INECATUL SAU COPACUL INVIAT

Atunci când se va întocmi o antologie a poeziei religioase româneşti, dacă a-ceastă antologie va fi alcătuită de un om cu suflet religios, atunci în fruntea unei astfel de antologii cu siguranţă va strălu­ci poezia lui Ion Barbu "Înecatul", poe­zie care cu mult mai bine s-ar putea nu­mi "Copacul înviat". Ne exprimăm ast­fel pentru că, la ceasul când ne rostim, lucrurile se prezintă deosebit de tragic. În sensul celor de mai sus, citim în "I-coana din adânc - publicaţie de atitudine creştin-ortodoxă, teologie, cultură şi ar­tă", cum că Daniel Turcea, cel ce a pu­blicat în vremea celei mai cumplite cen­zuri comuniste, ar fi nici mai mult nici mai puţin decât "un pisc al Poeziei mis­tice creştine ortodoxe din toate timpu­rile, greu de atins, dar nu imposibil, căci Dumnezeu creează veşnici". Autorul ce­lor de mai sus, nesemnat, şi care se în­grijeşte de rubrica "Din poezia duhovni­cească", publică un imn de Ioan E. Ră-dună, în care citim, în al şaptelea vers "şi doar pe această unică cale" etc... Acest "căcale " aruncă pentru vecie la hazna şi pe autorul inepţiei, şi pe anonimul critic, cu rubrică şi cu gazetă cu tot!, şi aceasta pentru că arta are regulile ei deosebit de severe! Nu ne-ar mira ca sub acel anoni­mat să se ascundă Bartolomeu Anania şi. el în treabă cu misticismul, şi care a reţi­nut din Ion Barbu, în a sa antologie de poezie religioasă, doar ...Oul dogmatic! Rămâne celor ce vor veni după noi să constate cât de adânc şi-a lăsat bolşevis­mul estic sau vestic amprenta!
Din păcate, în continuare rădăcinile jocului secund sunt căutate aiurea, în Valery sau Mallarme, când ele se găsesc, în totalitate, în poezia neinclusă în vo­lum, anapoda botezată de... parnasiană!
De mai bine de o sută de ani românul, atunci când 1-a dăruit Cel de Sus cu un strop de minte, se repede fie spre in­ginerie ori medicină, ori îmbracă haina militară, evident, mânat de setea de câş­tig material, de setea de bani! Dacă arta în. sine reclamă har, care nu se poate cul­tiva nicăieri, preocupările de critică lite­rară, de estetică ori filosofie pot fi împli­nite şi atunci când există un dram de in-
teligenţă şi mai puţin har. Cum însă inteligenţa, de mai bine de o sută de ani, se scurge aiurea, cele ce ţin de speculaţie şi duh speculativ au fost neglijate, iar în epoca bolşevică au căzut pe mâna unor hotentoţi. Faţă de cele de mai sus, manifestarea unei inteligenţe uluitor de stră lucitoare, dăruită de Sus şi cu un har poetic nemaiîntâlnit, a avut darul să năucească contemporaneitatea, şi, cum ne-o dovedeşte modul în care este prezentat Ion Barbu în manualele de anul acesta mai are de aşteptat mult şi bine până va cuceri inima neamului său!
Debutantul Ion Barbu se înscrie, ca adâncime a gândului poetic, în prelungi­rea acelui Baudelaire care scris: "Heureux celui qui peut d'une aile vigoureuse/ S'elancer vers les champs lumi-neux et sereins". Afirmând cele de mai sus avem în vedere extraordinarul frea­măt pe care îl manifestă "Copacul" care "Hipnotizat de-adânca şi limpedea lu­mină / A bolţilor destinse deasupra lui, ar vrea / Să sfărâme zenitul şi-nnebunit să bea / Prin mii de crengi crispate,licoarea opalină. Această extraordinară sete de comuniune pe verticală, de înfră­ţire cu cerul, răzbate cu accente la fel de violente şi într-o haină metaforică la fel de aleasă, atât din "Lava", cât şi din "Banchizele", prefaţând logodirea undei cu lumina, logodire din care va rezulta acel "Joc secund" de mai târziu. Dacă acum poetul ar vrea să sfărâme zenitul, mai târziu, licoarea opalină devenită "adâncul calmei creste", va fi dobândită , nu prin spargerea crestei, ci ca un ce "dedus", ca rod al spiritului triumfător. Viziunea poetului este plină "de-un stră­lucit albastru" şi nimic şi nimeni nu-1 mai poate despărţi de cer!
Acestei uriaşe răsuciri pe verticală, cu greu i se poate găsi egal, poetul însuşi părând a se autodepăşi. Ne exprimăm astfel pentru că, discret, vârsta senectuţii este asemuită toamnei, de unde putem înţelege că gestul din prima strofa ar fi al unei frenetice şi nestăpânite tinereţi. Chiar dacă motivat de "obşteasca armo­nie", înclinarea copacului către glie, a-juns în toamnă, bemolează avântul din începuturi şi ne îngăduiesă vorbim de o înfrângere în truda de sfărâmare a aparenţelor, a "calmei creste" a lucrurilor.
Copacul, unul dintre cele mai profun­de simboluri mitice, pare a se fi instalat deosebit de adânc în gândirea poetului, pentru că, după doar trei ani, Ion Barbu reia, în "Driada", motivul mai sus numit. Apropierea lui Ion Barbu, încă din debut, de mitul copacului are o singură motivaţie şi anume uriaşa sete de identi­tate, de care este cuprins! Lăsând, nu fă­ră regret, de o parte superbele metafore ale "Driadei" vom consemna că, în lupta cu aparenţele, bucata se înscrie ca un se­rios pas înainte, soldat cu un prim câştig.
Dincolo de arbor, silindu-şi ochii po­etul vede însăşi "străvechea lui Driadă"! Dincolo du acel "trunchi de prăpădite crăci vechi ce stau să pice", dincolo de maldărul de foi, dincolo de jocul aparen­ţelor, iată, pare a zice poetul, esenţa, a-devărata natură a copacului, "străvechea lui Driadă". Dar pe cât de luxuriantă, de bogat plasticizată este imaginea arbore­lui, a acelui "arbore stingher" pe atât de lipsită de forţă este apariţia... Driadei. După modul în care şi-a turnat gândul, Barbu ne obligă să preferăm, ca mai profund construită, imaginea acelui co­pac "despletindu-şi în coame şi frunza­re/ Tot aurul lui verde şi toată floarea lui". Iată de ce credem noi, Ion Barbu elimină "Driada" din volum şi reţine nu­mai strofele ce încheiau partea a II-a a poemei, parte care uşor prelucrată, va constitui, într-o extraordinară concizie acest veritabil imn al învierii, am numit "Înecatul". Setea de dobândire a adevă­ratei identităţi îşi găseşte cu această po­emă soluţia finală, acest ultim autopor­tret corespunzând adevăratei feţe a poe­tului. Uriaşa combustie, ce ne-a avut de martori prin "Copacul" şi "Driada", se­dimentează în "Înecatul" o extraordinară biruinţă, tainica înviere a poetului! Din acel... "trunchi de prăpădite crăci vechi ce stau să pice " ies "alte ramuri, arma-te-n şerpi lemnoşi", ramuri ce "bat apa din baia de albastru" într-o fără de sfâr­şit desfăşurare pe verticală! Robul A-tlanticei se ridică, veritabilă pasăre Phoenix, învie, strigându-şi apartenenţa ,1a o altă ordine, aci pe pământ fiind un
înecat! Este o fără egal afirmare a triumfului vieţii asupra morţii, este prima bucată literară în care acea "mutare din moarte la viaţă" este pe de­plin oglindită; este cel mai ales cânt de înviere! Poate din cauza, aceasta, teolo­gii încă nici nu-1 pricep, înţelegerea ce­lor ale tainei, după cum zice psalmistul fiind la voia Celui de Sus!
Religiozitatea poeziei barbiene, ma­nifestă în mai toate poemele primei părţi a Jocului secund, este constant boicotată de acele hiene ce însoţesc caravana artei, şi care, scormonind prin zdrenţele răma­se de la poet, se mai lovesc cu cozorocul şepcii leniniste, când de prepuţul poetu­lui, când de prohabul acestuia... Religio­zitatea lui Ion Barbu se manifestă în zo­ne al căror aer este atât de rarefiat, încât şapca leninistă se prăvale în prăpastie.
Înecatul, în ipostaza de. "vibrat spre un mărgean", de "rob" al acestor locuri, al Atlanticei, este pe deplin dumirit că fiinţa sa este venită de sus, în "zbor in­vers", şi că prin toţi porii fiinţei sale el aparţine unei alte ordini, el este al veş­niciei! Nu ... înecat ci un autentic arbore înviat! În invocaţia către văile acestor locuri, invocaţie cu care se deschide po­ema, se reclamă o zi asemeni unui o-chian, o zi cu care să străbată dincolo de vremuri şi locuri!
Modul în care este construită poema reuşeşte să mute accentul şi să gustăm uriaşa forţă a acelor "şerpi lemnoşi", care plini de vigoare, "bat apele din baia albastră să despice / Limbi verzi, şuieră­toare, prin dinţii veninoşi". Talgerul în care se află "acel trunchi cu prăpădite crăci vechi, ce stau să pice" se află jos, deasupra lui plutind în triumf şi în binecuvântata lumină a învierii,, scânte­ietorul eu liric barbian, în totul duh, spi­rit pe deplin conştient de veşnicia sa.
Atunci când "dublul soare, apus, de la Drăgaică" este pus alături de acel."... Soleil, solei!! ...Faute eclatante!" a lui Valery, este greu, dacă nu de-a dreptul imposibil, să înţelegi poezia barbiana. Poetul Ion Barbu vine din adâncul inimii neamului său, a cărui credinţă o aduce la lumină, încărcată de nesfârşirea de cara­te a strălucirii ei. De aci ura, nu o dată făţiş manifestată, faţă de un poet neaoş, poate cel mai autentic şi mai neaoş fiu aJ neamului românesc.
Costache Ariton