Narcisismul barbian

AMoto: „J’estime,moi,Socrate,dit-il que,pour un homme,une part tres importante de la culture consiste a etre verse dans la connaissance de la poesie.
(Traducere Leon Robin)

“Eu cred că pentru un bărbat,partea cea mai importantă
a culturii lui este de a fi extraordinar de priceput în
interpretarea operelor poetice.”
Platon – Protagora 338 e Traducere:Anton Dumitriu












NARCISISMUL BARBIAN

















Scurtă prefaţă.

Sunt profund conştient de valoarea eseului meu,care,cred eu,stă alături ,pe plan critic,cu poezia ca joc secund.
În acelaşi timp sunt pe deplin conştient de extraordinar de scăzutul nivel al literaţilor noştri,drept care nu mă aştept la o primire a eseului,aşa cum s-ar cuveni.
Vă urez succes în lupta cu fantastic de subtila gândire a poetului Ion Barbu,a cărei înţelegere vă poate aduce reale şi profunde satisfacţii intelectuale.

Costache Ariton



O PIATRĂ DE POTICNIRE



Lăsând în afara volumului "Joc secund", poeziile anterioare anului 1922,
ca "decurgând dintr-un principiu poetic elementar,” Barbu aruncă , în grădina criticii româneşti,o piatră de poticnire, piatră ce-şi lăfăie valenţele meteoritice, şi-acum, ca-n clipa cea dintâi.
Cum nu ne pregătim să bătătorim încă o pârtie în jurul acestui veritabil monument al neputinţei criticii literare româneşti, şi, cum s-a scris destul până la noi ,voit sau nevoit rândurile noastre vor avea şi un caracter polemic, adesea limpezindu-ne propria noastră poziţie, mai lesne, prin sublinierea ori amendarea celor avansate de predecesori.
În sensul celor de mai sus, contrar celor afirmate de Şerban Cioculescu,noi nu-i recunoaştem lui Barbu "îndreptăţirea subestimaţiei”, atunci când operează dihotomia sus amintită, pentru simplul motiv că nu ne-am convins de gradul de "mai pur" al poeziilor incluse în volum şi, mai ales, pentru că ,nu numai că nu considerăm ca Şerban Cioculescu, comentariul datorat lui Tudor Vianu asupra crezului estetic al poetului ca fiind "o frumoasă interpretare a poemei", ci îl respingem, în totalitate, din motive pe care le vom înşira la locul potrivit. Ne grăbim să subliniem, în ciuda aceluiaşi Şerban Cioculescu, că vom afirma că un "Joc secund" al artei, ca rod al depăşirii servituţilor reflectării artistice a lumii ca prin oglindă, a existat dintotdeauna, şi că rigorile acestui joc ni se par, adesea, mai bine satisfăcute de unele dintre poeziile "subestimate" de Barbu la strângerea în volum, decât de multe din "dedus"-urile preferate publicării de către poet.
Dar cum a ajuns Barbu la "Joc secund'' ? Care este conţinutul ce reclamă poetului, dacă e să-l credem, părăsirea principiului poetic elementar şi, vai !, mai ales, ce este acest principiu poetic elementar?După ce, două nume, de mare prestigiu,ale criticii noastre, repetând, la urma urmei, vechi istorii, vor eticheta crezul estetic al poetului de-o manieră una mai falsă decât alta, strofele ce deschid volumul "Joc secund", vor cunoaşte, în continuare , o soartă fără egal de penibilă.
Deşi a fost clar, de la început, pentru toată lumea, că scrierea ad-hoc a celor doua strofe, ce deschid volumul, viza definirea artei liricului, Dinu Flămînd, spre exemplu, le va găsi "de o tristeţe lucidă fără leac"...Deşi, mai înainte, acelaşi, afirmase că prin această poezie "Barbu dorea să sugereze un tablou static, un peisaj sau ceva concret care se oglindeşte într-o apă, pentru ca în strofa a doua să poată sugera, teoretic, principiile reflectării" caracterizarea ei te obligă să te-ntrebi : despre a cui "tristeţe lucidă şi fără leac" să fie vorba? Cea a "tabloului static", a "peisajului", a acelui "ceva concret", ori a "principiilor reflectării"? Dacă G.Călinescu, cu binemeritatu -i prestigiu, a lăsat să-i scape, într-o clipă de minusinspiraţie, că-n cele două strofe-manifest s-ar ascunde şi "imaginea cirezii răsfrântă în apă" Dinu Flămând ne va obliga să asistăm la "intrarea unor cirezi agreste în această apă"..Şi se mai râde de acel popă Grama… Potcapul lui străluceşte triumfător în scrisa multor tineri critici, căci, dacă am vrea să ni-l reprezentăm pe poet ,ca autor al acelui "gest care să tulbure neclintita oglindire - intrarea unor cirezi agreste (în această apă) “atunci poetul nu cunună pe cap, nici liră s-ar cuveni să aibă , ci o jordie în mână, spre a mâna cireada de la urmă etc.etc.
G.Călinescu avea perfectă dreptate afirmând că cele două strofe ce deschid volumul defineau "arta poetică a liricului", nunai că Ov.S.Crohmălniceanu crede că "e discutabil dacă asta vor să fie cu adevărat". Peste câteva rânduri, criticul pare a se răzgândi şi afirmă că "E adevărat că actul poetic apare amintit în strofa a doua".Cum? “Ca o muzică fără sunet” ,ceea ce se aseamănă cu un aparat de radio”deschis”dar neconectat la reţeaua electrică.
Ne oprim, nu înainte de a conchide că nici”principiul poetic elementar”,nici “jocul secund”,cele două muchii ale pietrei de poticnire amintite,n-au fost încă definite,răspândind aceeaşi confuzie ca-n ziua lor dintâi. .S-o spunem răspicat: Ion Barbu îl obligă pe critic să-nţeleagă pe deplin şi clar ce-i poezia, ce e arta, ceea ce implică ,în ultimă instanţă ,cunoaşterea rosturilor Fiinţei pe pământ. Barbu a debutat cu poezii de o elevaţie spirituală încă neegalată, a evoluat firesc spre simbolul mitic, spre gândirea mitico-poetică, dar, după noi, interferarea falsei lucidităţi occidentale l-au împiedicat să fie poetul total al neamului său, cum se pare că a dorit-o.



OGLINDA LUI NARCIS



Înainte de a încerca să înţelegem acel "Act clar de narcisism" al poetului Ion Barbu, în care versul ca "o dificilă libertate" ajunge să încuie "lumea purificată" până a nu mai oglindi decât figura spiritului (nostru)", credem că se impune să arătăm cam ce s-ar putea înţelege prin act de narcisism, drept care propunem să ne reamintim povestea.
Găsind nelegiuită purtarea lui Narcis, zeii îl pedepsesc, în strânsă legătură cu cele făptuite, să-şi îndrăgească chipul, aşa cum acesta îi apare în oglinda de apă a fântânii. Subliniem blestemul. zeilor vizează, nu îndrăgirea oricum a chipului, ci îndrăgirea chipului aşa cum acesta se vede, reflectat, în oglinda de ape a fântânii.
Bănuim că nu greşim, dacă strecurăm aserţiunea că zeii au în vedere, între altele, pe de o parte totala ignoranţă a lui Narcis în ce priveşte adevărata formă. a chipului său, iar pe de alta, servituţile oglinzii, contrar aceeaşi zei n-ar considera (şi n-ar fi de-nţeles!) îndrăgirea reflectatului adăpostit de oglindă, drept pedeapsă!
Mai credem că, atât: ignoranţa lui Narcis , cât şi modul de a reflecta al oglinzii, fac parte din ordinea firii, ambele fiind profund naturale, fireşti.
Spre deosebire de artistul cult european, modern,care, nu o dată, silueşte firea, fardează realitatea aparentală ,o violentează în vederea sugerării unui anume gând poetic, creatorul de mituri propune imagini gata create, existente în ordinea firii, insinuând (de ce nu?) posibilitatea zămislirii lor de câtre Cer, dacă nu ad-hoc, cel puţin, şi cu scopul instruirii fiinţei într-o anume direcţie, într-un anume sens. Creatorul de mituri pare a fi doar fericitul beneficiar şi posesor primordial al adevăratului tâlc al unei imagini ori şi al unui anume tâlc, al unei imagini sau al unui creat (ou, melc, scoică, ţestoasă, bou, capră, păun, pom etc.) aparţinând firii şi fiinţând, desigur, şi cu alte rosturi în ordinea imediată.
Blestemul aruncat de zei asupra lui Narcis grafiază una din cele mai alese analogii ale cugetării omeneşti , veritabil pilon al gândirii mitice de peste tot şi din totdeauna.Ca în toate analogiile propuse de mit, şi aici se consideră, cum arătam mai sus, o situaţie existentă în ordinea creată în care, ca într-un simulacru, dumnezeeşte zămislit, se oferă un model pentru înşurubarea gândului în. direcţia dorită.
Tâlcul adânc,cu care gândirea mitică investeşte această analogie,ne limpezeşte,. parcă, şi rostul. instructiv al fenomenului pe .acest pământ. Uluirea, nedumerirea cu care încă din copilărie urmărim norii alergând în adâncul lacului pare a se spulbera, iar tainicul fenomen capătă sens . Astfel înţeles îşi găseşte rost. Iluzoria boltă, ţestul de alabastru al lumii; cortul de senin ce ne adăposteşte fiinţa, se răstoarnă în luciul fântânii, se reflectă în oglinda de ape, sfidând toate legile reflexiei formulate, mai mult sau mai puţin "matematic", de la Euclide şi până în zilele noastre...Împărtăşind, în totul, mirarea fetiţei mele, în vârstă de 6 ani, declar că nu pricep mai mult decât pricepe ea,cum o iluzorie boltă se vede, reflectată în oglinda de apă a lacului, petrecâdu-şi în pat de ape şi forma şi culoarea, măcar că ea, bolta, nu este altceva decât... o simplă iluzie optică !!! Oare nu este aceasta una din marile servituţi ale oglinzii, cunoscută zeilor cînd rostesc blestemul, anume că oglinda, surdă la adevărul sau neadevă­rul celor reflectate, pasivă, reflectă ca fiind la fel de veridice , egal de reale, şi fiinţa şi nefiinţa?
Hotărât : da!
Oare nu aceasta ţinteşte şi pedeapsa lui Narcis? Anume , că oglinda nu discerne între ceea ce pare a fi adevărat dar nu este şi între ceea ce este cu Adevărat real, existent. În consecinţă reflectă ca fiind reale,substanţiale având formă, culoare etc., atribute specifice numai realului, şi pe cele care numai aparental sunt dăruite cu aceste însuşiri , precum în cazul bolţii cereşti .
Alegerea zeilor, simulacrul propus de mit, are în vedere tocmai această năpraznică servitute a oglinzii de a reflecta aparentalul ca şi când ar fi Real. La nivelul oglinzii, ni se înfăţişează lumea, aşa cum se vede, lumea percepută senzorial. Servituţile oglinzii sânt, în egală măsură, specifice şi reflectării senzoriale. Intelectul care se declară satisfăcut cu o asemenea imagine a lumii, anume: ca prin oglinda, se comportă ca un al şaselea simţ, şi nimic nai mult!
A îndrăgi o asemenea imagine a lunii, implică absolutizarea ei. A absolutiza lumea, aşa cum ne-o înfăţişează simţurile, adică reflectată ca prin oglindă, echivalează pentru Fiinţă cu sinuciderea.
Aşadar, dac~ar fi să definim actul de narcisism, l-am defini ca fiind un act al intelectului leneş, al intelectului pasiv, al intelectului rămas la nivelul simţurilor, ca un act în care intelectul, asemeni oglinzii, reflectă aparentalul, şi, îndrăgindu-1, îl absolutizează.
Absolutizarea aparentalului; iată esenţa actului de narcisism originar, act ce este echivalent, pentru Fiinţă, cu o sinucidere, cu o cădere în inform, în Neant.
Magistralul , dumnezeescul sâmbure de lumină al mitului, astfel despletit, îşi reverberează caratele înţelepciunii ascunse în naiva poveste a uşuraticului Narcis!Viaţa, Adevărul Absolut,ne avertizează povestea,nu fără să ne sperie,este altfel decât în senzorial, diferită de imaginea lumii aşa cum aceasta se reflectă în oglindă! Intrarea în Viaţă, atingerea Adevărului Absolut,echivalează cu depăşirea servituţilor senzorialului, orice ancorare în lumea oglinzii echivalând cu o sinucidere. Acesta este, după noi, subteranul îndemn, clocotind, ca un izvor de apă vie , sub lespedea, atât de netedă, a poveştii.
. Mierea mitului lui Narcis va prelinge în. cădelniţa ortodoxiei creştine, aromele acelui-"aici ne vorbim ca prin oglinzi", intrând, aproape, ca un loc comun , în gândirea noastră populară. În aceeaşi ordine de idei se pare că însuşi PIaton, în “Cartea a X-a” a "Republicii", nu face altceva decât să reia în diverse chei mitul lui Narcis. Deosebit de grăitor este debutul cărţii,în care reflectarea lumii cu ajutorul oglinzii apare blamată, ca necorespunzătoare, în acest fel reflectând numai aparentalul !!
Dar dacă Narcis ar ieşi de sub blestemul zeilor? Atunci, zicem noi, descoperindu-şi adevăratul chip (cum?) şi Adevărul despre lumea ce-l conţine (care?) el ar găsi şi calea care duce la Viaţă. Narcis, eliberat de blestem, n-ar mai da crezare imaginilor din oglinzi, n-ar mai îndrăgi chipul lumii reflectat ca pria oglindă, ci, beneficiar al unui intelect activ, s-ar ridica dincolo de servituţile simţurilor.
Lesne de înţeles că actul sinuciderii, posibil numai pentru cel subjugat de aparenţe, devine pentru Narcis-ieşit-de-sub-blestem, un nonsens
Dar dacă Narcis ar fi poet, şi-ar scrie ? Cum ar arăta poeziile sale , atât cele scrise când încă se afla sub blestemul zeilor, cât şi cele concepute după eliberare ? Ce anume le-ar deosebi? Prin ce anume am putea, dacă aceste poezii ne-ar fi prezentate amestecat, să le deosebim unele de altele?
Să ascultăm răspunsul poetului Ion Barbu, aşa cum rezultă din cele două strofe-manifest. ce deschid volumul "Joc secund”,cât şi din interviuri, note de critică literară, .scrisori etc.
Actul de narcisism, aşa cum ni 1-a lăsat mitul, după poet, nu este nociv, nu este “sinucigaş”.. In poezie, este chiar dătător de frumos, căci în “mântuit(ul)azur “ al artei apare "intrată prin oglindă" şi. “calma creastă” a lumii!Altfel spus, aparentalul este considerat ca fiind generator de artă. În sensul celor de mai sus, iată câteva rânduri grăitoare, deşi rezultate din scâlcierea expresiei mitice : "Da, e dat râului să susure.. Nu e nici o ruşine. De ce să te strâmbi atunci? Ştiu versuri nemuritoare întemeiate pe adâncirea dialecticii, apei sau vântului. Întreg Eminescu e aici ".
Aşadar, o poezie a aparentalului, nu ca o etapă depăşită - cum s-ar putea înţelege din strofele-manifest şi din postfaţa volumului "Joc secund - ci justificată ca eternă, purtătoare de "versuri nemuritoare".
Este limpede că Narcis-Barbu este pe deplin conştient de posibila reflectare artistică "ca prin oglindă". Dar blamul mitic acordat acesteia nu-l pricepe, de unde şi acceptarea intrării în mântuitul azur al artei şi a “calmei creste “ altfel spus a aparentalului. Îndepărtarea din volum a producţiei anterioare anului 1922, ca decurgând dintr-un principiu poetic elementar, s-ar putea consti­tui ca un argument în favoarea afirmaţiei cum că Barbu a blamat,sau cel puţin a repudiat reflectarea artistică a lumii ca prin oglindă, numai că motivaţia gestului n-are nimic comun cu motivaţia mitică, ci este o cu totul alta.
Ne-o va spune tot Narcis-Barbu . Jocul secund, poezia în care se va oglindi "adâncul “ (“acestei calme creste") nu este total deosebit de "principiul elementar poetic” ci este doar "mai pur “. Între cele două căi de reflectare artistică, cum vedem, sunt posibile relaţii asemănătoare celor existente între temenii unei comparaţii!
Dacă Narcis-Barbu consideră, şi aşa rezultă din strofele-manifest , comparaţia ca fiind posibilă ,atunci cei doi temeni, respectiv "Joc-secund" şi “principiu elementar poetic” au ceva comun .
După mit,în gândirea făuritorului de mituri,reflectarea ca prin oglindă este dătătoare de moarte, calea ce ar duce la Viaţă fiind cu totul alta, astfel încât se poate afirma, tot după mit, că cele două căi de abordare a lumii nu au nimic comun, ele neputând deci figura ca termeni ai unei comparaţii!
De aici, credem noi, continua şi totala blamare, de către Platon, a reflectării lumii ca prin oglindă, înţeleptul respingând definitiv ancorarea aparentalului în câmpul artei, implicit în mântuitul ei azur.
Narcis-Barbu este de altă părere, el adăugând, într-un vechi buchet, unicul element. Alături de "calma creasta “posibilă "prin oglindă", vom asista la adăugarea unui ''Joc secund” posibil ca "dedus”.Aşadar Narcis -Barbu ne dăruie, ca un ce "dedus* , "adâncul acestei calme creste" ,mai explicit , "lumea purificată până a nu mai oglindi decât figura spiritului nostru". Acest "Act clar de narcisism"pare a fi salvator-după poet-în respectiva ipostază,s-o numim a "dedus"-ului, Narcis-Barbu ne-mai— îndrăgind~chipul~lumii-.aşa-cum.-:se-reflectă-în-oglinda-de-ape-a-fântânii, ci îndrăgind o lume pur spirituală. Speculaţiile de mai sus. sunt ala unui spirit de mare fineţe, s-o spunem fără teamă - ,fără egal în poezia europeană modernă, dar să adăugăm că Narcis-Barbu, , cu o infantilă candoare, împunge în tot albastrul Cerului, cu rozul unei degeţel, o posibilă, o mai mult presupusă direcţie absolută. Poetul nu pare a fi în posesia adevărului absolut, şi, parcă speriat adâncimea celor afirmate, adaugă, : "'Desigur, ca tot absolutul: o pură direcţie, un semn al minţii". Certitudinea, după cum vedem, lipsea!
Să recapitulăm :
a. Mitul blamează total reflectarea lumii ca prin oglindă, calea senzorială de cunoaştere, astfel încât, întăriţi şi de cele spuse de Platon, putem afirma că din mântuitul azur al artei, aparentalul este definitiv exclus, reflectarea lui fiind nocivă, dăunătoare.
Esenţele par a fi, după mit,singurele dătătoare de frumos, acceptabile, dar acestea sunt rodul intelecţiei pure.
b. Ion Barbu afirmă că "Jocul secund" presupune depăşirea reflectării "ca prin oglindă". “Adâncul” "dedus" “ tăind”cum zice poetul pe "înnecarea cirezilor agreste.", pe anularea senzorialului, pe o cale pur spirituală,ne aduce în atingere cu tâlcurile majore ale mitului.
Numai că Narcis-Barbu, cum am văzut, afirmă că şi "calma creastă" este "intrată în mântuit azur” ceea ce complică lucrurile apropierea de înţelepciunea mitului devine imposibilă.
Înainte de a ne apleca asupra subtilei sintaxe barbiene,la fel de sofisticată ca şi gândurile ce o guvernau,înainte să despletim,în totul,mesajul barbian ,să examinăm reacţia criticii româneşti la dichotomia propusă de poet.
Să vedem cum au înţeles vârfurile criticii noastre literare ” principiul poetic elementar” ,practicat înainte de 1922 de Ion Barbu ,şi cum l-au diferenţiat de noul său “Joc secund”care, în volumul din 1930,în ton cu tulbureala gândirii barbiene ,includea şi o poezie din 1921,ce-i drept o capodoperă:”Nastratin Hogea la Isarlâk !!



"Omul modern este un cartesian"...



Înainte de a examina poziţia criticii româneşti fa’ă cu mesajul Jocului secund, credem că ar fi bine să ne dumirim, cât de cât, cum arăta omul căruia i se adresa poetul, adică omul modern, mai ales că atât critica literară cât şi poezia, la începutul acestui veac, este apanajul unor oameni moderni, poetul însuşi fiind şcolit în Ger­mania, având deci o formaţie intelectuală modernă.
Aşadar, mai întâi să-ncercăm să răspundem la întrebarea: cine şi ce este omul modern?
"Omul modern este un cartezian” zice Anton Dumitriu, sintetizând magistral mentalitatea veacului ,iar noi ne alăturăm logicianului. Parcă în completare, şi în strictă concordanţă cu afirmaţiile lui Anton Dumitriu, să-l ascultăm pe C .Noica : "In "Regulile" lui Descartes se întâlneşte o comparaţie care poate caracteriza întreg începutul filosofiei moderne în dispoziţiile sale intime (s.n.). În cursul regulei VIII, Descartes îşi compară metoda sa cu acele meşteşuguri, cari nu făuresc, numai, cele ce au de făurit, dar îşi fac chiar uneltele prin care să poată ajunge la producerea acelor lucruri. Aşa, un fierar - spune Descartes, care adesea are ceva din limbajul simplu al comparaţiilor unui Socrate - nu va porni să facă săbii şi coifuri, dacă e lipsit d« uneltele necesare, ci se va trudi mai întâi, cu nico-

X) Ca o motivare în plus a opţiunii noastre, dintre multele posibile motivări, mai adăugăm una "The whole Cartesian apparatus of Deism, substantial materialism, and imposed law, in conjunctian with the reduction of physical relations to the nation of correlated mo­tions with mere spatio-temporal character, constitutes the simpli­fied notion of Nature with*which Galileo, Descartes, and Newton finally launched modern science on its triumphant career. :If suc­ces be a guarantee of truth, no other system of thought has enjoyed a tithe of such succes since mankind started on its Job of thinking within three hundred years it has transformed human life, in its intimate thought, its technologies, its social behaviour, and its ambitions'*. (Alfred Forth Whitehead» "Adventures of Ideas",M 1967, cap. “ Laws of Nature" (1932) - p.114)

-vala şi ciocanul său de rând, să-şi facă unelte potrivite. La fel, afirmă Descartes, cu metoda : principiile găsite la întâmplare trebu­iesc să ducă, mai întâi, la născocirea unui întreg corp de principii metodice, iar abia apoi putem porni la născocirea ştiinţelor înseşi.
Dar nu socotea toată epoca modernă la fel? (s.n.). Începând cu Ba­con, care spunea hotărât, poate prea hotărât, că are totul de inven­tat, până la Leibniz…gândirea modernă simte nevoia să întreprindă un dublu proces de invenţie : să atingă cunoştinţe noi, după ce în prealabil va fi creat un instrument de cunoaştere nou"
Să ne oprim asupra acestei analogii care, cum afirmă C.Noica, poate “ caracteriza întreg începutul filosofiei moderne" şi s-o consi­derăm mai în amănunţime.
Înţelegem că fierarul este dăruit cu "nicovala şi ciocanul său
de rând" şi că, ajutându-se cu acestea , îşi .făureşte uneltele necesare pentru forjarea coifurilor şi săbiilor ce şi-a propus să le fabrice. Mai înţelegem că el ştie ce anume are de făcut, ştie unde trebuie să ajungă, şi deci îşi făureşte scule adecvate scopului său.
Dacă , prin fierar s-ar cuveni să înţelegem Omul aplecat în cu­noaştere, atunci comparaţia de nai sus ne prezintă un filosof încor­dat, preocupat în demonstrarea anumitor adevăruri, dobândite de el ,pe căi pe care le ignorăm de moment, şi nu un filosof trudind întru dobândirea adevărului.
Dacă la capătul periplului socratic, întreprins cu egale in­tenţii de dobândire a adevărului, străluceşte acel "ştiu că nu ştiu nimic", filosoful, din analogia propusă de Descartes, îşi elaborează scule pentru forjarea unor adevăruri al căror profil, a căror formă îi este cunoscută!
Din forja ciocănarului nostru ni se pare că răzbat parfumurile unei antice aporii. Ni-e greu să imaginăm un fierar care folosind nicovala şi ciocanul său de rând ar bate un fier înroşit fără să ştie forma la care vrea să ajungă, căci într-o asemenea ipostază, lesne de înţeles ,că ar trudi de-a surda, efortul său ar fi zadarnic ; iar dacă ştie forma către care tinde atunci, realizând comparaţia, la ce bun să-ţi mal construieşti unelte etc., de vreme ce te afli în posesia adevărului?
Credem că analogia, dincolo de intenţiile lui Descartes, este profund grăitoare în ce priveşte adevăratele frământări ale filosofiei moderne .Nu dobândirea adevărului, NU găsirea adevăratei identităţi a Fiinţei o interesează, ci demonstrarea anumitor adevăruri,impunerea unei anumite viziuni asupra lumii !
Dacă "uneltele adecvate" acestui scop le oferea "mathesls-ul “ fie în forma geometriei clasice, fie în forma celei analitice etc. să ne întrebăm care anume adevăr trebuia impus şi, evident, consolidat cu scule adecvate? Răspunsul ni-l dă tot A.Dumitriu, răspuns ce consună de altfel cu cele afirmate şi de A.N.Whitehead : “ Deşi "mascat “Descartes este şi el partizanul (s.n.) teoriei heliocentrice" (Copernic - n.n)În materie de astronomie, Descartes avea predecesori (s.n.) iluştri, care descoperiseră legile mişcării planetelor; Nilcolaus Copernicus, Ticho Brahe, Johan Kepler. Galilei pusese la punct sistemul heliocentric al lui Copernicus”. Aşadar, se cuvine să subliniem, Descartes este partizanul slstemului heliocentric al lui Copernicus, "pus la punct” de Galilei, cum precizează logicianul A.Dumitriu.
0 primă concluzie : Omul modern este copernician ! Si aceasta nu numai "în materie de astronomie" cum , pentru noi anevoie de priceput, se exprimă Anton Dumitriu.
Măcar că, la prima vedere, s-ar părea că toată lumea ştie ce înseamnă să fii copernician, ba mai mult : că toată lumea este coperniciană, îngăduiţi-ne,totuşi,câteva precizări, mai ales, în ce priveş­te cele ce decurg din acceptarea teoriei lui Copernic, desigur, nu numai .. "în materie de astronomie".
Se zice că în vechimi, de mult uitate de omul modern, cei ce iscodeau bolţile înstelate, studiind mersul şi fazele lunii, poziţia planetelor ori a constelaţiilor zodiacale, precum şi Cerul de Lumină, bolta de albastru pe care lunecă discul soarelui, iluzoria boltă, erau fie înţelepţii, fie marii preoţi.
Ziua, ca cea mai complexă manifestare, în sensibil, a Luminii, era studiată de marii preoţi, iar expresia scrisă a reflectării ei în intelect alcătuia calendarul. Calendarele dacice de la Sarmisegetuza-Regia, prin forma lor, trimit obligatoriu la marele simbol al Boului şi ne permit să afirmăm că înţelegerea fenomenului zi era (ca şi acum!) apanagiul gândirii mitice, singura capabilă să ofere adevărul absolut în ce priveşte forma anului implicit forma fiecărei zile.
A înţelege fenomenul zi / noapte înseamnă , în ultimă instanţă, a înţelege lumea şi rosturile ei, ceea ce presupune, într-un fel, depăşirea condiţiei terestre. (Altfel cum să realizezi unghiul de contemplaţie necesar cunoaşterii acesteia? Numai cel ce a părăsit peştera şi a ieşit în lumină are o reprezentare exactă a situaţiei în care se află cei înlănţuiţi în beznă !). Uriaşul spectacol al alăturării celor 365 de zile şi al tot atâtor nopţi, este posibil numai într-o anumită formă a înlănţuirii acestora, una şi numai una, iar descope­rirea acestei forme, cu mult peste puterile minţii omeneşti. A, consi­dera anul o abstracţiune, o unitate de măsură, convenţional stabilită, înseamnă siluirea, mutilarea şi nu reflectarea fenomenului AN, în toată uluitoarea lui complexitate, înseamnă a eluda adevărul condiţiei umane, implicit a evita confruntarea cu năpraznicele dificultăţi ridicate de înţelegerea fenomenului , în realitatea sa.
A înţelege ce este ANUL înseamnă a înţelege toată roata lumii, viaţa şi rosturile omului pe pământ! Astronomia dăruie semnele ce marchează anotimpurile etc. dar nu şi cheia de boltă a înţelegerii chipului tainic, în care cresc şi scad zilele, iată de ce a fi copercian, adică a accepta o anumită formă a anului, nu înseamnă, deloc ! adoptarea unei anumite poziţii "în materie de astronomie" ci cu mult mai mult, iar pentru filozofie, înseamnă, chiar totul!!
Confruntând cercul copernician, fie el şi-n varianta uşor turtită a lui Kepler, cu REALITATEA, reprezentarea propusă, fraudulos din multe puncte de vedere, se dovedeşte falsă.
Dar, înainte să ne pronunţăm asupra exactităţii reprezentării să presupunem că şi Copernic reflectă realitatea, şi să ne propunem fixarea reprezentării sale cu ajutorul limbajului euclidian şi să vedem, cum anunţam mai sus, ce consecinţe se impun de aci. Întâi, teribil de tacit, trebuie să admiţi că axiomatica propusă de Euclid (în mod convenţional!) este valabilă şi pentru lumea noastră,adică pe deoparte să: nesocoteşti DEFINIŢIILE date de Euclid ELEMENTELOR sale, iar ne de alta să accepţi că tu ca ins eşti membru al unei lumi a cărei creaţie nu e străină de voinţa ta , ba mai mult, că ţi s-a cerut acceptul, că participi la o convenţie asupra adevărurilor ce-i stau la bază!! Ori Euclid definindu-şi ELEMENTELE de-o anume manieră, ne obligă să nu confundăm lumile convenţional imaginate de el, nici cu lumea celor sensibile şi nici cu lumea celor inteligibile, cum zice Proclus, lumea geometriei situându-se într-o intermediaritate ce-i permite să-şi păstreze deplina independenţă. Mai clar, limbajul "ELEMENTELOR" limbajul geometric euclidian, nu este recomandabil nici pentru reflectarea celor sensibile nici pentru reflectarea celor inteligibile, astfel că indiferent de poziţia pe care se situează Copernic, poziţia sa tot greşită este! Nu trebuie decât să ne amintim "DEFINITIILE” lui Euclid, şi de îndată realizăm şi în ce fel de lume sunt valabile axiomele sale!! (Dacă acceptăm afirmaţia, pur demenţială, a lui Kepler, cum că spiritul geometric a prece­dat creaţia lumii, desigur că lucrurile pot cunoaşte şi o altă inter­pretare...).
Aşadar ne mutăm dintr-o lume ale cărei temelii nu le cunoaştem , într-o lume cunoscută, şi, mai ales, ale cărei "adevăruri" sunt, cu o vorbă a lui Descartes, “clare şi distincte".
Ştiinţa dacilor curge năruită la pământ,ori devine obiect de muzeu şi în acelaşi timp condiţia umană este denaturată, mutaţia într-o lume artificială, convenţional construită, lume ce nu are nici în clin nici în mânecă cu lumea în care evoluează, în realitate, fiinţa. Toţi gânditorii care vor porni de la forma lumii , aşa cum o propune Copernic, vor propune o condiţie umană eludată, artificială, de unde si falsitatea, artificialitatea concluziilor lor, în ce priveş­te trecerea omului pe pământ, rosturile vieţii.
Chiar dacă aceşti gînditorl se vor numi Kant sau Hegel, Noica sau A.Dumitriu, ei nu pot aspira la demnitatea de filosofi.
Dacă pământul devine un corp ceresc , iar soarele alt corp ceresc, atunci problema raportului în care se află esenţele faţă cu aparenţele, poate găsi înţelegere şi la preşcolari. Se pare că Soarele se mişcă şi Pământul stă fix, când ,de fapt, soarele stă fix şi pământul se mişcă! De unde : esenţele sunt altfel decât ni le arată aparenţele. ! (De aci şi strădaniile, încununate de succes, ale redacto­rilor de la revista "Şoimii Patriei" de a-i mozoli pe micii cititori cu marile adevăruri ale lumii moderne.)- C.Noica, care, mai la tinere­ţe, vorbea, pe urmele lui Kant, de "revoluţia copernicană", iar mai spre bătrîneţe "de "parohia sistemului nostru solar”, va numi raportul esenţe / aparenţe, de "marea găselniţă" a grecilor! Această “găselniţă”a grecilor se află la temelia întregii civilizaţii europene (creştine) şi în forme si­milare, la baza oricărei înfloriri culturale, oriunde s-ar manifesta ea pe acest pământ ! Ne oprim aici!
Şi mai dificila chestiune a participaţiei Ideilor în sensibil, în termeni platonici, ori a esenţelor la aparenţe, devine fără noimă, de neînţeles.
Într-o deosebit de elementară ordine a ideilor să ne întrebăm de ce nici Euclid şi mai apoi nici marele său admirator Platon, n-au recomandat întrebuinţarea ''Elementelor" în direcţia în care le-a folosit Copernic? Mai mult, cînd divinul Platon se străduie să ne dăruie cât mai fidel realitatea condiţiei umane, nu face altceva decât să reia arhicunoscutul simbol mitic al peşterii: peştera lui Platon este soră dreaptă cu peştera lui Budha, Mithra, ori cu cele din Bethleem sau Nemeea. .
Aşadar, când Platon încearcă să comunice adevărul absolut despre condiţia umană, într-un fel să vorbească şi de cele de dincolo de senzorial, el apelează la mit, ca la singura modalitate de expresie capabilă să îmbrace realitatea, deşi era un mare iubitor de geometrie.
Descartes, nu numai că ştia, cunoştea cele de mai sus, dar se şi exprima asemănător : "ceea ce este sus, în cer,Olympica, nu poate să ajungă la spiritul nostru decât prin simboluri". Şi totuşi, iată-l acceptând, în locul limbajului simbolic / mitic , limbajul geometric propus de Copernic , în reflectarea celor de "sus" ,a celor aflate în “cer", în Olympica ! De ce a consimţit la frauda comisă de Copernic nu putem şti , iar bănuielile nu se cuvin a fi nici măcar murmurate.
Aşa stând lucrurile, întrebarea care se pune este : ce anume a asigurat succesul teoriei lui Copernic? De ce rigoarea carteziană, a închis ochii la sumedenia de neclarităţi cu care se însoţea teoria lui Copernic şi s-a raliat acesteia?
Răspunsul nostru este că primul motiv al acceptării cerului pro­pus de Copernic, îl constituie pierderea totală a. sensurilor simboluri­lor mitice, în chestiune. La ceasul când scriem, din păcate, în toată Europa, "Naşterea Domnului" se confundă cu Naşterea omului, dar începu­tul degradării limbajului mitic se petrece cam pe vremea lui Copernic dacă nu ceva mai înainte. Graţie solidei instalări a aristotelismului în cultura occidentală, simbolurile mitice au amuţit, Lumea Ideilor fiind dată uitării. Icoanele purtătoare de taină, simbolurile mitice, nu le-au mai spus nimic unor minţi pentru care dincolo de senzorial, la modul purei intelecţii, nu se mai ascundea nimic. În această situaţie ni se pare firesc succesul unei încercări de a explica ceea ce părea (şi este !) de neînţeles! O explicaţie raţională într-o lume în care icoa­nele deveniseră numai simple obiecte de cult, văduvite de orice tâlc, însemna,oricum,trezirea minţii, a curiozităţii într-o direcţie, cel puţin, uitată. Oricât de simplistă ar fi fost această explicaţie ,ea era menită să stârneascâ simpatie, prezentând, oricum, intelectului viziunea unei lumi inteligibile. Că de aci până la Adevăr nu se poate bate nici o punte, aceasta este o altă chestiune.
Aşadar, primul şi cel mai puternic motiv pentru care Descartes acceptă limbajul geometric în locul limbajului simbolic, îl constituie deplina amuţire a simbolurilor mitice.
Mai apoi, teoria lui Copernic devine vârf de lance în lupta împotriva puterii eclesiastice. La noi, ca la noi, la 1924 cea care explică (catastrofal de greşit!) schimbarea calendarului ca datorându-se mişcării pământului în jurul soarelui este... Biserica !,astfel că nu mai e nimic de adăugat !
Am văzut ce-nseamnă acceptarea teoriei lui Copernic şi, dacă v-am convins, şi ce anume i-a asigurat succesul. Credem că se cuvine să ne întrebam dacă se poate vorbi de o "revoluţie copernicană" cum zice Kant, şi după el atâţia. Răspunsul la această chestiune, răspun­sul cel mai potrivit, credem că se cuvine a fi căutat în Copernic. Şi iată ce spune Copernic în "Dedicaţia" adresată Papei Paul al III-lea, dedicaţie care ţine loc şi de prefaţă : ” În acest scop ne-am străduit să recitim toate cărţile filozofilor în care am putea găsi dacă n-au fost şi alţii care să susţină c-ar exista şi alte mişcări ale corpuri­lor cereşti decât cele acceptate de cei ce predă ştiinţele matematice în şcoli. Şi astfel am aflat mai întâi în Cicero că Hiketas, credea că pământul se mişcă. Apoi am găsit în Plutarh că şi alţii ar fi fost de aceeaşi părere”. Şi citând din Plutarh :"Dar alţii susţin că pâmîntul se mişcă; astfel Philolaus Pitagoreicul susţinea că acesta se mişcă în jurul Focului pe un cerc oblic ca şi soarele şi luna . Herakleides din Pont şi Ekphantus Pitagoreicul presupun. De asemenea că pământul se mişcă “etc. După care Copernic continuă : “Şi astfel folosind acest prilej am început şi eu,asemeni, să gândesc de mişcarea pământului"...
Scrisoarea - prefaţă, de mai sus, ne prezintă în totalitatea ei, un Copernic preocupat să găsească explicaţii unor aberaţii ale unor mişcări orbitale ale planetelor, prin acceptarea unor mişcări ale pământului. Deoarece după cum zice el având în vedere aristotelismul "păre­rea” sa putea părea "absurdă", din cele de mai sus, înţelegem că apela la autoritatea anticilor tocmai pentru a-şi motiva îndrăzneala în gândire şi pentru a arăta că nu este primul care crede astfel. Şi atunci, despre ce "revoluţie" să mai fie vorba? Sărind din piatră în piatră, în susul râului, de la Aristarch din Samos, însuşit pe deplin, ajungea la Philolaus Pitagoreicul care,contemporan cu Socrate, îl precede, ca, operă,pe miticul şi arhaicul Platon,astfel că omul modern ,cartezian, copernican, se drapează într-o lumină ce licăreşte în adâncul anti­chităţii greceşti!! Este limpede că arhaicul, miticul Platon este mai aproape de noi decât omul modern care, copernican fiind , ne obligă să-l considerăm ,aşa cum este, contemporan gândirii europene rudimentare!! 0 lectură, o simplă lectură a scrierii lui Copernic, i-ar fi scutit atât pe Kant cât şi pe Noica de afirmaţii lipsite de orice acoperire. Dar, dacă ţi­nem cont că numărul celor ce au avut răbdare să-l citească integral, poate fi socotit pe degetele unei mâini ,şi că nici Galilei nu l-ar fi citit, nimic, ori aproape nimic nu trebuie să ne mai mire!
Dar la urma urmei: de ce este greşit să afirmi că pământul se mişcă? Răspunsul este simplu : mişcarea şi opusul ei repausul sunt specifice obiectelor, iar definirea uneia din cele două stări are în vedere pe cealaltă. Zicem că un obiect se mişcă, şi afirmăm aceasta, ştiută fiindu-ne starea lui de repaus ! Cum nici o dovadă scrisă ori orală, nu ne atestă o stare de repaus a "pământului nu putem afirma că starea în care se află acum est una de mişcare !
Care este starea pământulul? De îndată ţesătura se-ndeseşte iar limpezirea răspunsului, în totul de găsit în simbolurile mitice, reclamă o mai pe îndelete considerare a chestiuni decât ne-o putem permite noi acum. Reţinem că a afirma că pământul se mişcă este la fel de greşit ca şi a afirma că este fix, că nu-i vorba de nici un progres în gândire ci de o simplă schimbare de pas cazonă, şi, mai ales, că un asemenea lim­baj trădează o gândire rudimentară, din păcate, în totul, specifică omului modern!
Se cuvenea să limpezim ,oarecum ,această chestiune pentru că Barbu ne invită “să intrăm să ospătăm/ In cămara marelui / Soarelui etc. şi e bine să ştim cu cine votăm şi-ncotro ne îndreptăm.
Nu cumva fierarul “ cu nicovala şi ciocanul său de rând”se străduie să transforme "Elementele"lui Euclid în unelte, cu ajutorul cărora ,să descopere noi adevăruri? Hotărît da! In acest scop, vor dispare "Elementele" lui Euclid şi de la Descartes, Pascal, încoace,mai ales, prin "Şcoala de la Port-Royal" în Europa se vor răspândi "Elemente(le) de geometrie" care vor constitui o ciopârţire, o descăpăţâna­re a "Elementelor” lui Euclid, primele sacrificate fiind “Definiţii­le”. Ele vor dispare atât de adânc încât un Haddamard, în 1930, se străduie să. le ... reinventeze (într-un mod jalnic!).
Omul modern, cartezian, copernican, este în fapt un om care dă semne de gândire, dar… rudimentare. Prin el gândirea discursivă a încercat să-şi anexeze zone definitiv interzise ei (şi senzorialului!) primindu-şi cuvenita sancţiune, mângâind o Galatee de putregai şi ru­meguş. Nicicând zeul nu se va-ndura să-nsufleţească o asemenea paparudă!
Ralierea, gândirii carteziene la copernicianism a urmărit,după. noi, un singur scop : îndepărtarea misterului ,implicit tentaţia sondării acestuia, din perimetrul preocupărilor raţiunii umane.
A accepta misterul, implică, cu necesitate, o îndelungă pre­gătire a minţii în vederea spălării ei de modul de a gândi-via sen­zorial etc., precum şi realizarea unui antrenament specific purei intelecţii.
A accepta teoria lui Copernic, reprezintă un mod elegant de anulare a unor preocupări, a unei direcţii de dezvoltare a minţii, fără a renunţa, brutal, la punerea unor probleme.
Pasul următor, răspândirea acestei teorii, prin şcoli,ca fiind adevărul absolut, iată un act, în totul iresponsabil. In faţa unor minţi crude, minţi încă departe de a fi apte să sesizeze erori­le teoriei copernicane, ori nemărturisitele ei intenţii, minţi cărora, mai degrabă, s-ar cuveni să li se interzică asemenea preocupări, se desfăşoară un spectacol care are rostul să camufleze existenţa misterului în viaţa omului. Si astfel, noile generaţii nu şi-au mai ridicat privirea întru cercetarea bolţiii de alabastru a lumilor, ci alipindu-se uneltelor, cu capul plecat în efort, au dat naştere nou­lui om : homo faber.
La capătul întregului demers cartezian, se situează acest homo-faber, interesat în cunoaştere în măsura în care cele cercetate, se oferă ochiului, adică minţii-via senzorial. În noua ipostază sim­ţurile nu numai că nu încurcă intelectul în efortul de cunoaştere a lumii, ci devin instrumente de verificare, confirmare etc.
Acesta este omul cartezian. .Copernicianismul, simplă interpretare a senzorialului, în fapt absolutizare a senzorialului, s-a potrivit ca o mănuşă pe principiile lui Descartes .Noul om, raţional, cartezian începând a suna a sinonim cu raţional, se va repezi cu furie, asupra tuturor superstiţiilor chiar şi atunci când acestea aveau o profundă motivaţie, răsturnând datina şi obiceiul, incapabil, însă,de a umple cumva locul gol lăsat.
Acestui „om modern.,, cartezian, copernician, va încerca Barbu să-i vorbească despre _" adâncul" nevăzut şi neştiut al lumilor, evident, situându-se pe o poziţie total opusă.








METACRITICA



În loc de introducere:
"... în critica literară cel mai frumos omagiu e de a-ţi
spune opinia în toată violenţa, chiar dacă este defavorabilă ca în cazul de faţă “.
G.Călinescu "România literară"
dec.1932
(după Andrei Rusu)


Tudor Vianu :"Arta spunea Platon"….



Rândurile ce urmează le dorim, prin francheţea lor, un umil, dar atât de datorat, omagiu, distinsului nostru profesor, care, în clipe de mare restrişte cu un gest şi câteva cuvinte ne-a fost, poate, singura alinare de-a lungul a multor ani de grea arşiţă,
Tudor Vianu, ca bun amic al poetului, avea să-i dedice lui Barbu o carte, carte despre care Barbu nu s-a pronunţat niciodată. Şi dacă Barbu s-ar fi rostit : ce-ar fi spus ? Pentru noi, tăcerea poetului, nu semnifică altceva, decât o surdă respingere a celor scrise de Tudor Vianu asupra volumului "Joc secund",
În cele ce urmează ne propunem, deocamdată, să dovedim că, faţă de completa falsificare a mesajului strofelor-manifest de către critic, tăcerea poetului se dovedeşte o blajină, o mult prea blândă formă de protest, desigur, perfect explicabilă, având în vedere prietenia celor doi. In acest fel comentăm, implicit, şi aprecierea profesorului universitar 0v.S.Cro cum că Tudor Vianu 1-a analizat pe Barbu "primul cu o pătrundere neegalată până azi” precum şi pe aceea a profesorului universitar acad. Şerban Cioculescu,. care, referindu-se la comentarea strofelor-manifest,de către Venerabilul profesor, o califică de ,”o frumoasă interpretare a poemei"
Aplecându-se asupra poeziei-manifest, Tudor Vianu încearcă să definească " spiritul matematic " din care ar fi " crescute " viziunile din volum, iar, mai apoi, mai mult intuitiv, încearcă o paralelă Platon - Barbu, într-o ,după noi, totală nereuşită. Reuşeşte în schimb pe deplin, să ne convingă, ca nu înţelege şi nu îi este clară deloc natura "lumii matematicilor", a raporturilor acesteia cu lumea ce ne conţine, iar mai apoi prezentându-ne o”concepţie platoniciană a artei”, care, nouă, ne-a fost imposibil să o găsim la înţelept, în final, îl creditează pe Barbu cu o definiţie a " Jocului secund "în totul opusă celei exprimate de poet.
Cum Tudor Vianu va încerca definirea universului poetic barbian prin comparaţie cu universul matematicilor era firesc ca, mai întii, să-1 definească pe acesta.
Descriind aria de acţiune a "intuiţiei matematice " criticul afirmă că ea "nu cuprinde obiecte concrete" ci o “ lume de esenţe ideale “”esenţe”ce “nu pot fi identificate în sfera obiectelor concrete" pentru că sunt "nişte realităţi pur spirituale" Mai apoi criticul adaugă : :"Viziunea matematicianului este atât de puţin (s.n.) conexată cu activitatea simţurilor, atât de liberă de contigenţele care întinează funcţiunea lor (a simţurilor n.n.) încât lumea care i se revelează (s.n.) este resimţită de el ca "pură". Pe de altă parte faţă de lumea experienţei aceea a matematicii este o a doua lume (s.n.) o suprastuctură ideală".
Din cele de mai sus se înţeleg cel puţin, următoarele :
"Esenţele ideale" sunt diferite de "obiectele concrete", sferele celor două noţiuni nefiind în atingere sub nici o formă, ele constituindu-se ca lumi total separate. Raportul în care se află cele două lumi nu ni se precizează.
"Realităţile pur spirituale", conţinutul matematicilor, ţin de " lumea esenţelor ideale".
Deşi matematicile ţin de “lumea esenţelor ideale" viziunea matematicianului este conexată cu activitatea simţurilor, exprimarea "atât de puţin" obligându-ne să consi­derăm că Tudor Vianu afirmă existenţa unor legături - oricât de slabe, dar legături ! - ale simţurilor cu matematicile şi,impli­cit cu " esenţele ideale" !
Supoziţia de mai sus, criticul o avansează, numai, având în vedere cele ce are de gând să le susţină asupra modului în care Barbu vrea, în opinia criticului. ne prezintă "esenţele", altminteri, afirmaţia nu are nici o noimă.
Următoarea afirmaţie a criticului, conform căreia "lumea care i se revelează este resimţită de el (de matema­tician n.n. ) ca " pură " are, de asemenea, numai darul de a in­sinua de unde vine definirea de către poet a "Jocului secund " ca " mai pur” ,şi atât ! , "lumea matematicilor", lipsită de orice corespondent real, neputând primi nicicum o asemenea determinaţie.
Situând această lume a matematicilor "faţă de lumea experienţei", ca o "a doua lume" Tudor Vianu din nou ne pre­găteşte, ca mai sus, explicaţia , în opinia criticului ,a denumirii dată de Barbu noului său lirism şi nimic mai mult. ! "Lumea matematicilor" nu se poate constitui ca o "a doua lume" neavând nici unul din atributele lumii ca atare. Admiţând ,ipotetic, că matematicile ar fi o "a doua lume" să ne-ntrebăm care ar fi “prima lume”,ori cea a “obiectelor concrete”?
Ori atât"esenţele ideale" cât şi "obiectele concrete" sunt două componente ale aceleiaşi prime lumi, " lumea experienţei", dar, deşi împreună, nu se ating, pentru că aşa doreşte criticul ! Această contradictorie definire a universului matematic, este generată de neînţelegerea universului barbian, şi, mai ales, de dorinţa criticului de a ne dărui, totuşi, o explicaţie - via matematici - având în vedere presupusa "formaţie" a poetului etc.etc. Deşi aserţiunile asupra matematicilor s-ar fi voit abia ghicite motive uverturale, deplin topite-n melosul introductiv, prin lăbărţatul lor diletantism, ne apar ca mocăneşti, barbare încercări de-a fluiera, pe deşte, arii menite flautului ori piculinei.
Dar să ne întrebăm, încă o dată, cum ar arăta matematicile ca o "suprastructură ideală”, ca " o a doua lume" şi mai ales ce se înţelege prin "prima lume" şi în ce raporturi se află ele, şi, lipsiţi de cuvenitul răspuns, să-l ascultăm, pe critic, concluzionînd : "Intr-un astfel de univers ideal (s.n.) doreşte să se situeze viziunea lui Ion Barbu şi acesta este în­ţelesul expresiei " Joc secund " care intitulează volumul său". Acest "univers ideal", înţelegem, dacă ţinem seama de afirmaţia anterioară a criticului, este " un al doilea univers ", "primul univers" rămânând a fi definit cu o altă ocazie, cu care ocazie vom afla, probabil, şi-n ce raporturi se află cele două universuri..
Dar , să admitem cu Tudor Vianu, că lumea matematicilor este o lume "pură", şi, să admitem chiar, că ea se poate compara cu "acea superioară zonă a esenţelor ideale" ! Credem că suntem în asentimentul general afirmând că matematica "pură", lucrează cu noţiuni reprezentabile, pentru un intelect obişnuit, ba mai mult, din cele cunoscute de noi, matematicile au fost întocmite tocmai cu scopul de a dezvolta această putere de reprezentare, acolo unde ea exista prin naştere. În consecinţă, dacă lumea " pură " a matematicilor este reprezentabilă atunci şi cea a "esenţelor ideale" ne-am aştepta să fie, de asemenea, reprezen­tabilă "în puritatea ei". Dar, Tudor Vianu - explicaţia o vom da ulterior - este de altă părere : "Cum însă ideea în puritatea ei nu este reprezentabilă (.s.n.) poetul o figurează prin aparenţa cea mai pură de contigenţele materiale, prin curatele răsfrângeri
ale lumii în oglindă . Prin oglindă lumea ( "lumea ideilor "n.n.).intră în mântuit azur.”(s.n.)
Policromul ghem al afirmaţiilor contradictorii din fraza de mai sus se cuvine depănat pe îndelete :
-Deşi Tudor Vianu definise Jocul propus de Barbu ca secund tocmai pentru că se desfăşura " în acea superioară zonă a esenţelor ideale" acum ne face cunoscut că "Ideea în puritatea ei nu este reprezentabila nu constituie imagine" afirmaţie care, practic, anulează definiţia dată de critic Jocului secund, îl face imposibil, cel puţin, în "zona" propusă iniţial.
-Deşi ideea nu este reprezentabilă, totuşi, poetul o " figurează " (o reprezintă n.n.) altfel spus, deşi nu se poate şti cum arată ideea în " puritatea ei "el, Barbu realizând imposi­bilul, o …”figurează ”. Cum o figurează ? "Prin aparenţa cea mai pură de contigenţele materiei, prin curatele răsfrângeri ale lumii în oglindă". Deoarece lumea " esenţelor ideale " nu este reprezenta­bilă, este limpede că ea nu se poate răsfrânge nici în oglindă, situaţie în care suntem obligaţi să înţelegem că Barbu va figura “lumea esenţelor ideale" prin " lumea aparenţelor “ aceasta fiind singura ce se poate răsfrânge în oglindă ! Să subliniem că oricât de curate ar fi imaginile din oglinzi ( virtuale prin natura lor, deci : lip­site de orice "contingenţă !) ele nu pot fi, în cazul unei oglinzi normale, decât imagini identice lumii sensibile, ce-i stă oglinzii în faţă, şi nicidecum imagini ale "lumii esenţelor ideale" şi nimeni nu ne poate convinge să vedem una şi să numim alta ! Oricât de pură ar fi aparenţa reflectată în oglindă , ea rămîne tot o pură aparenţă, şi nicicum şi niciunde … esenţă! Virtualitatea imaginii nu înseamnă şi… dematerializarea lumii oricât de curat s-ar refrânge aceasta în oglindă !
Dar dacă oglinda la care se referă Tudor Vianu nu este o oglindă ordinară ci una … năzdrăvană, pe care Barbu şi-a procurat-o pe căi, numai de el ştiute ? Atunci înţelegem că, această oglindă năzdrăvană nu reflectă ce i se aşează în faţă ci … ceea ce doreşte posesorul ei, şi,atunci, “ aparenţa “ devine " esenţă", zenitul, cum vom vedea, devine"nadir", într-un cuvânt, “lumea obiectelor concrete", oglindită într-o astfel de oglindă, se vede ca …" lumea esenţelor ideale “, desigur, fără a înţelege, în ce constă deosebirea şi mai ales magia prefacerii l Acest veri­tabil tur de forţă de magician ar dori să dovedească cum ideea devine reprezentabilă, situaţie în care afirmaţia de la începutul propoziţiei se anulează ,dar “Jocul secund"este reînviat, şi mai ales posibil..
- Fraza imediat următoare vine să întărească cele de mai sus, oglinda dovedindu-se, în continuare, astronomico-magică, în apele ei " zenitul " ne mai formând un zenit-imagine, ci opusul său: - "nadirul" ! "Lumea experienţei", din voia criti­cului, se înalţă până la zenit, şi nu oricum, ci, pentru a se învăli cu un aer de mister, " în piramidă ", iar reflectarea acesteia se constituie ca " nadirul " ei . Să subliniem timiditatea, teama (dacă nu spaima !) cu care criticul se apropie de cuvintele celor două strofe şi mai ales faptul că " nadirul latent " al lui Barbu înseamnă exact inversul celor afirmate de critic ! Lumea,, “nadirului latent", este, păstrînd exprimarea criticului, " lumea experienţei " şi nicidecum ce se înţelege din strădania criticului, anume " lumea esenţelor ideale".! De data aceasta năzdrăvana oglindă se află numai în serviciul criticului, deservindu-1 cum vedem complet pe poet, şi, din păcate, contrar intenţiilor sale, fără măcar să o bănuie, şi pe critic.
Este limpede că nu Barbu este posesorul unei oglinzi năzdrăvane ,ci criticul care încearcă să se descurce, la modul miraculos, fireşte, fără succes.
Această oglindă magică nu are nimic comun cu arta poetică a lui Ion Barbu, ori a oricărui alt poet, ci ea pare a fi un depozit ori un soi de galantar de imagini, ce urmează a se con­stitui ca sursă de inspiraţie pentru poet.. .Arta poetică abia apoi va fi pusă la lucru, dacă şi cât mai este necesar, asupra celor ce s-au reflectat anterior şi oarecum miraculos în ea, căci : "Din acest element neîntinat ( imaginile din oglindă n.n.) îşi extrage poetul materia inspiraţiei sale" etp. etc.
Să ne ne reamintim că " Jocul secund",în "viziunea" lui Ion Barbu urma să se situeze într-o " a doua lume " faţă de cea a experienţei şi să constatăm că de fapt avem de-a face cu aceeaşi lume a experienţei, piramidalizată spre zenit, şi răsfrîntă nadiral în miraculoasa oglindă a criticului, drept … univers ideal, aşa încât " prima " devine " a doua ", adică a doua este prima, şi, mai ales, ambele, … una singură !Dar din ghemul da ambiguităţi mai sus comentate cea mai gravă afirmaţie ni se pare a fi cea prin care Tudor Vianu susţine că :" Prin oglindă lumea intră în mântuit azur " . Reţinem că, pentru prima oară, însfîrşit, criticul se referă la o imagine din Barbu, clară pentru toată lumea, pentru că, mai ales, în inter­viurile date de poet, era limpede, pentru orcine, ce se înţelege prin "mântuit azur ". Prin "lume" având în vedere afirmaţiile anterioare ale criticului,referitoare la ce figura Barbu, sântem obligaţi să înţelegem lumea esenţelor ideale, de unde se impun următoarele concluzii :
- Dacă lumea esenţelor ideale intră în artă printr-o oglindă magică (contrar, am văzut că nu-i posibil !) atunci meritul Jocului secund aparţine oglinzii, în întregime, Barbu nefăcând, altceva, decât să-şi extragă din acel “ element neîntinat" “materia inspiraţiei sale", greutatea găsirii acestei " materii " rămânând în exclusivitate pe umerii oglinzii.
- Conformându-ne exprimării poetului, aşa cum se înţelege versul al doilea al primei strofe, “ prin oglindă”” în mântuit azur " este intrată lumea " calmei creste" şi nicidecum " lumea esenţelor ideale" cum afirmă criticul! Altfel spus : Tudor Vianu denaturează integral crezul poetic barbian! Am insistat ,poate prea mult, asupra modului deosebit de confuz în care concepe Tudor Vianu universul poetic barbian, pentru a reliefa, mai puternic, modul năpraznic de eronat în care a concluzionat criticul răstălmăcind total mesajul estetic barbian !
Ca un prim şi scurt bilanţ, din cele examinate până acum, reţinem că Tudor Vianu s-a referit o singură dată, la o singură imagine din strofele - manifest, şi, atunci, comentariul lui s-a dovedit completamente fals, dovedind nerecepţionarea mesajului barbian, - în plus - creditându-1 pe poet cu un mesaj totalmente opus, performanţă, din multe puncte de vedere, ca să folosim spusele profesorului universitar Ov.S.VCroh. cu adevărat “ greu de egalat “, ţinând cont, mai ales, că e vorba de doi buni amici .
Prietenia celor doi, Vianu şi Barbu, adesea numită ste­lară, în lumina celor de mai sus,ne permite să afirmăm că dacă, asemenea legendarilor Castor şi Polux , cei doi vor străluci alături pe-un firmament, atunci, acest fapt va fi posibil sub orice zodie, mai puţin cea a Jocului secund .
Toate cele de mai sus, Tudor Vianu afirmă că le-ar fi găsit în cele două strofe ce deschid volumul, şi, în spri­jinul afirmaţiei sale, ca cel mai bun argument, citează ... stro­fele - ("Aşa ne vorbesc strofele grele de înţeles cu care se des­chide volumul :… ") Cum noi n-am găsit nimic din cele afirmate de critic , considerăm că în locul semnelor citării, la sfârşitul propoziţiei de mai sus, mult mai potrivit ar fi un semn de întrebare, şi nu oricum, ci, păstrând limbajul criticului, un semn de întrebare la puterea " n "!
Uitând parcă tot comentariul anterior reproducerii strofelor –manifest precum şi concluzia cu care deschidea citatul, cri­ticul pare că abia acum trece de fapt la comentarea lor :”Cerem voie să ne referim aci la concepţia platoniciană a artei”.
Să ascultăm, desigur în versiunea lui Tudor Vianu,ce “spunea Piaton " : " Arta, spunea Platon, considerată ca o copie a lucrurilor reale, ele însele nişte copii ale ideilor eterne, este imitaţia unor imitaţii".
Această "concepţie platoniciană" la care cere voie Tudor Vianu să se refere, a pătruns atât de adânc în folclorul universitar, încât adevărata învăţătură platonică pare definitiv uitată. Versiunea simplistă propusă de Tudor Vianu, aplaudată de Şerban Cioculescu, reluată, într-o formă ceva mai trivială ,de Acad, Al.Rosetti şi Liviu Călin; serveşte un Platon ingurgitabil la vedere, am zice, dintr-o sorbire ! In rostirea mai sus citată ,criticul tăvăleşte în fals noţiuni atât de definitorii pentru fi­lozofia lui Platon, răstălmăceşte gândirea marelui înţelept de-o aşa manieră, încât, o acceptăm ca posibilă, numai ca urmare a consultării cine ştie cărui compendiu nemţesc şi nemţit de istoria filozofiei, şi, în mod sigur, hotărât, în totală necunoaştere de litera şi duhul " Dialogurilor".
Exprimarea " imitaţia unor imitaţii, " ne obligă să denumim arta la care se referă " artă imitativă " şi să subliniem că ,deşi se referă la acest soi de artă ,Tudor Vianu scapă din vedere blamul acordat de Platon acestei arte ,blam ce avea în vedere imitarea, de către această artă, a aparenţelor.
Mai mult : criticul pare a nu cunoaşte termenul aparenţe, deşi Platon, în Capitolul X al “Republicii “ , accentuând totala carenţă a acestei arte, imitarea aparenţelor, repetă cuvântul aparenţe, de aproape zece ori, lăsând la o parte exprimarea aceleiaşi idei în alţi termeni.
- Refuzând să precizeze clar cum înţelege raportul esenţe - aparenţe , criticul ne obligă să refacem acest raport, oarecum arheologic, aşa că... să-ncepem săpăturile !
După Tudor Vianu ar exista o realitate ideală ,aceea a ideilor eterne, apoi lumea lucrurilor reale, a obiectelor concrete, care ai fi o copie a primei. Dacă arta ar oglindi realitatea ideală direct, atunci, subînţelegem ,am avea de a face cu o răsfrângere la puterea întâi a Realităţii. Dar artistului nu-i stau " drept model ", ideile eterne , ci copiile acestora, lucrurile reale, obiectele concrete, deci Realitatea este oglindită indirect, prin aceste copii, din care cauză am avea " o răsfrângere la puterea a doua a realităţii ", într-o exprimare mai apropiată de ţelul urmărit, " o răsfrîngere secundară " de unde şi denumirea de Joc secund. .
- Oare ?
Dacă obiectele concrete, lucrurile reale ar fi copii ale ideilor eterne, atunci, pe de o parte ideile eterne ar dispune de o realitate-dublă, e drept cu original şi .copie. şi reciproc lucru­rile reale ar avea acces la .. Realitate. Altfel spus şi aparen­ţele ar fi esenţe .
În limbaj platonic, evident mitic, având în vedere subiectul abordat, după Tudor Vianu, Patul făcut, singurul la care are acces arta imitativă ! , ar fi un " lucru real ",fiind, în acelaşi timp o copie a Patului - Formă, şi oricât de "superficială " (Al. Rosetti) ar fi această copie, am avea cel puţin două Paturi în natura lucru­rilor, adică ideea de Pat ar dispune de o dublă Realitate. Cam aşa “ spunea Platon " după Tudor Vianu» Dar să dăm glas lui Platon ,cel din “Dialoguri”:

-" Mais le fabricant de lits ? Est-ce que tout-â-l'heure tu ne disais pas dependant qu' il ne produit pas la forme du lit (ce qui precisement constitue d'apres nos declarations, la realite" du lit) Je le disais en effet. - Mais, s’il ne produit pas la chose qui est reelle il ne saurait produire la realite de cette chose, bien plutot une analogue de la realite. et qui n 'est point une realite..”
Aşadar acest Meşter - Minunat, cel ce îmblăteşte acel Pat Făcut, pat ce "stă drept model" artei, nu numai că nu produce lucrul real,dar nici nu ştie să-i producă relitatea acestuia
El produce doar un analog al realităţii , şi care, atenţie, n-are nimic comun cu Roalitatea !
In ipostaza de mai sus, autentic platonică, arta imita­tivă, nu copiază copii ale ideilor eterne ci, în limbajul înţelep­tului, numai nişte aparenţe, singurul purtător al Realităţii fiind Patul - Formă, cel ce este produs de însuşi Regele – Adevăr.
Oglindirea şi implicit acceptarea aparentelor, prin zugrăvirea lor artistică, drept Realitate, este sever condamnată de Platon, deoarece artistul ce s-ar dezvolta într-o asemenea di­recţie se află pornit pe drumul sinuciderii narcisiene.
Lunecarea minţii omeneşti spre o astfel de interpretare fusese intuită de Platon şi anulată corespunzător : "Pretendre qu'il y a perfection de realite dans l'ouvrage de l'ouvrier en lits ou de tout autre travailleur manuel, n'est-ce pas s'exposer a tenir un langage depourvu de verite ?“
Criticul n-a cunoscut textul de mai sus, cauză care l-a-mpins la limbajul uşor desfrânat, limbaj incriminat de noi anterior.
Deşi cele de mai sus ar fi, credem, suficiente pentru anularea " concepţiei platoniciene a artei ", în varianta Tudor Vianu, să mai adăugăm încă o demonstraţie platonică din care re­zultă că ideile eterne nu pot avea copii nici perfecte şi nici superficiale.
Să dăm glas, din nou, Dialogurilor : "Le Dieu, c'est bien sur soit que cela ne lui ait pas plus, soit qu’il y eut pour lui une necessite de ne pas realiser dans la nature des choses plus d'un lit, n'a fait dans ces conditions qu'un seul lit, celui-la dont toute l’essence est d'etre "lit". Or, deux lits de cette sorte, ou davantage, ni l’existence ne leur a ete donne par le Dieu, ni il n'y a possibilite qu'ils viennent â exister."
Litera Dialogurilor este mai mult decât clară, limpede şi, mai ales, categorică : în Realitate nu există decât un singur Pat, care, cum se va pronunţa Platon în continuarea celor mai sus citate, dispune de o "unicite naturelle."
Tudor Vianu dublează nepermis Realitatea, pentru a găsi o explicaţie acelei "răsfrîngeri secundare", căci numai astfel ideile eterne pot fi copiate –via aparenţe - ceea vine în perfectă contradicţie cu gândirea platonică,dar scoate ,cam ca din mânecă,e drept, o motivaţie a botezării de către Barbu a artei sale Joc secund.
Neînţelegînd deloc opoziţia esenţe-aparenţe ,Tudor Vianu a încropit o aşa zisă "Concepţie platoniciană a artei , concepţie cu care îl va cadorisi pe Barbu, într-un foarte caragialesc.. viceversa.
Tălmăcindu-l pe Platon in limbajul criticului vom spune că " lucrurile reale " "obiectele concrete" n-au nimic comun cu Realitatea, fiind simple aparenţe. Arta imitativă, realizînd copii ale acestor aparenţe, nu răsfrînge nicicum Realitatea, ci creează “des simulacres avec des simulacxes" şi mai ales,, este şi " eloigne du vrai a une distance enorme ". Răsfrîngînd aparenţele, arta imitativă se situează "au troisieme degre en partant de la veritâ" şi nicidecum "la puterea a doua", răsfrângerea ei ne mai fiind "secundară" ci.. terţă ! Pe această cale " a oglindirii" aparenţelor, arta imitativă nu se îndepărtează de Realitatea ideală, exprimare ce-ar lăsa să se înţeleagă că de-o anumită ma­nieră ar viza-o !, ci nici măcar nu bănuie unde se află Realitatea, jocul aparenţelor, ascunzîndu-i ca o multicolor - limpidă ceaţă-neceaţă, esenţele, formele.
Oglindirea aparenţelor este atât de sever condamnată de înţelept pentru că ea, ca-n gestul lui Narcis, echivalează cu sinuciderea artistului, cu contopirea lui cu informul, cu nefiinţa.
Se cuvenea să se refere Tudor Vianu la Platon ? Hotărît, da ! Cum vom vedea şi termenul de Joc îl vom întîlni tot la înţelept, şi nu pe unde îl caută criticul, şi mai ales, vom găsi în "Dialoguri" deosebirea între artistul aflat”au troisieme degre en partant de la verite “ despre care Tudor Vianu nici n-amin­teşte ! şi artistul care "as atteint le second rang". Primul, adică artistul imitativ ,realizează "un jeu et non pas une affaire serieuse " ( "voila ce qu ‘est plutot l’imitation") pe cînd celă­lalt, în speculaţia lui Ion Barbu, ar realiza, desigur tot "un jeu" dar de " second rang "mai pe limba română un Joc secund .
Dar acest Platon, telegrafic reprodus mai sus, îi este complet necunoscut criticului iar “concepţia “ servită nouă de Tudor Vianu de neconceput pentru Platon .! Academicienii care au subscris la născocirea criticului, s-au autoexclus - automat - din academia înţeleptului.
De vreme ce " concepţia pe care şi-o însuşeşte poetul nostru ", cum am văzut, are congruenţă de nălucă, s-ar cuveni să renunţăm la continuarea considerării celor afirmate de Tudoi Vianu ca fiind, cel puţin, lipsite de interes. Credem, totuşi, că se cuvine să subliniem, din cele ce ni le comunică în continuare Tudor Vianu, chiar dacă motivaţia este inexistentă, cel puţin o afirmaţie. ,şi anume aceea conform căreia Barbu, pe baza acestei concepţii,” îşi propune să evoce lumea reflectată în oglindă “(s.n.) afirmaţie ce reia năpraznica eroare comisă anterior, parcă spre a sublinia totala nereceptare a mesa­jului barbian,şi completa lui răstălmăcire.
Şi parcă nu era de-ajuns ! Peste câteva pagini, concluziv, comentând acea, de acum faimoasă, declaraţie a poetului asupra specificităţii artei sale (" lumea purificată până a nu mai oglindi decât figura spiritului nostru. : Act clar de narcisism") Tudor Vianu scrie : "'Textul face impresia unui comentar anticipat, căci este scris cu trei ani înaintea acestora. În deplină conştiinţă de sine, el afirmă tema esenţială a poeziei sale în acea dublă răsfrângere a spiritului pur,pentru care găsise între timp simbolul oglindei (s.n.) etc.”
Ne este imposibil să găsim o legătură, cât de cât lo­gică, între comentariul poetului şi cel al criticului. Ne mărturi­sim completa ignoranţă de " mitul oglindei " precum şi de "simbo­lul oglindei" şi, cu amărăciune; o spunem, nu-l putem recompune nicicum, din comentariul, mai mult decât penibil, pe care Tudor Vianu, chipurile, în conexiune cu "mitul oglindei", îl face poeziei "Falduri". Dar se cuvine să ne oprim , aici atingând limita preocupărilor noastre. Înainte de a încheia să precizăm că dacă ar fi posibilă "sublimarea lumii în idee", atunci, această poeticească alchimie n-ar însemna de loc "negaţia lumii" cum afirmă Tudor Vianu ,ci. exact contrariul, iar poezia care ar rezulta, n-ar fi deloc “un joc desfăşurat pe un plan izolat de viaţă, un ,joc secund ", ci o reflectare a vieţii în ceea ce are ea primordial.Dar,în această ipostază, denumirea.de "secund" nu ar mai avea nici o noimă .
In maximă concizie, concludem că Tudor Vianu se află, deznădăjduitor de alăturea, cu Platon şi nici măcar nu bănuieşte conţinutul mesajului barbian, care, dac-ar fi fost scris cu noduri precolumbiene pe şfoară, poate îi era mai uşor accesibil, decât gramatica limbii române, în treacăt fie spus, dumnezeeşte stăpânită de poet . Desculţ pe aridul teren al matematicilor, fluturând un Platon jumulit de orice undă de mister, Tudor Vianu îşi dezvăluie, cu infantilă candoare, ignoranţa altminteri naturală, într-o oarecare măsură, şi firească, oarecum , pentru vârsta la care scrie - ignoranţă ce o întrece cu mult pe cea a poetului, a cărui cunoştinţă de Platon n-o putem susţine, dar nici infima categoric .
Dar cum ar arăta un"joc nesecund” ?
Da că-n Joc secund , după critic , în "mântuitul azur”al artei lumea intră prin oglindă, cum se petrec lucrurile în”Jocul nesecund” ? Pe unde şi cum se reflectă lumea în jocul mai puţin pur al nesecundului ? E vorba de una şi aceeaşi lume care poposind pe anume căi, în joc secund pare mai pură iar în cel nesecund mai… impură ?
Filtrele artei sau lumile reflectate asigură gradul de mai pur, Jocului secund ?
Si la urna urmei ce înţeles au cele două strofe ? Ce-nţelegem prin " calma creastă" şi care este „adîncul ei? Cine intră "prin oglindă în mântuit azur" ? "Adâncul" sau "creasta" ? E necesară "înecarea cirezilor agreste" De ce să realizeze un " joc secund mai pur " "în grupurile apei “şi nu în altă parte ? E adevărat că "nadirul latent" se află-n „zbor invers" şi mai ales că-şi pierde în acest zbor harfele? Si ce-nseamnă aceasta ?
Si mai ales : absconsitatea cântecului "istovit" de poet este chiar atât de străvezie încât, ce cruntă ironie ! , poetul s-o poată compara cu cleştarul apelor oceanice.?
"Ascuns, cum numai marea "… Cât de ascunsă trebuie să fie marea ! In prea marea ei limpezime ea ascunde nesfârşite lumi. muzicale şi mai ales multicolore lumi , perfect nebănuibile în clarul de cleştar al crestelor de val...!
La întrebările de mai sus şi la multe, încă multe alte întrebări, Tudor Vianu a rămas şi rămâne dator cu răspunsurile, pe drept reclamate, întrebări pe care, după noi, criticul nici mă­car nu s-a gândit să şi le pună, necum să le caute răspunsurile cuvenite.
In ce priveşte atitudinea poetului faţă de cartea ce i-o consacră criticul se pare mai mult decît civilizată : cînd o denaturare atît de flagrantă, an zice epocală a crezului tău poetic îţi este servită cu maximă candoare, de cel mai bun amic al tău, singura salvare.pentru,menţinerea sfintelor sentimente de prietenie răraîne ........ tăcerea.
Si Barbu s-a afundat în ea cu destulă motivaţie !!!



G.Călinescu : “Alunecarea de la şes la pisc”


Sub bisturiul lui G. Călinescu arta poetică a lui Barbu s-a dovedit a fi măslina buclucaşă învârtindu-se încă sub privirile zadarnic asmuţite asupră-i de către critic.
Afişând o falsă indiferenţă faţă de conţinutul comunicării, G.Călinescu notează că poetul “în prefacere “”dădea naştere acelei specii de hermetism ce s~a numit barbism” şi uita, până-n ziua de azi .să definească atât hermetismul cât şi, mai ales,barbismul pe care, şiretlic vechi, le presupune cunoscute de toată lumea. Cu aerul unui ghid dintr-un muzeu de antichităţi ,ghid ce contează ,nu atât pe arta sa, cât pe elevaţia spirituală a vizitatorului, G.Călinescu îşi prezintă exponatele, care de care mai insolite, fluturând, într-un veritabil număr de iluzionism logoreic, formulări încă nelimpezite, or, pur şi simplu, pe veci neinteligibile, lipsite de orice noimă : "alunecarea de la şes la pisc", “zborul în absolut, spre ultima esenţă “,”dată fiind o ascunsă ordine în univers”,” jocul simbolurilor să fie o cheie de iniţiere” ,“pitagoreismul poetic”,sublimarea obiectului până unde îngăduie arta", "restabilirea unei ordine pe planul al doilea”, “a unei corespondenţe oculte între simboluri”imagini esenţiale", ''practice muzicale” “inefabilul macrocosmic revelator al lucrului în sine”,”claritatea clară”,"muzica de sfere”; şi ca punct final, după această veritabilă Niagară. de insolite îngemănări de vorbe goale, simţindu-şi cititorul căzut în corzile ringului , criticul îi aplică un ultim şi năprasnic upercut la bărbie :"Cunoaşterea extatică, orfismul". Se cuvine, să analizăm, bob cu bob, cele mai sus enumerate.
“ Zborul în absolut, spre ultima esenţă" acea “alunecare de la şes la pisc”poetul,după G.Călinescu,le datora influenţei pe care ar fi exercitat-o asupra lui,celălalt Barbu”matematician de profesie”,mai precis : “spiritul disciplinei sale”.Dacă spiritul matematic ar ascuţi mintea în direcţia "ultimei esenţe" atunci Barbu de la capătul carierei universitare de matematician se cuvenea să se afle, având în vedere durata "zborului în absolut", undeva în apropierea celor esenţiale.Numai că în "Cuvânt către poeţi" "matematicianul" se leapădă,oarecum, de crezul poetului tânăr.:” În tinereţe am aruncat discuţiei cuvântul de lirism absolut. Mulţi l-au întâmpinat cu potrivnicie .Astăzi pare sigur că dreptatea a stat de partea celora, nu a mea”. Trecuseră aproape zece ani de la publicarea volumului “Joc secund”, timp în care poetul cedase , în totalitate , locul preocupărilor”matematicianulu”. Rezultatul ? : ”Poezia e încă valoare relativă,e vălul de aparenţe(s.n.) etc.”Aşadar, lirismul absolut din tinereţe era abandonat şi nu oricum, ci în favoarea unei … poezii relative,unei poezii a aparenţelor. Am zice “jocul secund” era trădat,poetul recomandând parcă revenirea la acel atât de dispreţuit “ principiu elementar poetic"!După cum vedem, devenit "matematician de profesie “ Barbu se leapădă de setea de absolut din tinereţe, adică din perioada când, după toate datele, fusese mai puţin matematician şi mai mult poet ! Adică inversa celor susţinute de critic ! Mai mult, după noi,cantonarea spiritului în matematici e profund păgubitoare . Un talentat boxer, dar căruia i se cere, desigur în vederea urcării în ring,să practice numai săritura la coardă ,devine virtuos al corzii, dar uită pur şi simplu de ring, de box etc., dedicându-se… matematicilor ca o practică intelec­tuală în sine ! Barbu după aproape trei decenii de matematică .nu a mai avut curajul.(nebun!) al tinereţii de a se mai apropia de vreunul din marile simboluri mitice ale omenirii ! Cochilia cu cazurile ei particulare melcul,scoica şi oul, piese de bază ale oricărei mitologii, ori valea, râpa,cu adevărat dumnezeieştii absolute transfigurării ale spaţiului ce ne adăposteşte, rămân, strict, cuceriri ale poetului Barbu, preocupări ce rămân definitiv străine, nu numai matematicianului ci spiritului ştiinţific în general.
Sintetismul, de dincolo de puterile minţii omeneşti,ce-l ascunde mitul,va rămâne mereu străin sărăcăcioaselor eforturi ale matematicilor,când acestea se amăgesc în această direcţie. Altminteri zis : “alunecarea de la şes la pisc” sub influenţa "spiritului disciplinei sale” ( “matematica”)atunci cînd se va produce va fi în totalitate…deandaratelea.
Dar G. Călineseu, ca şi-n alte cazuri, încearcă să-l flateze pe Barbu, numai că "spiritul disciplinei “ , matematica, îi era străin, iar criticul şarja fără jenă.
Parcă încălzit de afirmaţiile anterioare,G.Călinescu lansează poate cea mai grea remarcă şi cea mai angajantă pentru critic : “dată fiind o ascunsă ordine în univers jocul simbolurilor să fio o cheie de iniţiere". Din această afirmaţie înţelegem că, în scrisa poetului,criticul a remarcat anumite elemente,trăsături etc.specifice acelei “ordine ascunse”şi că acest fapt a fost posibil deoarece,el,criticul cunoaşte de-a fir-a –păr acea “ascunsă ordine”din “univers.”.
Mai mult,criticul afirmă că printr-un anumit “joc al simbolurilor" se poate forja o "cheie de iniţiere" un soi de",cifru”cu care să pătrundem in " ordinea ascunsă". Subînţelegem c-ar exista şi o ord ine vizibilă , dar a cărei înţelegere, nu necesită nici măcar un şperaclu, ea fiind la îndemâna tuturor profanilor .
Această "ordine ascunsă" va fi, în continuare ,definită ca o "ordine" existentă pe "planul al doilea" ordine, desigur, tulburată, de vreme ce poetul îşi propune "restabilirea unei ordine pe planul al doilea, a unei corespundenţe oculte între simboluri"!
Afirmaţiile de mai sus coroborate cu cele ce vor constitui comentariul în sine al strofelor manifest, ne permit să credem că această “ordine ascunsă" ar fi … " pura gratuitate" !
Nu-nţelegem cum ar putea estetica barbiana să restabilească ,chiar şi nişte simple coreopundenţe între simboluri, necum oculte (!), care ,dacă există sau nu, sunt condiţionate numai de lumile închise în ele, şi nicidecum de liberul arbitru al poetului. Poetul, le descoperă şi le reflectă ! Dar dacă, cu adevărat ,există o anume Ordine în univers ? Ca să poţi afirma dacă un poet reflectă în scrisa lui acea Ordine şi nu alta, se cuvine, absolut obligatoriu, să o cunoşti tu, cel ce judeci pe altul, dacă vrei ca judecata ta să aibă valoare ! După afirmaţii, s-ar crede că G. Călinescu cunoştea câte ceva, de vreme ce ce se referă la o anumită ordine ,sigur atât de de fragilă, la intrarea în definiţii. Numai că restul comentariului călinescian trădează un critic superficial în această direcţie,aflat,cel mult ,în posesia cine ştie cărui dicţionar mitico-poetic şi, mai ales, aflat la vârsta când de abia,de atunci înainte s-ar fi cuvenit să-nceapă "alunecuşul" spre cele mitice, căci despre acea ordine , revelabilă prin simboluri mitice , ar dori să ne vorbească criticul. Dar mitul va rămâne pământ virgin, neatins de paşii criticului…
Exprimarea confuză, conform căreia Barbu, mai precis, estetica barbiană, ar urmări “restabilirea unei corespondenţe oculte între simboluri” se cuvine şi ea examinată mai în amănunt.
Criticului îi lipseşte curajul de a afirma că “joc secund” ar fi o cheie de iniţiere şi~i lipseşte din multe motive. Nu se poate ca G. Călinescu să nu fi cunoscut cele spuse de Platon, ori Maxim din Tyr despre căile de intrare în mit. De asemenea, se simte că G.Călinescu intuieşte ne­cesitatea unor legături oculte , pentru înţelegerea miturilor, dar nimic nu-i permite să afirme că Barbu ar fi bătut, în versurile sale ,punţi între cititor şi lumile absolutului ! Şi atunci, propoziţia se frânge, iar de "corespondenţe oculte “ sunt bănuite simbolurile, care în cazul în care s-ar afla în asemenea relaţii, nu ne interesează şi nu ne ajută cu nimic , iar dacă am admite exprimarea criticului în toată puterea cuvântului, atunci Barbu nu ar fi poet ci… magician! Un magician profund neinteligibil, care încearcă să restabilească nu ştiu ce "corespondenţe oculte" între simboluri … Ipoteza în care Barbu ar încerca să restabilească "ordinea din planul al doilea" e mult prea ieftin-demiurgică,şi prea departe de un poet profund şi serios ca Ion Barbu. Vor veni ,mai apoi ,la Ţara Românească şi poeţi care în scrierile lor, se vor substitui Demiurgului confundând Tronul din Absolut cu capra unei trăsuri de piaţă .Dar aceasta este altă poveste . 0 amintim aici ,căci printre marii vinovaţi de concurenţa ce-o vor face poeţii ciupercilor din codrii Carpaţilor, se află şi G. Călinescu..
Chiar dacă poetul ar practica cel mai autentic “ pitagoreism poetic" ,nimic nu îngăduie să credem că Barbu ar putea restabili o anume ordine în planul al doilea etc.ctc,arta rămânând simplă reflectare a Ordinei existente şi nimic mai mult!Eate limpede că G.Călinescu vorbeşte de “planul al doilea”pentru a sugera un “plan secund”,de unde oglindirea ordinii din”planul secund”ar fi…un”joc secund”.Joc secund ,dat fiind că acest plan secund este conţinător al unei ordine ascunse este şi un…joc ascuns
Mai mult, dată fiind natura corespondenţei existente între simboluri, atunci şi jocul simbolurilor,din planul al doilea va fi un “joc ocult”! Ne-am permis să concluzionăm răspicat ,aşa cum criticul n-a avut curajul s-o facă (şi nici n-ar putea să o facă cineva , din lipsă de…argumente ) dar aşa cum a insinuat! Că există o ordine în lume, e la mâna oricui s-o constate. Înţelegerea acestei Ordini se petrece mult mai greu şi mult mai rar,decât ar fi putut s-o bănuie G. Călinescu.
Pentru noi este limpede că G.Călinescu nu nunai că nu ştie cum ar arăta această Ordine dar că preocupările criticului erau îndreptate într-o direcţie total opusă. Rezultatul ?” Ordine ascunsă", “ordine existentă în planul al doilea" etc.etc… Dacă Tudor Vianu încerca să justifice vocabula secund dublând lumile,G.Călinescu se străduie să ajungă aici dublând ordinile,ceea ce chiar dacă nu e aceeaşi Mărie,nici nu se poate spune că pălăria ar fi schimbată în totul!Să concludem ,după ştiinţa noastră,că există o singură Ordine (la Greci numită şi armonie-cosmos),de care criticul este complet străin, şi că voita confuzie practicată de critic avea doar menirea de a colora apele, criticul , asemeni sepiei,.fiind pradă unui reflex de apărare , şi nimic mai mult.
Dar să mergem mai departe. Fandând cu graţii de toreador,G.Călinescu afirmă că “poezia se intelectualizează" dar, ascultaţi fâlfâitul capei, “fără a cădea în inteligibil", ceea ce este o intelectualizare , oarecum ,… neinteligibilă. Subînţelegem, trişti, că poezia de până la Ion Barbu nu era “ intelectualizată" dar ne înveselim bănuind-o căzută în…inteligibil! Dacă poezia se intelectualizează, atunci poetul nu poate nici el să rămână mai prejos.El nu mai poate umbla după chestii inteligibile ci după ceva mai intelectualizat ca, de pildă,"inefabilul macrocosmic" şi nu oricare, ci după cel ce esta "revelator al lucrului în sine “ Bănuim, timizi, că "inefabilul macrocosmic" este revelator prin partea lui … inefabilă. Greu de înţeles de ce un poet caută ceea ce este inefabil şi, desigur, imposibil de priceput ,cum poate un ce inefabil să fie "revelator al lucrului in sine”. Dar. de când a devenit obiect al poeziei “lucrul în sine" şi , mai la urma urmei ,ce este acela "lucrul în sine" ?
Dintr-o singură zmucitură de jbilţ , G. Călinescu înhaţă un halo de mister cu iz antic, şi-o fărâmă din vorbăria filozofiei germane, contopindu-le-n mărgica găinii din poveste.
Nebănuind, măcar, că Barbu este singurul mare poet român căzut pe ritmurile “ Mioriţei “ cu intenţii egale celor ale bardului popula, în evocarea acelei "guri de rai”,G.Călinescu îl acuză de "muzică de sfere, cunoaştere extatică,orfism etc.” fără a ne exemplifica, spre a ne înlesni, şi nouă, în­ţelegerea afirmaţiilor făcute.
Dacă G.Călinesca n-ar fi tradus "dedus" prin "ieşire" ci ar fi înţeles că poetul îşi definea astfel calea de cunoaştere şi de împlinire a "Jocului secund “ ca pe o cale pur intelectuală,sigur că i-ar fi apărut lipsită de orice noimă bănuirea poetului de “cunoaştere extatică,orfism” etc. Trecându-l pe Barbu "în tabăra puristului şi hermeticului Paul Valery”G.Călinescu proba imposibilitatea definirii poetului, dar, sigur de efectele cocteilului-Babilon administrat ,schimbând diapazonul,doct,condescendent,îşi consolează cititorul: "Cu toate acestea (şi am văzut c-au fost destule n.n.) în aplicare, hermetismul lui Ion Barbu e adesea numai "filologic:." Argumente ? Cele administrate şi de Tudor Vianu şi anume, citarea celor două strofe-manifest, cu convingerea că nici citito­rul nu va Înţelege mai mult decât a înţeles ,el, criticul ! Precizând că hermetismul lui Babu este "adesea”(s.n.) numai filologic criticul lasă să înţelegem că uneori s-ar putea ca ca hermetismul lui Barbu să fie şi altfel. Acest uneori este mult mai adesea decât s-ar arăta…Dar să vedem ce înţelege G.Călinescu prin “hermetism filologic” şi cum îl…descuie :”Iată o cugetare clară în limbaj dificil,arta poetică a liricului: “Poezia (adîncul acestei calme creste) este o ieşire (dedus) din contingent(din ceas)în pură gratuitate(mântuit azur)joc secund,ca imaginea cirezii răsfrântă în apă.E un nadir latent o oglindire a zenitului în apă , o sublimare a vieţii prin retorsiune.”Reţinem ,înainte de toate şi subliniem că G.Călinescu contrar obiceiului său,nu reface creeatul comentat cu mijloace poetice proprii,nu propune poezia în discuţie în alte chei imagistice, ci , pur şi simplu ,traduce din româneşte în româneşte ! şi, atenţie! nu o face de dragul cititorului,ci pentru sine însuşi.
Dar măslina sbârnâie ,învârtindu-se la depărtări astronomice de bontul vârf al uneltei lui G. Călinescu …
Ce să-nţelegem din traducerea, ce-i drept : fără precedent ! ,a criticului ? Mai întîi că Barbu nu defineşte Jocul secund , arta sa poetică, ci poezia în sine. Apoi, că poezia, din totdeauna este un Joc secund , implicit, c-a fost aşa şi pe cînd nu i se zicea ,şi anume, "un Joc secund, ca imaginea cirezii răsfrântă în apă" …Si, mai apoi , la urmă de tot, că poezia “ e un nadir latent ,o oglindire a zenitului în apă, o sublimare a vieţii pria retorsiune". Să lăsăm, de moment, "limbajul dificil" al poetului la o parte şi să ne ocupăm de “cugetarea clară" a criticului .Să ne-amintim : Jim (G.Călineseu : “Cartea Nunţii") încerca "să se smulgă contingenţelor" :
- examinînd. tavanul alburiu al compa.rtimentului (de tren n.n.)
- recenzînd fără familiaritate pe tovarăşii de călătorie'';
- rezemându-se când într-o mână, când într-alta” .
Cu menţiunea că toate gesturile eroului sunt menite să-l afunde mai dihai în contingenţe, să adăugăm, (respectând logica propusă) la cele de mai sus, ca o altă modalitate de a te smulge contlgenţelor, şi poezia ? Cum, parcă ,"contingenţele",, din care ar vrea să se smulgă Jim, sunt vecine "spleen"-ului “să-nţelegem că Barbu definea, prin Călinescu, poezia ca pe-o metodă de biruit plictisul ? Jim, erou modern, încearcă "să se smulgă" din contingenţe . Mai nou, ar încerca să evadeze! Dar dacă Jim ar fi vrut să iasă din contingenţe ? I~ar fi fost uluitor de simplu : ar fi deschis uşa compartimentului şi ar fi ieşit pe coridor, ori ar fi deschis fereastra şi-ar fi sărit în afară, cu riscurile,implicate, funcţie de starea, de mişcare sau de repaus ,a trenului. In cazul lui Jim lucrurile se prezintă extrem de clar : contingenţele sunt perfect conturabile, anume, ne aflăm într-un compartiment de tren . Acestor contingenţe, adică ale unui compartiment de tren ocupat de călători, vrea „să se smulgă" Jim. Le-am zice contingenţe sociale. A definit G. Călinescu contingenţele şi altfel ?
Să-l ascultăm pe “Bietul loanide”,G. Gălinescu. fiind în pragul deplinei maturităţi când şi-a scris romanul : "Întreabă superfluu, la ce oră era ceaiul ? I se spuse că la,cinci, teoretic, dar că realmente nu vor fi toţi decât pe la şase.
Sigur, ripostă Ioanide, vom sta pînă aproape de opt, ca de obicei, când apune soarele. Ai văzut cum se vede de la el apusul?
Astrul alunecă în chip vizibil la şi dacă reinterpretezi mişcarea ai sentimentul clar că te ridici cu pământul. Evit de la o vreme să mai ies la ceasul când apune soarele. Bucureştiul e un maidan de unde revoluţia aştrilor e prea spectaculoasă. Sunt bătrân ,dinamica cerească mă nelinişteşte,îmi dă senzaţia de a fi veşnic în căluşei .Caut orizonturi acoperite care să-mi dea iluzia a sta pe un teren ferm. Dumneata poţi să râzi, un om ca mine, care se izolează, vede universalul şi ignorează particularul . De altfel sunt arhitect, ca să construiesc am nevoie de o siguranţă minimă, vedere asta a învârtirii mă demoralizează Cum am să construiesc eu pe o bilă care zboară în aer?
Hotărât nu mai ies seara.Mă scol de dimineaţă, lucrez în casă cu geamul deschis,în ciripitul vrăbiilor, şi circul în oraş ziua,sub regim solar egal.Cum vezi fug de orice peisaj care predispune la contemplaţie. De altfel, dacă aş şti că Manigonian şi-a schimbat ceştile, şi ceaiul ar fi la o oră posibilă sau cu o lună mai târziu, cînd programul soarelui se modifică ,aş veni. Ioanide spunea toate aceste enormităţi într-un ton de badinaj, dorind parcă să insinueze că e co nştient de neseriozitatea lor şi că e în căutarea unui pretext fantezist. .Cînd Gaittany pleacă aproape convins., Ioanide nu-şi putu reţine un gînd critic : “ Mare dobitoc !” Cu toate acestea, el însuşi începuse a crede în posibilitatea pretextelor sale. Însă în realitate etc. (Toate sublinierile ne aparţin - Citatul din Bietul Ioenide ed.V E.P.L. 1965 pag.6-7)
Dacă Jim încerca "să se smulgă" unor contingenţe, iată că Bietul Ioanide ''fuge de orice peisaj ce predispune la contemplaţie”.Dacă avem în vedere că peisajul ce-l predispune la contemplaţie este cel al contingenţelor înţelegem că G.Călinescu matur ca şi G.Călinescu tînăr refuză (simplă reacţie de apărare a intelectului ?) să se confrunte cu contingenţele, şi implicit cu Realitatea. Faţă da surogatul contingental al lui Jim, Bietul Ioanide, la extrema cealaltă, cum se poate uşor vedea, frizează demenţialul. Privind apusul, copernicianul nemărturisit, dar subînţeles, atenţie. ! are sentimentul clar că se ridică .. cu pământul . Faţă de ce … contingenţe se ridică nu putem bănui !Mai departe, aflăm că dinamica cerească îi dă senzaţia de a fi veşnic în căluşei ! Ajuns într-o asemenea situaţie e normal ca Bietul Ioa­nide să alerge după iluzia că ar sta pe un teren ferm !! Dar maxima gogoriţă abia urmează : vederea învârtirii pămîntului îl demoralizează.
Şi dacă vede;cum se învârte pămîntul de ce n-ar vedea şi forma lui ? "Cum să construiesc pe o bilă care sboară?" Cît de convins era G. Gălinescu de neseriozitatea unor astfel de afirmaţii şi mai ales, de faptul c-ar fi nişte "enormităţi” , ne-o dovedeşte fraza, imediat următoare, în care, comentând starea de spirit a eroului său, G. Gălinescu notează că” cu toate acestea, el însuşi începuse a crede " (şi de ce nu şi autorul ?) în enormităţile coperniciene, amintite şi nenumite.
Simţea cărturarul G. Călinescu catastrofalele consecinţe ale răspândirii "enormităţilor" mai sus indicate ? A dorit să se opună cu adevărat sau, pur şi simplu, am asistat la surparea criticului? Oricum "badinajul" încropit pe aceste teme (forma pămîntului, mişcarea lui, mişcarea aparentă a soarelui etc.) chiar dacă aparţine "eroului" şi nu "autorului" romanului, se cuvenea sancţionat cu toată vigoarea, dacă G.Călinescu şi-ar fi lim­pezit pentru sine însuşi aceste chestiuni. Aşa cum sunt prezentate ne lasă să înţelegem tulbureala apei în care se scălda criticul, tulbureală din care n-a mai ieşit niciodată .
Dar ce modernă tulbureală ! : vezi “cînd apune soarele", "cum astrul alunecă în chip vizibil “ şi-n acelaş timp,"dacă rein­terpretezi mişcarea, ai .sentimentul clar că te ridici cu pământul". Desigur "reinterpretarea mişcării"se produce pe ecranul minţii, şi imaginea proiectată, conjugată cu ce se vede în direct, generează "sentimentul clar că te ridici cu pământul “ situaţie în care,credem că simţi nevoia să te-apuci de ceva ca să nu cazi….Faţă de contingenţele implicate n-ai decît să te-apuci de păr sau ,urmând sfatul eroului , să eviţi să mai ieşi la ceasul când apune soarele …În privinţa răsăritului nici o teamă! Sentimentul că te cobori cu pământul lipseşte (asta ar mai lipsi !) probabil anulat de "ciripitul vrăbiilor"…
Ceea ce, mai mult în serios decât în glumă,G.Călinescu-romancierul numea enormitate ,trece la ceasul când scriem în textele crainicilor de la televiziune drept adevăr absolut. .Pământul ca o bilă care zboară în aer ori ,mai actual, ca o "minge uriaşă” alergând prin spaţii, deşi "enormitatea.enormităţilor" . trece drept adevăr, şi .bineînţeles ,capătă drept de..contingenţă !
Am insistat pentru a ne îngădui să afirmăm că G. Călinescu a simţit unde sunt cele esenţiale,dar ca şi Bietul Ioanide a fugit de ele,n-a avut curajul unei confruntări deschise. Aceste contingenţe, în care soarele apune clar şi pământul se învârte ,iar cel ce se află implicat simte învârtirea etc.etc. -sunt primele semne timide, nesigure, dar congruente semne, a ceea ce am numit “eludarea condiţiei umane”. Printre cei care, cu bună ştiinţă ori fără să vrea, au contribuit la aceasta,s-a numit şi G.Călinescu.
Noile contingenţe, senzorial - inventat-raţionale vor sufo­ca fiinţa, dând naştere la acea literatură a angoasei, în care aven­tura omului pe pământ este un nonsens.
Din aceste moderne contingenţe se cuvine să ieşim cât mai repede cu putinţă...
Dar în cazul lui Barbu? Criticul ne invită să ieşim din „ceas”-contingenţă. Înainte de a-i accepta propunerea, se cuvine să ne întrebăm dacă ştim unde suntem, în care ceas, în care contingenţe? Se impune, mai ales ,să ştim cum arată compartimentul, vagonul, desigur şi calea ferată, şi abia apoi să-ncercăm să-nţelegem cum se poate ieşi din ceas, adică din contingent.
0 chestiune,cel puţin,egal de interesantă şi de dificilă ni se pare cea referitoare la modul cum ne-am strecurat în contingent. După noi a vorbi de ieşirea din contingent implică, cu necesitatea, discutarea intrării în contingent. Problema, deşi aparent cu doua capete, este,după noi, una singură.
Dar simţim firesc, mai înainte de a discuta cum se intră ori cum se iese,ori cum se poate evada ori smulge etc.să ne întrebăm : ce sunt acelea contingenţe?…Le putem defini?Şi dacă da,cum? G.Călinescu a evitat să ne explice acestea. Comentând rândurile scrise de Ion Barbu la apariţia."Cuvintelor potrivite", G.Călineseu evidenţia faptul că poetul "cerea ... crearea condiţiunilor frumosului necontingent" (s.n.), de unde, conchidem noi, era de aşteptat ca, în continuare, criticul să-ncerce să depisteze definirea acestui frumos necontingent în poezia-propram a Jocului secund , mai ales că acest lucru era posi­bil. Numai că G.Călinescu execută o demivoltă în vânt, şi pastişând poziţia poliţaiului faţă de strada Edgar Quinet, admite că poezia Jocului secund este o "ieşire din contingent", numai că aceasta NU se produce spre cele esenţiale, ci... pe "Regală”, pardon, în "pură gratuitate"! Altfel spus criticul refuză să ia act de dihotomia pro­pusă de poet, avansând o alta, ce-i drept posibilă, şi care, se pare, îi convine mai mult. 0 face cu preţul stâlcirii strofelor manifest.
Acum, la scurgerea a mai bine de două decenii, de cînd trudim întru înţelegerea frumosului necontingent, înţelegem de ce a preferat G.Călinescu "pura gratuitate", evident, fără a-l aproba. "Frumosul necontingent" propus de Barbu ,cu in­tenţia de a instrui de cele esenţiale, rămâne pentru G. Căli­nescu un ram ce-şi leagănă aromele în zone interzise.
Cum am văzut, după G. Călinescu, poezia ar fi "ieşirea din contingent" dar nu şi atingerea”frumosului necon­tingent" ci o… intrare în "pură gratuitate". Frumosul acestei "pure gratuităţi" criticul nu ni l-a făcut cunoscut ,aşa că nu ştim în ce direcţie ar fi instructiv şi nici cât de dăunător, deoarece, din lipsă de exemplificări, mărturisim, fără jenă, nu pricepem despre ce este vorba.
Dar dacă, "ieşirea din contingent" în pură gratuitate. ar însemna o poezie care să nu reflecte nicicum lumea , o poezie care să se organizeze în pură gratuitate, spărgând toate tiparele lumii ? Dacă pura gratuitate vrea să-nsemne tocmai o ordin-neordine, lipsită fiind de contingent , o ordine pe care intelectul prizonier al contingentului să nu o poată nici măcar bănui ? Pă­răsim presupunerile dar nu mai înainte de a ne întreba în ce măsură stările de dezordine mentală nu sunt ieşiri din contingent şi,mai ales, dacă asemenea stări mentale nu se organizează în pură gratuitate? G.Călinescu nu a dezghiocat nici unul din sim­bolurile propuse de Barbu. Nici Barbu ,din debut ,nu este receptat de critic; care se dovedeşte prizonier al materiei imagistice fără să poată întrezări gândul poetic grefat acesteia!
Uvedenrodele , poate cel mai discret şi cald omagiu adus travaliului poetic, şi , implicit mult-limpezilor rapsozi, criticului,prizonier al unei cecităţi incurabile, îi sugera, prin ritmica "uneori săltăreaţa"… "obscenităţi”.
Prin retorsiune, credem că suntem pe deplin îndrep­tăţiţi să afirmăm că definirea Jocului secund de către G. Călinescu este .profund …obscenă.
Se zice că la apariţia”Istoriei”lui G.Călinescu,Ion Barbu,după ce a citit rândurile ce i le consacrase criticul ,ar fi vândut-o pe o sumă derizorie (“Nu o dau!O vând!”)gest ce avea,desigur,o singură motivaţie.
După părerea noastră poetul s-a manifestat blajin.Rândurile dedicate lui Ion Barbu de către G.Călinescu nu merită nici două parale,iar “Istoria”,în ce îl priveşte pe poet,merită cu prisosinţă să fie trântită de pământ.X)
X)Asta nu înseamnă că “Istoria”nu rămâne un monument,cum pe drept,este considerată de literaţi.



ŞERBAN CIOCULESCU "Din poezia preliminară ermetică, discontinuă, ezoterică, apare aproape clar că "Jocul secund”e…
...
Deşi ,de la bun început, Ş.C. a subliniat că Ion Barbu "ţine să se ştie că "producţia anterioară anului 1922 a fost lăsata la o parte, ca decurgând dintr-un principiu poetic elementar" (subl. Ş.C.) ne-am pripi dac-am afirma că, procedând astfel, criticul s-ar dovedi conştient de dihotomia propusă de poet – “principiu poetic elementar” / “Joc secund “- căci, numai peste câteva rînduri, el ţine să-şi exprime admiraţia pentru "orice amputare poetică din spirit de autocritică", ceea ce vrea să însemne că Barbu şi-ar fi alcă­tuit volumul amputând “producţia anterioară anului 1922” “din spirit de autocritică” şi nu pentru că acele poezii ar fi decurs dintr-un alt principiu poetic decât cel ce guverna "Joc secund".
Comentînd clasificările poeziei barbiene, operate de Felix Aderca, Ş..C. afirmă că “cel mai autorizat răspuns acestei clasificări îl dă însuşi poetul, în foarte interesantele decla­raţii. …” etc. dar, fără nici o motivaţie, uitînd cele spuse, numai peste două rânduri, scrie că “în interesul unei simplificări mai pronunţate (a poeziei barbiene -n.n.) propun(e) o altă explicaţie: d. Ion Barbu a evoluat, pur şi simplu de la modul exterior, la mo­dul interior, de la o poezie descriptivă şi pitorească la o poe­zie lăuntrică”. Din explicaţia criticului reţinem, pentru economia lucrării noastre, o primă definire a Jocului secund, c«-i drept mascată, ca fiind "modul interior", o "poezie lăuntrică" şi să precizăm că ambele etichetări se potrivesc la fel de bine oricărei poezii, oricărui poet.
Nereuşind să-nţelegem în ce constă pronunţata simplificare propusă de critic, şi nici ce complicaţii avea în vedere, să sub­liniem că Ş.C. nici măcar nu bănuie criteriul de selecţie ce a stat la baza alegerii efectuate de poet, la strângerea producţiei sale poetice în volum.
Că aceasta este singura explicaţie, ne-o dovedeşte şi afirmaţia, imediat următoare a criticului, conform căreia bănuieş­te că Barbu “a consimţit, cu părere de rău, să apară în întreita ipostază (a celor trei părţi ale volumului "Joc secund" -n-n.) şi că a publicat din ciclurile Uvedenrode şi Isarlik doar pentru ca să nu se mutileze aproape integral “.
Să confruntăm aceste afirmaţii cu cele scrise de poet, atingător la cele de mai sus, în postfaţă, conform cărora "Autorul a subordonat distribuirea acestor titluri unui anumit efect al în­tregului" şi să conchidem, fără nici o părere de rău, că Ş.C. nu înţelege despre ce "efect al întregului" ar putea fi vorba în "Joc secund".
Sprijinindu-ce pe această presupunere falsă, Ş.C. con­cluzionează : “ Aşadar d.Ion Barbu trebuie judecat după ceea ce se conformează idealului său poetic: după prima treime a volumului.” Să ne amintim de "amputarea poetică", operată de Barbu, şi, de ­vreme ce "Uvedenrode" şi "lsarlik", celelalte două treimi ale vo­lumului, sunt numai simplă umplutură, să subliniem că nu ni se pare chiar aşa de admirat, şi nici spiritul autocritic al poe­tului prea ascuţit, faţă de cel manifestat de critic !
Dar să-i dăm cuvântul criticului în continuare: "Întîi trebuie lămurit înţelesul titlului,Joc secund". Subscriem integral la intenţiile criticului pentru că o dată lămurit "înţelesul titlu­lui" suntem îndreptăţiţi să sperăm că vom putea afla şi înţelesul "principiului poetic elementar", drept care să dăm curs lămuririi:"Din poezia preliminară, ermetică, discontinuă, ezoterică, apare aproape clar că "Joc secund" e reflectarea ideală şi spirituali­zată a cosmosului în conştiinţă". Cum se produce această reflecta­re? "După cum imaginile se reflectă în oglindă şi în apă, lumea se răsfrânge, după legi particulare, în conştiinţa omului". Mai întîi să semnalăm fizicienilor, contribuţia profund originală a criticului la revoluţionarea opticii unui fenomen de-o vârstă cu lumea; imaginile nu se formează în oglindă ori în apă ci “se re­flectă în oglindă şi în apă” ceea ce conferă imaginilor o imposi­bilă existenţă de sine stătătoare, independentă da cea a oglindei şi a apei etc., în afara lor, din care cauză ele se şi reflectă dăruindu-ne, probabil, cu imagini ale imaginilor ,cum ar zice Tudor Vianu
Suntem obligaţi să subliniem confuza, greşita înţelegere a fenocenului fizic al reflectării, de către critic, pentru că, în continuare, Ş.C. afirmă că la fel şi lumea se răsfrânge în conştiinţa omului, şi pe bună dreptate suntem obligaţi să ne întrebăm: adicătelea cum ? Confuzia se agravează pentru că, în continuare, criticul afirmă că "Poetul nu reproduce imaginile întocmai, fotografic, ci transformate în spirit", ceea ce vrea să însemne că în conştiinţa poetului nu se reflectă lumea ci nişte imagini ale acesteia etc. Dar să nu ne abatem şi să ne întrebăm din nou care este "înţelesul titlului „Joc secund" , şi să consemnăm lipsa oricărui răspuns.
Un cosmos oricât de ideal şi spiritualizat s-ar reflecta în conştiinţă nu poate justifica cu nimic etichetarea de “,Joc secund”.Revenind după câţiva ani asupra strofelor-manifest ,Ş.C. citează “aprecierea lui N.Iorga” precum şi “interpretarea” lui Tudor Vianu.“Strofa incriminată de N.Iorga e oarecum obscură, dar nu neinteligibilă“ceea ce ne permite să afirmăm că, până acum "poe­zia preliminară" s-a dovedit a fi: ermetică, discontinuă, ezote­rică ,obscură! Să vedem şi mai cum poate fi !
Răstălmăcitoarea interpretare a lui Tudor Vianu este etiche­tată de "frumoasa interpretare a poemei" frumuseţe căreia criticul se simte dator să-i mai adauge două trăsături de penel, întrebându-se: “Care este înţelesul versurilor urcătoare, neintrepretate de Tudor Vianu?”
Să ascultăm completarea adusă de critic "frumoasei interpre­tări" datorată "venerabilului profesor": "Credem că ele exprimă, în completarea concepţiei idealiste a poeziei, modalitatea ei tehnică. "Este o concepţie muzicală a poeziei. “ …însumarea de harfe resfirate ce în zbor invers le pierzi “ sugeră no­tele muzicale ale versului, ordonate după norme stricte". Să admitem că sintagma “harfe resfirate" zbârnâie în urechea criti­cului, dar de unde ordonarea “după norme stricte” a notelor mu­zicale ale versului ? Aşadar "modalitatea ei (a poeziei) tehnică este de “concep­ţie muzicală” şi aceasta pentru că versurile “însumarea / De harfe resfirate” etc. “sugeră notele muzicale ale versului”... Cum, pentru noi, aceleaşi versuri "sugeră" cu totul altceva, să trecem mai departe şi să-1 ascultăm pe critic comentând “cele două versuri finale” ale poemei, pe care le găseşte de “o armonie cuprinzătoare”. În ce priveşte sensul lor, Ş.C. consideră că aceste două versuri “aseamănă cântecul încărcat de semnificaţii secrete cu invizibilitatea meduzelor, în apele marine”, adică exact inversa exprimării poetului !! Cântecul "istovit" de poet care se dorea “ascuns, cum numai marea” devine, graţie unei lecturări în cruciş, asemănător cu “invizibilitatea meduzelor în apele marine”, mai ales pentru că, din proprie iniţiativă, Ş.C. a “încărcat” cântecul poetului cu “semni­ficaţii secrete” care, s-o mărturisim ,sunt invizibile şi pentru noi, chiar dacă nu asemeni meduzelor.
Completându-l pe T.V., Ş.C. s-a simţit,parcă, dator să acţioneze în acelaşi spirit şi stabilind “înţelesul versurilor urcătoare, neinterpretate de T.V.” a răstălmăcit, tot în completare, întreaga poemă, până la capăt, desăvârşind sinistrul început de venerabilul său confrate.
Ce ne-a comunicat Ş.C. despre strofele-manifest ,”poezia preliminară”, cun a botezat-o criticul ? Poema ar fi ermetică, discontinuă, ezoterică, obscură, încăr­cată de semnificaţii secrete şi, cel puţin ,partea a doua ar avea ceva din "invizibilitatea meduzelor în apele marine", ceea ce, s-o recunoaştem, se poate constitui ca o subtilă afirmare a transparenţei stilului barbian, cauză care, poate, nu i-a permis criticului să întrevadă şi înţelesul mesajului !
Dar, din păcate, Ş.C. nu s-a oprit la cele muzical-invizibile, ci a ambiţionat la mai mult! Cînd Ş.C. afirmă că Ion Barbu este “de vocaţie matematician.” o face, cu deplină motivare, el însuşi dovedind vocaţie, nu numai de matematician, ci de revo­luţionar în ale matematicii, cel puţin în cele ale algebrei.
Deoarece, încercând să-şi explice procesul de “ermetizare” a poeziei barbiene, Ş.C. încearcă o definire a “Jocului secund” implicit, credem că nu ne îndepărtăm de obiectul lucrării noastre, drept care să-l ascultăm pe critic : ..
"De vocaţie matematician, Ion Barbu s-a folosit pentru ermetizarea unor prime redactări, mai limpezi, de procedeul algebric al substituirii. Se ştie că în algebră, cifra cantitativă e în­locuită cu un simbol calitativ. Cuvântul obscur la Ion Barbu este necunoscuta algebrică, prin care substituie sensului clar, misterul “. Înainte de a vedea în aplicare, cele de mai sus, să subliniem următoarele:
- “ misterul”, înveşmântat în verb, se cheamă cuvântul obscur”;
- cifra cantitativă ar fi sensul clar ;
- simbolul calitativ ar fi necunoscuta algebrică adică misterul, cuvântul obscur;
Substituţia, în matematică, după DLR ed. 1958, în­seamnă "înlocuirea unei cantităţi (dintr-o formulă sau dintr-o ecuaţie) cu altă cantitate, de valoare egală, dar exprimată altfel".
"Metoda substituţiei" tot după DLR ed.1958, este "metoda de a rezolva un sistem de ecuaţii, înlocuind într-una din ele o necunoscută cu valoarea dedusă din cealaltă ecuaţie a sistemului".
Faţă de cele de mai sus nu ne rămâne decât să înlocuim şi noi misterul cu sensul clar şi ermetismul “de procedeu nu de substanţă” dispare, iar “Joc secund ” se preschimbă la clipă în … altceva, ori în ce a fost mai înainte de ... ermetizare 1
Ş.C. a preferat să se substituie, unui presupus Ion Barbu, şi să exemplifice ermetizarea, ocazie cu care probează că nu stăpâneşte sintaxa limbii române, nici în analizarea poetului, nici în construcţia propriilor sale fraze.. Ca-n antologica glumă cu lumânarea, în timp ce para flăcării stă neclintită, Ş.C. criticându-l pe T.V. că-ncercând s-o stingă a suflat în stânga flăcării, la rându-i, fiind din aceeaşi familie spirituală, suflă-n dreapta acesteia! Dar să-l ascultăm pe critic exemplificând:
“Astfel d-sa (I. B.-n. n.) transformă prima redactare a emistihului :
Cimpoiul trist în luncă ...
în
Cimpoiul veşted luncii.
Forma a doua dezorientează chiar pe exegeţii pătrunzători ai poeticei lui Ion Barbu cum este Tudor Vianu, care traduce (s.n.) acest vers: “Cimpoiul răsunând pentru poet într-o luncă veştedă”.
Sensul adevărat, credem noi,este acela al instrumentului care pare veşted şi uscat faţă de cromatica şi simfonia naturii.”
Aşadar, nu lunca este veştedă, ca-n traducerea lui T.V.,ci, în adevărata traducere, cimpoiul este veşted ! Măcar că-i vorba tot de o traducere, s-o recunoaştem : e altceva !
Dar care este substituirea?
Unde este algebra?
De ce “trist”, cuvântul înlocuit,ar fi “sensul clar” iar “veşted”, cuvântul înlocuitor, ar fi “cuvântul obscur ,misterul”?
Mai degrabă am zice că cifra cantitativă veştedă înlocuită cu simbolul calitativ trist, ar substitui sensului clar, misterul luncii etc. etc. Cerem iertare, dar îndrăznim o confesiune: ne-a-ncercat gândul să ne închipuim, cum ar arăta un cimpoi proaspăt, înverzit, înflorit (neveştejit !), chinuiţi fiind, şi noi, de dorul de a găsi, cum bine se exprimă Ş.C. "sensul adevărat al instrumentului" !!!
Substituindu-se, în continuare, poetului, Ş.C. dă un al doilea exemplu de felul cum "Ion Barbu s-a folosit pentru ermetizarea unor prime redactări, mai limpezi, de procedeul algebric, al substituirii". Să-l ascultăm :
"Durerea fiecărui frământă : încet mai tare
cu
" Durerea divizată o sună-ncet, mai tare.
Noţiunea “divizată” accentuează abastracţia termenului “fiecărui “şi pune o penumbră artificială în vers” (s.n.)Iată că, mai vechi afirmaţii ale noastre, capătă haine noi, criticul substituind, cu noua algebră, chiar şi procedeul algebric anunţat !Deşi Ş.C. afirma că "poetul înlocueşte prima formă, “Durerea fiecărui “, cu “Durerea divizată'', ceea ce conform “procedeului algebric” însemna că “sensul clar” =”fiecărui” se preachirabă în “divizată” = “mister”, iată că, surprinzător, aflăm cu totul alt­ceva! .“Noţiunea “divizată” accentuează abstracţia termenului '”fie­cărui” şi pune o penumbră artificială în vers. Altfel spus, prin metoda substituirii, sensul clar, cuvântul înlocuit “fiecărui”, se accentuează cu ajutorul cuvântului obscur, cuvântul înlocuitor “divizată”, aşa încât misterul reliefează sensul clar, situaţie în care, nici filologic, nici algebric nu mai pricepem nimic ! De unde procedeul algebric ar fi să fie unul al accentuării cifrei cantitative prin înlocuirea cu simbolul calitativ, iar ermetizarea, astfel dobândită, n-ar substitui sensul clar, ci l-ar accentua, desigur, cu ajutorul cuvântului obscur, încât misterul ...Credem că ocupându-ne de versurile de mai sus, versuri ce aparţin poeziei “Timbru” nu ne-am îndepărtat de obiectul lucră­rii noastre, rostul acestei poezii fiind asemănător “poeziei preliminare”.”Oarecari temeri de dezonoare” vorba lui Vladimir Streinu, l-au împins pe critic în afirmaţii lipsite de orice acoperire, afirmaţii edificatoare numai într-o singură direcţie.
Şi dacă ermetismul lui Barbu,ar fi unul nejustificat, în ce priveşte “ermetismul îndreptăţit “ (s.n.) căci exista şi un asemenea ermetism !, are, după critic, “rostul “ “de a păstra zonei obscure a conştiinţei caracterul ei nebulos”. Desigur, bănuim ceva implicaţii algebrice dar,cum nu putem afirma nimic cert ne mulţumim în a recunoaşte că dacă acesta este “rostul” "ermetis­mului" atunci este destul de ... “îndreptăţit “!( s.n.)
Trist, dar veştedul instrument al criticului nu dispune de nici una din notele propuse de Ion Barbu în uvertura „Jocului secund” .De aici “traducerea” lui Barbu» de către Şerban Cioculescu, la fel de inspirată ca şi cea a lui Tudor Vianu, în admiraţia căruia se şi aşezase. Din când în când, Ş.C- repeta că “Joc secund” ar fi o eroare (uneori nu-i prea clar c-ar fi vorba numai de ciclul “Joc secund”!) dar în ce constă eroarea nu pare dispus să divulge. Se pare că de fapt Barbu a dat naştere unui ermetism critic fără egal în Europa, iar Ş.C. se aşează între promotorii acestui curent critic.


EUGEN LOVINESCU : “ Ion Barbu a ancorat în formula ermetica a Jocului secund “


Plasîndu-l pa Ion Barbu în fruntea capitolului intitulat”Poezia cu tendinţă spre ermetism “ Eugen Lovinescu ne obligă să acceptăm că şi poezia barbiană prezintă „o tendinţă de refulare a lirismului “ trăsătură definitorie, după critic, pentru poezia considerată în acest capitol, care capitol a şi fost intitulat ast­fel deşi „titlul acestui capitol ar spune mai mult decât e realita­tea". Această „tendinţă de refulare a lirismului “criticul a detectat-o în poezia a încă 11 poeţi al căror şir se-ncepe cu Ion Barbu, considerat probabil, cel mai reprezentativ.
Sa ne amintim una din definiţiile lirismului - „Poezia liri­că se distinge de alte genuri poetice prin caracterul ei eminamente personal" (s.n.)după „Larousse") - şi să-l ascultăm pe critic de­finind specificul poeziei ermetice şi implicit „lirismul refulat “ caracteristic acesteia :
Ermetismul ar presupune „asociaţii de idei strict personale (s.n.) ce transformă poezia într-un joc de cuvinte încrucişate.
“În expresia ei (a poeziei Jocului secund n. n.) coeficientul personal joacă un rol principal (s.n.); un cuvânt,o imagine,îi sugerează altă imagine,după o asociaţie uneori strict personală (s.n.) şi deci necontrolabilă. Reamintindu-ne accepţia termenului de lirism, aşa cum l-am definit mai sus, conchidem că poezia ermetică şi mal ales „formula ermetică a Jocului secund “ ţinând cont de spusele criticului, reprezintă o maximă a lirismului, o culme a lirismului românesc, ba chiar mai mult : un lirism împins la paroxism, şi sub nici o formă nu poate fi considerată ca o manifestare de “ refulare a lirismului “ cum, după noi, zadarnic s-a zbătut Eugen Lovinescu s-o dovedească, propria-i arguţie jucându-i un renghi dureros !
Dacă în economia „Jocului secund" „coeficientul personal joacă un rol principal" (şi joacă !) iar asociaţiile de idei sunt «strict personale." (şi sunt) atunci Ion Barbu est a cel mai puternic eu liric al acestor pământuri (şi este !) şi nu-şi găseşte nicicum rostul într-un capitol al cărui titlu („ermetism “) dorea să definească exact contrariul, adică o „tendinţă de refulare a lirismului “ !
Este limpede, pentru noi, că Eugen Lovinescu nici măcar nu bănuie aromele lirismului barbian şi zbătându-se, în găsirea unei formule critice acoperitoare, ajunge, desigur fără voie, la exprimări da un contradictoriu jenant.Subliniind, repetat, caracterul „strict personal" al expre­siei barbiene, Eugen Lovinescu nota, în continuare, concluziv „şi deci necontrolabilă", după noi, complet nemotivat .Oricât de „strict personal” fi caracterul unei expresii poetice, aceasta nu poate deveni „necontrolabilă" ci, cel mult, ea poate părea mai de „neînţeles" pentru o anumită parte a criticii, aşa cum stau lucrurile în cazul poetului nostru.
„Lirismul refulat” specific lui Ion Barbu ,după Eugen Lovineacu, ne-a amintit de „lirismul întors” specific poeziei lui Ch.Baudeleire, după un alt mare critic francez, şi într-un sincronism eminamente critic ,conchidem că pe atât de refulat este lirismul barbian pe cât de „întors” era lirismul bodlerian !
Şi mai la urma urmei cum să-nţelegi depistarea de către critic a unul lirism refulat în poezie ? Dar să-l urmărim pe critic pronunţându-se, expres, asupra mesajului estetic al volumului „Joc secund” : „poezia lui Ion Barbu, după cum şi titlul volumului o arată e poezia Jocului secund, adică a unui joc neizvorât din realităţi ci din reflexul lor la oglindă, adică în spirit”.
Să trecem , pentru moment, peste curioasa dichotomie operată de critic şi să reţinem că afirmând ca rod al oglinzii, Eugen Lovinescu se înscrie în tagma celor ce răstălmăceau total mesajul poetic barbian, ce-i drept aşezându-se alături de nume la fel de ilustre ca şi el. Să regretăm că Eugen Lovinescu n-a simţit nevoia să exempli­fice, măcar în fugă, şi să ne fi indicat măcar o poezie izvorâtă direct din realităţi şi nu din reflexul acestora în spirit. Nefireasca potenţare a simţurilor, mai mult subînţeleasă, va merge într-un crescendo penibil, astfel că la un estetician (Ion Ianoşi) se va putea citi că „organul de simţ superior umanizat a ajuns să gândească” ! Chiar dacă am admite cu Ion Ianoşi că „simţurile s-au înţelepţit în cursul secolelor” problematica ni se pare că n-a fost observată decât după primul război mondial ,într-un colţ de Europă speriată de proporţiile cu care coasa morţii umbrise contemplaţia intelectuulilor şi implicit a criticilor li­terari.



PERPESSICIUS- comentând „versurile de pe frontonul acestei grote de coborât în regatele de sub pământ" afirmă că „dl.Ion Barbu asemuieşte izolarea florală a poetului cu marea, când îşi plimbă meduzele sub clopotele verzi”. Această „izolare florală” ar fi o „interioară”, „misterioasă”, „autonomă”, „cosmo­gonie artistică “ De ce „izolare florală” şl nu altfel : greu de priceput ! La fel de neînţeles rămâne logica poetică ce guverna spiritul criticului atunci când afirmând că „izolarea poetului” (orlcât de „florală” am gândi-o !) poate fi asemuită cu marea care plimbându-şi meduzele nu ne îngăduie s-o mai închipuim… izolată ! În sfârşit fie si „izolare”, fie şi “florală”, fie şi asemeni mării „când îşi plimbă meduzele" dar ce-i cu asta ? Ce vrea să zică asta? Si, mai ales, ce legătură ar putea avea “izolarea poetului"cu “Jocul secund”?


POMPILIU CONSTANTINESCU care va reclama, protocronist „avant la lettre”,recunoaşterea faptului că el ar fi primul critic, şi nicidecum Tudor Vianu, care analizînd „Joc secund” a pomenit de Platon, se dovedeşte, din păcate, deosebit de confuz, mai ales, atunci când vorbeşte de Platon.
Afirmând, în marginea strofelor-manifest, că „subiect şi obiect sunt contopite într-un act narcisian al spiritului”, Pompiliu Conatantinescu ne obligă să-l vedem pe Narcis îmbrăţişându-şi chipul reflectat în oglindă, adică exact invers „actului narcisian" practicat, ori, cel puţin, propus de Ion Barbu.
Imprumutând limbajul criticului am zice că Narcis-Barbu refuză în calitate de subiect, contopirea cu obiectul,, aşa cum se vede acesta reflectat în oglindă, încercând să ne dăruie adâncul acestuia, tocmai pentru că poetul consideră contopirea cu obiectul, ca pe o etapă depăşită de e1...
Se cuvine o remarcă în privinţa cunoştinţelor de fizică ale criticului, unde se pare că numai acad.Şerban Cioculescu l-ar concura cu oarecare succes. Oricât de îngăduitori am fi ne este peste poate să pricepem cum îşi permite un critic literar să afirme că ceva reflectându-se se abate de la “norma legilor de refracţie”. Să ascultăm fraza în toată lăbărţarea ei : “Substanţa „modului interior” este o oglindă reflectându-se în ea însăşi (Numai Dumnezeu ştie cum (n.n.) într-o abatere de la norma legi­lor de refracţie". Singurul comentariu la obiect, concis, credem c-ar fi următorul : “Aşa, da !”
Aşadar, subiect şi obiect. contopite, fireşte prin oglindă, dispar acum, lăsând oglinda, adică substanţa modului interior,să se reflecte pe ea însăşi, adică să devină şi subiect şi obiect, şi, desigur, numai printr-o abatere de la „norma legilor refrac­ţiei”, să se mai şi reflecte !
Cu aceste subtile divagaţii, criticul crede că poate să-şi lanseze marea găselniţă : “Intuiţia fundamentală a ermetismului barbian este ideea platonică concepută în sine “. Aşadar, după ce (şi, poate, deoarece) oglinda se reflectă „în ea însăşi”, firesc urmează că şi „ideea platonică” nu poate fi decât „concepută în sine”. Adică ? – “Poezia nu mai este o intersecţie între spirit şi univers, ci analogia spiritului (aţi ghicit cu cine ? n.n.) cu el însuşi”. Că spirit şi univers sunt atât de net separate, e limpede : criticul are în vedere intersectarea lor ! Dar că poezia ar fi „analogia spiritului cu el însuşi” nu mai e limpede de loc, iar argumentul adus de critic, strofa a doua a poeziei-manifest, nu are nici în clin nici în mânecă cu afirmaţia făcută de critic !
În ce fel poezia ar putea fi şi intersecţia dintre spirit şi univers, parcă s-ar mai înţelege, dar de ce Barbu n-a mai vrut să fie aşa şi de ce şi cum se produce „analogia spiritului cu el însuşi” şi ce iese din această terfelire a celei mai elementare logici, priceap-o cine poate !

ION CANTACUZINO. prezent cu 30 de pagini în antologia
lui G.Gibescu, adică pe primul loc ca întindere (cu 5 pagini mai mult decât Tudor Vianu !) nu-şi justifică cu nimic republicarea, singura explicaţie fiind starea confuză în care se află autorul antologiei.
Afirmând (după câte opinteli penibile !) că „Domnul Barbu îşi impune să afle... un Joc secund, mai pur decât cel făurit din posibilităţile de exprimare ale modului cotidian “dedus din ceas", Ion Cantacuzino dovedeşte că n-a priceput nimic din poezia-manifest, răstălmăcind apusele poetului, pentru că, spre ghinionul criticului, Jocul secund. mai pur era... “din ceas, dedus”.
Parafrazându-l pe critic când zice că „Poezia barbiană fuge de inteligibil dar cheamă înţelegerea" von afirma că rândurile criticului devin arar inteligibile dar clamează la tot pasul... înţelegerea, pe care se cuvine să i-o arătăm, păstrând tăcere asupra restului

Cu VLADIMIR STRĂINU, urmând antologia lui G.Gibescu, încheiem seria criticilor ce s-au rostit înainte de 23 August 1944.
Bănuind că în „Desen pentru cort" s-ar ascunde „o poetică expresă", detectabilă şi-n “Din ceas, dedus..." şi “Timbru”, criticul probează că deşi intuia corect restul ultimelor două poezii, mesajul lor, ideea poetică a acestora etc., îi erau străine, con­trar n-ar fi făcut afirmaţia de mai sus şi cu privire la „Desen pentru cort “.
Cel ce afirma că o parte din critica noastră literară „simu­lează pătrunderea tuturor oracolelor" şi găsea că „în astfel de compuneri” (“Margini de seară”) se exprimă „lirismul abstract",acţiona asemeni acestei critici, şi „din oarecari temeri de dezonoare" scria comentând strofele-manifest :
“În afară de versurile de la sfârşit, cu adevărat largi şi cântătoare, va observa oricine, cu destulă uşurinţă cuprinsul inte­lectual din cele două strofe : este vorba într-un lexic abstract şi deci rezumabil, de o poetică succintă : interioritate şl muzică, două deziderate, dintre care numai celui dintâi trebuie să i se precizeze caracterul reflexiv pentru a ne da seama de ambiţiile acestei poetice". Când nu înţelegi ,sensul cuvintelor devine „abatract şi deci rezumabil"iar „poetica succintă" etc. etc.
Dac-ar fi să acuzăm ,cu Vladimir Streinu, că o anume critică literară simulează pătrunderea, ne temem că ne-ar fi aproape imposibil să trasăm, daca nu riguros, cât de cât aproximativ, hotarul între “a simula" şi a efectua cu adevărat „pătrunderea", problema ridicată de critic,cam în treacăt, fiind, după noi, deosebit de delicată, şi, reclamând o mai adâncă tratare decât ne-am putea permite noi acum, din care cauză ne oprim.


B.Elvin;"Doctrina aceasta estetică, radical antiumanistă se exprimă răspicat în poezia care deschide volumul "Joc secund".
Urmărind osârdia lui B.Elvin de a încropi sensul retrograd al poeticii lui Ion Barba", te rostogoleşti într-o veritabilă cascadă de extaze şi uimiri, care mai de care, şi, asemeni Efimiţei, nu-ţi poţi stăpâni admiraţiunea: "Cum le zici matale, bobocule, mai rar!" După ce afli că "Ermetismul poeziei lui Ion Barbu se întemeiază pe un program ideologic reprezentând interesele şi mentalitatea claselor exploatatoare", iar spre final, descoperi că "În aceste convingeri reacţionare, Ion Barbu "s-a claustrat ca într-o teoremă invariabilă “, te trezeşti pocnind din pinteni şi cu două deşte la chipiu, nu te poţi abţine, să nu zbieri: "Curat claustrare coane Elvin! Curat teoremă! Curat invariabilă!" Ce să mai vorbim, că e limpede pentru toţi moftangiii, că-i vorba de nişte convingeri, curat, reacţionare!
Cum însă osârdia Bibicului se desfăşoară sub o "plapumă" care a sufocat multe voci mari ale liricii româneşti, şi nu numai ale liricii..., cerem iertare pentru uşurinţa cu care abordăm judecarea acestei veritabile răbufniri a unei neputincioase ignoranţe, care, după cum e de când lumea, simte şi nevoia unei fuduliri pe măsura imensităţii ei.
Deşi B.Elvin nu se numără printre cei care "au parvenit să descifreze şaradele poetului", cum, cu o inconştientă seninătate, o mărturiseşte, el nu se sfieşte să se pronunţe asupra lor, ba mai mult, el se pronunţă şi asupra şaradei-şaradelor, asupra poeziei-program ce deschide volumul "Joc secund"! Urieşeasca uşurinţă de care dă dovadă este explicabilă numai prin grosimea stratului de ignoranţă în care se lăfăia criticul. La ceasul când îşi desfăşoară B.Elvin tribulaţiile, vulpea
se străduia să dovedeas­că caracterul retrograd, antipopular şi reacţionar al neatinsei aguridei .Dar, să-l ascultam pe B.Elvin vorbind de expresia poe­tică barbiană : "dacă îndepărtăm caracterul antipopular al expresiei, întâlnim un conţinut reacţionar". De unde, credem noi, că, mai întâi, se impune următoarea dilemă : ori păstrăm caracterul anti­popular al expresiei, dar atunci nu întâlnim nici un conţinut reacţionar, ori îndepărtăm caracterul antipopular al expresiei ,dar atunci întîlnim un conţinut reacţionar! Vorba lui Caţavencu: ”Din această dilemă nu puteţi ieşi!"
Aferim: dacă expresia antipopulară nu este reacţionară ,ori conţinutul reacţionar nu este antipopular, se schimbă totul! Dar ne cuprinde nedumerirea, de ce, dacă poetul, carevasăzică, a avut delicateţea de a ambala un conţinut reacţionar într-o expresie antipopulară, carevasăzică,ca să nu placă la oareşicine de ce şi , mai ales, ce "eneteresuri" are criticul de desface sarmaua? Cine e de partea
"reacţiunii"? De ce crede criticul că un conţinut reacţionar se cuvine să devină... popular? La ceasul când, adunându-se în volum, Barbu făcea să răsune deasupra Europei cel mai înalt şi mai luminos umanism, cerând poe­ziei să se confunde cu spiritualitatea pură, întru definitiva "înecare" a animalicului din om, în Germania, pe aceeaşi vreme, "cirezile agreste" îşi ascuţeau colţii triumfând în ceea ce se va numi mai apoi "bruta brună"! Aceeaşi brută, învelită într-o foaie
de varză de altă culoare,îşi leagănă arătarea de apocalips şi-n scrisul lui B.Elvin!
Dacă prin umanism, se înţelege, aşa cum se cuvine, triumful raţiunii asupra neputinţei senzorialului, fără primirea vreunui ajutor etc., ridicarea pe-o aleasă verticală a minţii cu propriile-i puteri, atunci, cel care a dorit, cel puţin, dacă nu a îm­plinit, în totul, acest triumf, la modul paroxistic al expresiei, a fost poetul Ion Barbu! Nimeni, nicăieri nu a cerut poeziei să se confunde cu intelecţia pură, şi, mai ales,nimeni şi nicăieri, n-a avut curajul civic,de a trîmbiţa un asemenea slogan, într-o vreme în care antiintelectualismul triumfa peste tot continentul!
lata însă că cel ce anunţa că-şi taie Jocul pe "înecarea cirezilor agreste" este acuzat (de cine!) că "reclamă primitivismul...", "redeşteptarea instinctelor şi pornirilor ancestrale, a superstiţiilor şi spaimelor" etc. etc. De ce? Simplu: B. Elvin nu pricepe NIMIC din cele ale poetului Ion Barbu, şi nici din cele ale poeziei, el făcând parte din cei ce nu "au parvenit să dezlege şaradele poetului",
dar, care, simte, beat de putere, asemeni brutei brune, nevoia să se răfuiască cu tot ceea ce depăşea puterea lui de înţelegere !
-In această situaţie, ce poate deveni cel mai umanist mesaj poetic întrupat în litere, în ultimele veacuri? Să-l ascultăm, pe B.Elvin : "Doctrina aceasta estetică, radical antiumanistă (s.n..) se exprimă răspicat în poezia care deschide volumul "Joc secund" şi în care trebuie (n. n.deh! era sarcină!) să vedem poetul fundamen­tal al ermetismului". Ce era '"ermetismul" şi ce era rău în el? "Pervertirea artei apare aici netă":. Argumente?... Cele două strofe! B.Elvin învăţase ceva şi de la... înaintaşi, şi anume, tehnica argumentării...! Ştia el ce ştia! Drapându-se în cavaler al artei, în apărător al ei împotriva celor care o perverteau, B.Elvin simte nevoia să scurme totul!
Să-l auzim morfolindu-l pe Platon: "Se ştie că filozoful grec socotea arta ca o
imitaţie a naturii, iar natura ca o imitaţie a "ideilor veşnice" (Era bine, ca un asemenea noroc, curat porcesc, să fi fost pe la noi, numai că ce ştie despre filozoful grec B. Elvin, numai el ştie unde le-a pescuit, şi n-are nici în clin nici în mânecă cu Platon!)
Dar să-l urmărim: "Ion Barbu îşi însuşeşte această concepţie care opune realităţii în schimbare şi dezvoltare "esenţe" eterne şi imobile, hărăzind artei misiunea de a fi umbra unei. umbre".
După cum putem remarca ,dacă "realităţii în schimbare şi dezvoltare" i se
opunea ceva, artei i se hărăzea misiunea de a fi nimic, căci umbra unei umbre nu poate însemna altceva! In continuare, pe lespedea de marmură imaculată a celor două strofe-manifest, criticul îşi înşiră propriile-i spaime, fără nici o legătură cu conţinutul real al strofelor, adânc îngropat, departe de ochii "criticului"!
Apărător al artei, încălzit de perspectiva sumbră în care arta devenea "umbra unei umbre" B. Elvin strigă.- "Mai mult decât atât, poetul salută idealismul lui Platon, pe care Lenin îl numea "o mistică arhiabsurdă a ideilor”, ca o cale fericită, de a desprinde şi mai mult arta de sursa ei de inspiraţie, de substratul ei material, de concretul istoric". In zadar a ţinut Barbu să sublinieze că-şi deduce
Jocul "din ceas", adică din "concretul istoric": e limpede că, cel puţin ,cu B. Elvin nu i-a mers! Cel ce anunţa că doreşte să ne dăruie "adâncul" vieţii, şi acesta ca rod al gândirii ("dedus”) eliberată de orice servitute, iată-1 sub penelul lui B. Elvin, devenit promotor al climatului "cel mai fecund pentru dezvoltarea unei arte vidată de cuprinsul vieţii, prizonieră a misticismului opac"! (s.n. ). Tot ce nu pricepem noi, acolo unde mintea noastră nu mai ajunge, pe româneşte "nu ne duce", se numeşte "misticism opac"!
Dur ce nu se poate spune pe seama poetului Ion Barbu? "Despuierea artei de tot ce are real, obiectiv, omenesc , reprezentarea lumii prin "esenţe" imuabile şi încadrarea fenomenelor vieţii în scheme prestabilite, toate acestea arată câ Ion Barbu pledează pentru o poezie reacţionară (s.n.) care în loc să ducă la cunoaşterea auten­tică a lumii, o întunecă".Asemenea afirmaţii se cuveneau a
fi urmate de depunerea îm­pricinatului la D.S.C.Jilava, şi, desigur, dacă B.Elvin ar fi fost contemporan cu debutul poetului, iar România ar fi avut, în totul soarta Germaniei, Ion Barbu,mult mai vinovat decît cumnatul său ,n-ar fi dispărut,pur şi simplu ca ultimul ci s-ar fi înălţat la ceruri prin fumul cine ştie cărui furnal tip Auschwitz,şi aceasta graţie osârdiei criticului ,în a cărui furie neputincioasă am citit toate cele ce le-am afirmat mai sus.
Amintiţi-vă năpraznicele bubuituri de harapnic,din pamfletul “Poezia leneşă”şi cutremuraţi-vă de cele ce urmează:”Dacă ar fi numai adversitatea faţă de istorie şi fuga de răspundereile umane care revin artei şi încă ar fi destul pentru a denunţa relaţiile pe care această lirică le întreţine cu societatea burgheză”(s.n.).Există oare un alt poet,mai plenar “angajat”decât Ion Barbu,şi care de câte ori ? din dragoste pentru poezie,s-a ridicat împotriva tuturor,cu riscul de a se face urât de toţi,aşa cum,din păcate,atât de nedrept,s-a şi întâmplat? Dacă aproape întreaga contemporaneitate critică ,îl acuză pe poet de oarecare răceală intelectuală,caracterul prea intelectual al liricii sale,
fiind în cor semnalat,B.Elvin scrie negru pe alb că poezia barbiană ar fi “expresia fanatismului retrograd”etc.etc.şi conclude : “La o analiză severă versurile ermetice ale lui Ion Barbu se arată conduse de ideile cele mai retrograde.”B.Elvin uită însă să ne facă şi pe noi părtaşi acestei analize severe ,pe care el lasă să se înţeleagă c-ar fi efectuat-o în laboratorul său ! Să-l credem ?Ar însemna să dăm crezare şi uriaşului cortegiu de minciuni criminale,minciuni menite să ulcereze fiinţa spirituală a neamului românesc. Lăsăm pe altă dată indicarea adevăratelor resorturi ce-au pus în funcţiune acest mecanism,resorturi în totul tencuite din ură şi neînţelegere a profilului spiritual al neamului românesc.
B.Elvin,care la ceasul când scriem(1984)s-a metamorfozat în romancier,n-a simţit nevoia,niciodată, să-şi facă o tovărăşască autocritică,la modul public,aşa cum se cuvenea. Nici n-a fugit în Argentina sau aiurea,ca alţii din alte ţări,ci s-a tupilat în pădurea literelor române unde orice criminal, căci crimă se cheamă denaturarea valorilor spirituale ale unui popor,a găsit,găseşte şi va găsi o poieniţă c-un fir de apă,un strop de umbră şi-o picătură de…casă de creaţie.

Ov.S.Crohmăniceanu: "Versurile poetului admit... o descifrare care să le scoată la iveală înţelesul adevărat , dar nu să-i substituie altul contrar celui dorit de autor, aşa cum au încercat să o facă unii".
Ce păcat că afirmaţiile, cu care ne intitulăm aceste rânduri, afirmaţii atât de preţioase, Ov.S.Croh. nu le susţine, nu exemplifică ci, probabil din discreţie profesională, se abţine. Arătându-ne, ca şi criticul, nepreocupaţi de motivele care i-au împins pe unii să substituie "înţelesului adevărat" al versurilor barbiene, un "altul contrar celui dorit de autor", mărturisim că ne-ar fi fost lesne si tare
plăcut să substituim noi sensului (contrar) notat de acei unii, un sens contrar, şi astfel să obţinem "înţelesul adevărat"! Din păca­te, criticul n-a numit nici unul din acei... unii !
Dacă Ov.S.Croh. s-a avut pe sine în vedere, ne pare rău că-1 dezamăgim, dar cele afirmate de d-sa, în 1963, nu sunt contrare celor ce le afirmă în 1974,ci se înscriu egal de alăturea de "înţelesul adevărat" al poeziei barbiene ! Să ne susţinem afirmaţia. În 1963 sintagma "Cirezile agreste" reprezentau "(adică) mulţimile osândite la o existenţă materială animalică".
Se cuvine subliniată marea dragoste a criticului pentru mase. în 1974, cînd mila de soarta maselor se pare că-l mai slăbise pe critic, aceeaşi sintagmă "Cirezile agreste" reprezintă "(adică) trivialitatea terestră" ceea ce chiar dacă la o ... adică, nu mai este chiar acelaşi lucru, nici ceva contrar nu poate să fie, şi, vai!, ambele "descifrări" n-au nici în clin nici în mânecă, cu gândirea poetului.
Salata, cum vedem, rămânea aceeaşi, diferită fiind numai... asezonarea ! Dar cum Ov.S.Croh.evoluează mai sunt de aşteptat şi alte interpretări ale acestei sintagme, dacă nu "contrare" cel puţin, în ton cu... epoca ! Aplecându-se asupra strofelor-manifest, şi cum am văzut mai sus, plutind într-un vid absolut, 0v.S.Croh. notează: "Prima strofă spune doar atât", după care se pun semnele
citării şi se reproduce strofa!!! Se putea comentariu critic mai clar, mai obiectiv, mai etc.?
Desigur: nu c-ar fi fost interesant pentru noi să ştim ce anume spune criticul despre prima strofă, al cărei conţinut, oricum,îl găseam şi singuri în volum!, şi că de fapt numai aceasta,adică numai comen­tariul critic, aşteptam de la Ov..S.Croh., e cu totul altceva! Ce păcat că nici Ov.S.Croh. n-a încercat să-şi dezvolte metoda (... a doua strofă spune doar atât..."; ... poezia “X”
spune doar atât...; volumul “X” spune doar atât ...) şi nici critica noastră n-a sesizat profunda angajare ce-o implică această originală metodă critică.
Din cele de mai sus înţelegem că nici disecată, nici în strofe, nici mai devreme (1963) nici mai târziu (1974), poezia barbiană nu şi-a prins aripa în nici unul din laţurile migălite de critic ! Înainte de a încheia, am dori să-i atragem atenţia lui Ov.S. Croh. că afirmaţia d-sale din 1965, conform căreia "o astfel de poezie" (poezia lui Ion Barbu) "şi-a găsit în anii fascismului puncte de contact cu ideologia legionară" etc. etc. nu este numai contrară înţelesului adevărat al poeziei barbiene ci, în egală măsură, şi celui mai elementar bun simţ.

N.Manolescu: "Abstrasă din efemer, din "ceas" "un joc secund, mai pur", o realitate sublimată “

Situându-se în linia înaintaşilor, N.Manolescu, nu bănuie, nici el, dihotomia propusă de poet, aşa că, pe aceeaşi linie, crede şi el că Ion Barbu ar defini poezia, în totalitatea ei, ca fiind "un joc secund, mai pur". "Jocul secund" nu nai este "dedus” ci... "abstras" din "ceas", şi, în consecinţă, nu mai este “
adâncul acestei calme creste" ci devine o "realitate sublimată" ...
Este limpede că înlocuind cuvântul-pivot al strofelor mani­fest "dedus", cu "abstras”, firesc,întreaga construcţie barbiană curge secerată la pământ! Dihotomia propusă de poet "adânc"-"dedus"/ "creastă -"oglindă", dispare, poezia devenind otova, o realitate sublimată" , situaţie în care sintagmele strofelor-manifest se rostogolesc în sensuri străine gândului poetic barbian, dar foarte
pe măsura gândirii criticului. “Mântuit azur" care, după Barbu, adăpostea în mod egal şi "creasta" şi “adâncul", adică şi poeziile izvorâte dintr-un "principiu poetic elementar" precum şi pe cele ce satisfac exigenţele noului "Joc secund", devine numai “un univers secund", ciuntire explicabilă prin neînţelegerea,de către critic, a dihotomiei propuse de poet! Mai mult : acest "univers secund” s-ar ridica "pe anularea", pe "înecarea" celuilalt, şi aceasta pentru a nu fi "o copie a lui", ci să aibă " un sens propriu, intern" care să-l justifice. Cum vedem, criticul este conştient, după noi,de uluitoarele dificultăţi ridica­te de dihotomia operată de poet, existentă şi la Platon, şi atunci se grăbeşte să declare acest "univers secund" , "independent" şi nu "o copie" a celuilalt etc. etc. Numai că poetul vorbise de "înecarea cirezilor agreste" şi atunci s-ar cuveni să înţelegem că celălalt univers ar fi un univers al„cirezilor agreste”! Ce-i drept: există pe cer şi o constelaţie a "Taurului"şi o alta a "Berbecului" etc., dar nu credem că s-ar putea constitui ca o motivitie pentru cele susţinute de critic, şi nici criticul nu credem c-ar fi gândit chiar aşa... Şi parcă pentru a realiza şi o ipostază a deplin răsturnatei receptări a mesajului barbian, N.M. neştiind că prin nadir poetul
definea ceea ce domnia-sa numeşte "lumea reală" scrie: "Dacă lumea reală există sub zenit, poezia trăieşte în nadir". Adică exact pe dos !!

Al.Paleolog :Ion Barbu e un poet dificil,sau,cum mai se mai spune, ermetic"

Afirmaţia criticului, afirmaţie ce vizează ,evident, şi crezul artistic al poetului, cum că "în esenţa ei, poezia lui Ion Barbu se axează pe o linie de gîndire străină de ideologia noas­tră, dacă nu chiar incompatibilă cu ea" ar fi sunat deosebit de grav, dacă n-am fi considerat şi noi,ca şi criticul,că "nu avem mo­tive să ne alarmăm" şi, deşi cu o altă motivaţie decât a domniei-sale, am conchis şi noi,
ca şi domnia-sa, că "nu trebuie să luăm lucrurile mult prea în serios". În ce ne priveşte avem în vedere, în primul rând, modul cum a înţeles Al.P. sintagma "din ceas, dedus", de altfel singura sintagmă din strofele-manifest de care criticul, s-ar părea, a dorit să se apropie, cât de cât.
Sintagma-pivot a mesajului estetic barbian, conform criticului,ar defini un "netimp", "timpul- de la capătul "Tîrziului", în fapt "negarea timpului" şi aceasta deoarece "din ceas, dedus" înseamnă " sustras oricărei prize a temporalităţii curente".
Aşadar, Al.P. retează pilonul central al mesajului, cuvântul "dedus", şi înlocuindu-l cu "sustras", ruinează întreaga arhitectură a tâlcurilor circumscrise. Să ne reamintim. Ion Barbu într-un "Joc secund, mai pur" ne dăruia "adâncul acestei calme creste", care "adânc" era "din ceas, dedus", adică dintr-o postură în care poetul era branşat,"prizei temporalităţii curente", adică exact invers
decât afirmă criticul! Ce-i drept : la capătul acestui efort pur in­telectual, "dedus" ,se află "adâncul", şi nu "timpul de la capătul Tîrziului" ori "netimpul" etc. Dacă "timpul de la capătul Tîrziului" (care prin majusculare, bănuim, devine…mai tîrziu!) este şi nu este "sustras prizei temporalităţii curente" este o chestiune care n-are nici o legătură cu sintagma cu pricina, şi nici cu cele două
strofe-manifest, strofe cu care, aidoma, nu vin deloc în atingere, nici afirmaţiile criticului, din capul acestor rânduri, privitoare la linia de gândire pe care s-ar axa,în esenţa ei, poezia lui Ion Barbu, pentru că mesajul estetic barbian este “dificil, sau cum se mai spune, ermetic”, iar criticul nu l-a înţeles deloc !



C.DUMITRU : "Din ceas”, poetul va deduce "adâncul acestei calme creste”nerevelabil în ipostaza senzorială…

Articolul "Joc terţ-Joc secund" publicat de C.Dumitru prin amabilitatea lui Dan Hăulică în nr. 12/1967 al revistei "Secolul XX"» a fost violent atacat, şi fără drept de replică, imediat după apariţie în "Luceafărul" (red.şef Eugen Barbu) de către Basarab Nicolescu. După 9 ani de la apariţie, G.Gibescu îl antologhează în volumul său, iar în 1980, respectiv 1984 Şerban Foarţă şi G.Mandics se referă la el, semn c-ar .. reprezenta încă interes.

Articolul sau eseul, cum îl numeşte Şerban Foarţă, reprezintă prima încercare, mai serioasă, de luare la cunoştinţă a dihotomiei propuse de Ion Barbu. C.Dumitru pare preocupat să legiti­meze, într-un plan mai general, mai teoretic, posibilitatea existenţei unui "Joc secund" în artă, în care sens, porneşte, cu bună motivaţie din Platon, dar este lipsit de suflul necesar, poate şi datorită vârstei,dar mai ales,datorită Copernicitei de care suferă, şi de care se va lecui, în totul, abia... după apariţia articolului.
Copernicita, o maladie quasi-universală, la ceasul când scriem, şi pe care C.Noica, el însuşi suferind, nu o enumeră între maladiile spiritului modern, constă în desconsiderarea senzorialului şi instala­rea spiritului într-o lume tencuită din elemente ale lumii senzoriale, lume inexistentă nicăieri altundeva, decât în mintea celui atins de această maladie. Este o demenţă paşnică, în aparenţă, dar cu urmări cu mult mai tragice decât am putea bănui.
C.Dumitru identifica, corect ,Soarele în acel "meşteşugar" din "Republica" lui Platon, meşteşugar ce îmblătea paturi, "toate fiinţele şi pe sine însuşi", dar greşea năpraznic, atribuindu-i şi puterea de a creea PATUL REAL-PATUL FORMA! De vină,cum spuneam mai sus, era... Copernicita!
Nereuşind să-şi limpezească, pentru sine, poate şi datorită vârstei, raportul aparental / ideal, el nu va sesiza nici modul în care concepe şi teoretizează Barbu acest raport în strofele-manifest, decodând, cam chinuit, două-trei sintagme şi-atât.
Rămâne meritorie, având în vedere mai ales vârsta, încercarea de consolidare a dihotimiei oferită de Ion Barbu, şi rămâne încă de dovedit dacă poetul "aduce o direcţie cu totul nouă în istoria liricii din ultimele veacuri" în care sens vă rugăm să ne urmăriţi.

Cărţi despre “JOC SECUND”

În cele ce urmează ne vom referi la părţile afectate strofelor-manifest în cărţi avînd ca subiect poezia barbiană sau "Jocul secund".
Considerăm că ne-am pronunţat îndeajuns ,asupra judecă­ţilor emise de Tudor Vianu şi reamintindu-vă că Venerabilul Profesor răstălmăcea integral mesajul strofelor-manifest, vă cerem permi­siunea să trecem la următorul răstălmăcitor, pardon, autor de carte despre "Joc secund", şi anume la
Basarab Nicolescu.
După cca. 33 de ani, de la apariţia cărţii lui Tudor Vianu, Basarab Nicolescu publică volumul atît de preţios intitulat "Cosmologia Jocului secund", în care, la pagina 33 găsim următoare­le: "Poarta prin care se poate trece din lumea contingentului în lumea "Jocului secund", a esenţelor spirituale considerate ca exis­tenţe, este în cosmologia barbiană, Oglinda". Aşadar, după critic, Oglinda la Ion Barbu, ar fi "poarta prin care se poate trece din lumea contingentului în lumea "Jocului secund"! Se cuvine să sub­liniem această afirmaţie, în totalitate aparţinînd criticului, şi, să reliefăm, cel puţin, şi următoarele ce decurg, firesc, din afirmaţia mai sus subliniată
- prin Oglindă se poate obţine o artă demnă de a se numi "Joc secund”
- lumea contingentului poate trece (desigur prin Oglindă) are acees în lumea "Jocului secund".
Mai întâi să ne reamintim mesajul strofelor-manifest atingător atât la lumea contingentului cât şi la virtuţile ei, şî mai ales, la servituţile Oglinzii. Ion Barbu preciza că lumea contingen­tului nu mai face obiectul poeziei sale, prin Joc secund el dăruindu-ne "adâncul" acesteia, subliniind că faţă cu rigorile ţelului propus, Oglinda se dovedea neputincioasă. Poezia anterioară Jocului secund, cea izvorâtă dintr-un "principiu poetic elementar", se tencuia ca o reflectare a lumii "ca prin oglindă", şi deci, cunoscând servituţile oglinzii, o reflectare numai a lumii contingentale, pe când poezia "Jocului secund", dăruindu-ne "adâncul" acesteia ne propunea tocmai depăşirea reflectării "ca prin oglindă" şi adopta­rea unei alte căi de reflectare artistică, specifică ţelului propus! Să subliniem, aşadar, că Barbu afirma, pe de o parte, că lu­mea contingentală rămânea în afara "Jocului secund", iar pe de alta, declara Oglinda ca fiind neputincioasă faţă cu rigorile "Jocului secund", altfel spus, poetul Ion Barbu afirma exact contrariul celor notate de critic, şi atribuite, desigur, în mod fraudulos, poetului! Dacă ne reamintim că în acelaşi an, 1968, Basarab Nicolescu, autorul acestei grosolane răstălmăciri, "avertiza", în coloanele unei publicaţii literare, despre "deformarea violentă a marilor valori", con­chidem că, de fapt, B.N. îngăima o sălcie uvertură la volumul său, apărut în acelaşi an. Basarab Nicolescu, prin cele de mai sus, se plasează în fruntea celor mai violent deformatori şi implicit defăi­mători ai valorilor culturii noastre.
Cocoţat, cum se găsea, pe un ştofleac de semidoctism, B.N. îşi revarsă,cu candoarea nepriceputului, totala nereceptare a mesa­jului propus de Ion Barbu şi continuă la pagina 79:
"Soarele apare încă din primul poem al "Jocului secund" (strofele-manifest -n.n.) ca fiind ”nadirul latent" din "mântuitul azur" al Oglinzii, către care tinde necurmat Poetul, Orfeu al cântecului etc. etc.". "Nadir latent!" sintagma aflată în Vocativ, definea tocmai condiţia de nelumină a cetăţii!, iar "mântuit azur", cealaltă sintagmă, clar pentru toată lumea, definea arta, aşa că Soarele, în treacăt fie spus, strălucind mai spre zenit, n-avea ce căuta nici în cetate nici în artă şi,către un asemenea "ţel", n-avea cum să tindă “necurmat” Poetul ! "Ţelul" ni se pare însă a fi foarte pe măsura necurmatelor tendinţe ale lui B.N.... Sântem obligaţi, din nou, să-i întoarcem criticului vorbele, în ce-l priveşte : profetice!,dacă avem în vedere momentul rostirii lor, şi să consemnăm că am putea vorbi de o "terfelire a memoriei lui Ion Barbu" deşi nu "sui-generis" şi nici prin "laudă erudită", terfelire ce nu-i poate asigura, din păcate, criticului nici măcar, "un loc onorabil" "într-un viitor dosar anti-Barbu..."
După ce prin alde B.Elvin sau Ov.S. Croh.se-ncercase "înfierarea" poetului, iată că B.N., deschide seria celor care vor încerca să-şi priponească măgarul de ţăruşul diamantin al "Jocului secund" fără să manifeste însă nici un interes şi nici o dragoste pentru Adevăr şi Frumos, dăruindu-ne o carte inutilă.

Dorin Teodorescu , deşi îşi intitulează volumul "Poetica lui Ion Barbu", titlu ce-ar fi obligat la o amplă analiză a strofelor-manifest , se agaţă, parcă din greşeală şi fără voie,de-o singură sintagmă aflată în acestea, suficient însă, pentru a-şi demasca comple­ta neatingere cu sensul strofelor ! Să-1 urmărim la pagina 59:
"Toate prozele barbiene sunt destinate în ultimă instanţă unei edificări spirituale şi ca atare dinamica lor interioară în­seamnă un drum mai mult sau mai puţin accidentat spre o "calmă creastă". Păstrând limbajul criticului "edificarea spirituală" şi "ca atare dinamica (lor) interioară" (a prozelor -n.n.) s-ar cuveni să aibe în vedere, după noi, "un drum mai mult ori mai puţin acciden­tat" spre "adâncul acestei calme creste", căci, la urma urmei, la "adânc" a ambiţionat poetul, şi nu la "calma creastă", sintagmă al cărei adevărat înţeles, necunoscut de Dorin Teodorescu, nu-i îngăduia să preia nicicum virtuţile "adâncului" şi nici să se constituie ca un obiectiv al unor "edificări spirituale" etc.

Mircea Scarlat publică volumul "Ion Barbu" poezie şi deziderat" în care la pagina 63 afirmă că Barbu vorbind de "metoda rimbaldiană" ca despre o "uimitoare metodă savantă" teoretiza de fapt "metoda" lirică ilustrată de ciclul "Joc secund", dar, din păcate, se opreşte aci, deşi afirmaţia făcută îl obliga să analizeze, în paralel, măcar câteva bucăţi din Barbu şi Rimbaud, care să-i susţină afirmaţia

Marin Mincu, fostul nostru coleg de grupă, ne-a reamin­tit, prin volumul său, unele din discuţiile purtate în anii studen­ţiei. Din păcate, nu lipsesc nici lucruri noi. De pildă, la pagina 123 M.M. afirmă că "se poate spune, fără îndoială, că întreaga poezie a lui Barbu este "dedusă din ceas" afirmaţie ce anulează dihotomia propusă de Ion Barbu şi desfiinţează "Jocul secund"! Cînd la pagina 267 referindu-se la strofele-manifest ("ne referim la “Din ceas ,dedus ...") M.M. afirmă că "programul" său (al lui Ion Barbu -n.n.) trimite la însăşi originile jocului", dovedeşte ,dacă mai era nevoie, că încă n-a-nţeles nimic, şi-n multe privinţe se complace în ceaţa ambiguă a unei inutile erudiţii, evitând lecturile esenţiale.

Şerban Foarţă în "Eseu asupra poeziei lui Ion Barbu" crede, la paginile 15-16 că "imaginea cirezilor agreste”, imagine din strofele-manifest, reprezintă... "în orice caz. nu "simţurile" (noastre) şi "anularea" ("înecarea") lor" - cum credea şi crede subsemnatul - şi nici n-ar fi ce-au zis alţii, ci "sunt pur şi simplu, NORII : norii ivindu-se în aerul Pământului, din apele Pământului. Fie, dar atunci : de ce s-ar defini "Jocul secund" ca un ce tăiat pe înecarea ... norilor?? Nu cumva "lumea purificată a nu mai oglindi decât figura spiritului nostru pur" (s.n.) din acel "Act clar de narcisism" presupunea, cum ziceam şi zicem, îneca­rea omului de spaime şi sânge, adică depăşirea animalicului din noi, care, mai la toată lumea, şi mai în toate vremurile, s-a tradus prin simţuri ?
Înecarea agrestului, mai darwinist şi mai aproape de epoca noastră zis: "înecarea cirezilor agreste" dacă ne reamintim că re­flectarea "ca prin oglindă" înseamnă reflectare senzorială, presupu­nea şi anularea Oglinzii, depăşirea ei, adică "adâncul" rămânea apanagiul spiritului pur, lipsit da animalitate, revelabil lui tocmai prin amuţirea, înecarea simţurilor etc.
De toată lauda afirmaţia de la pagina 77: "intrată prin oglindă" vrând să zică, de fapt, "ca prin oglindă", la modul "specular" - din păcate, rămasă fără nici o urmare. "Explicaţia" dată de Ş.F. strofelor-manifest, atât cât s-a referit la ele, rămâne însă, aproape în totală neatingere cu gândul poetic barbian, iar subtila remarcă de mai sus ("ca prin oglindă") rămâne şi ea un simplu accident, aproape inexplicabil.

Mandics Gyorgy , autorul unui volum de 460 de pagini, din care 26 de pagini de bibliografie, în totul de aur, după ce defineşte strofele-manifest ca fiind "inscripţia de prevenire la in­trarea peşterii ce duce în apele adânci ale "Jocului secund", le declară fără nici o motivaţie "aidoma celebrului "lăsaţi orice spe­ranţă Voi, ce intraţi aici" de pe poarta Infernului lui Dante". Numai că în timp ce formula dantescă era clară "această poezie fără titlu", din cauza formulării ei criptice, (această poezie) îl descurajează pe cititor" etc. etc. Dar G.M. nu-şi pierde curajul, ba mai mult, fără să ne lase să-i lămurim motivaţia, execută o voltă-n vânt afirmând că "în ciuda construcţiei întortocheate a frazei, mesajul se poate desprinde relativ uşor". Adică? "Poezia e program al unui Stil". Deşi exprimat dureros de greşit, noi am înţeles gândul lui G.M. care ar vrea să spună c-ar fi vorba despre o poezie program, ceea ce era cu adevărat "relativ uşor" de priceput din multe motive. In ce constă acest”program al unui stil", iată ceea ce pare a fi relativ mai greu de înţeles, şi se dovedeşte, din păca­te, pentru G.M. a fi scris parcă într-o limbă necunoscută lui! Altfel, cum să-ţi explici, cele scrise de critic la pagina 264: "adâncul calmei creste transpusă prin oglindire în mântuit azur, adică esenţa (adâncul) piscurilor intelectului, a calmelor creste, ridicată prin oglindire în spirit..." etc. etc.; iar în nota 30, din .josul paginii: ''creasta calmă, ca piatră brută, este un străvechi simbol pentru exprimarea esenţei lucrurilor" etc.
Opoziţia cu care aveam de a face la poet - "adânc al calmei creste" / "calma creastă" - a dispărut la critic, ba mai mult "adâncul" şi "creasta" se alătură într-o informă contopire... în timp ce la Barbu, "calma creastă" este "intrată prin oglindă în mântuit azur" , desigur în mântuitul azur al artei, "adâncul" la poet, urma să poposească în artă, ca un ce "dedus", "tăiat" tocmai pe amuţirea Oglinzii ! Cum se poate uşor constat la G.M. lucrurile stau altfel, relativ pe dos !
Am lecturat,strict cu referire la subiectul eseului nostru următoarele cărţi:
- Ioana Em.Petrescu : „Ioan Barbu şi poetica postmodernismulu”-Editura Cartea Românească 1993.
- Alexandru Ciorănescu : „Ion Barbu ( monografie ) – Editura Fundaţiei Culturale Române Bucureşti 1996
- Mihaela Brut : „Poetica şi lirica lui Ion Barbu.Mentalităţi afine.”- Editura Universităţii Al.Ioan Cuza Iaşi 2003
Toţi cei trei autori,mai sus menţionaţi, nu cunosc,absolut deloc,definiţia poezie ca joc secund,ca atare pentru noi sunt nuli.

ORICE TRADUCERE ESTE IMPLICIT, UN ACT CRITIC

... şi am adăuga noi un act mult mai amplu şi mai profund decît cel al criticului. Faţă de criticul literar profesionist , care nu este obligat să reia în limba comentariului său întreaga poezie considerată, putând chiar să nu se pronunţe asupra unor părţi mai puţin clare ori ambigue ca sens, traducătorul este obligat să transpună, în limba traducerii, întreaga poezie, situaţie în care este obligat să redea în totalitate, şi, mai ales, aşa cum le-a înţeles, şi părţile mai puţin clare sau ambigue ale unei poezii. Avantajele criticului sunt nete, el putând evita dezgolirea unor părţi, mai pu­ţin consolidate, ale duhului său, pe când traducătorului îi este definitiv interzisă această ipostază, el fiind obligat să se înfăţişeze publicului şi cu ce are bun şi cu ce are neclar, în totalitate.
Cu excepţia lui G.Călinescu, care a încercat o parţială dezghiocare a conţinutului strofelor-manifest, şi o oarecare reluare a lor în limbajul său, cum am văzut, într-o totală nereuşită, criticul literar de la noi, de o jumătate de veac încoace, refuză să reia în limbajul său propriu, refuză să traducă în limba comentariului său, conţinutul celor două strofe-manifest, deşi, fiind vorba de un crez artistic, s-ar preta de minune! In treacăt fie spus, comentariile cri­tice datorate poetului, sunt ,în acest sens, deosebit de concludente.
Ne-am oprit asupra traducerilor - şi acum motivăm de ce vă reţinem atenţia -, pentru că, mai ales, în traduceri, se reflectă extraordinarele dificultăţi ridicate de versul al doilea al primei strofe, a cărui funcţie gramaticală, se lasă mai greu înţeleasă, desigur datorită gingăşiei, delicatei, subtilei problematici închisă de poet aici. Definirea "Calmei creste" ca fiind aceea care este "Intrată prin oglindă în mântuit azur", împinge pe-ntinsul gândirii poetice, un veritabil aisberg, în ale cărui muchii diamantine, abia ivite din apele versului, străluceşte una din
cele mai dificile chestiuni ale esteticii şi filosofiei din totdeauna.
Ion Barbu. va topi, cu mâini de meşter făurar, în versurile Jocului secund, numai "adâncul" "calmei creste". "Calma creastă” nu-l mai interesează; ea a constituie obiectul reflectării artistice în poezia ante-Joc secund,atât în cea barbiană, cât şi în poezia ultimelor veacuri, Eminescu întreg fiind aici.
Ion Barbu a practicat-o şi el dar, zice poetul, şi noi îl urmăm doar, reflectarea
artistică a lumii "ca prin oglindă"' nu ne dăruie decât "calma creastă" a acesteia,
este "un principiu elementar”. Aşa stând lucrurile, poetul va părăsi acest principiu,
iar poeziile, izvorâte din el, le va lăsa în afara volumului "Joc secund", volum în care ne va dărui numai "adâncul" "calmei creste", acesta obţinut fiind, după cum se ştie, pe o cale pur intelectuală", ca un ce "dedus","adâncul" situându-se în zone inaccesibile ”oglinzii”.Pentru traducător era esenţial să facă să se înţeleagă cum că "adâncul""calmei creste" este dobândit ca un ce "dedus" "din ceas",pe când "calma crestă"este "intrată prin oglindă în mântuit azur", adică să se înţeleagă clar că-n"mântuitul azur" al artei, alături de, deja existenta poezie a "calmei creste"-Joc prim - ajunsă aci "ca prin oglindă"', se adaugă poezia "adâncului"
-Joc secund - intrând "în mântuitul azur" al artei ca un ce "dedus”.
Să vedem ce-au tradus cei ce s-au aplecat asupra strofelor-manifest, implicit ce-au înţeles, şi fireşte cum cunosc străinii mesajul estetic al poetului Ion Barbu.
Traducerea în limba franceză a Yvonnei Stratt, care precede şi este aproape
identică cu cea spaniolă a lui Victor Ivanovici şi a lui Omar Lara, sună după cum urmează:
"Du temps, deduit l'abîme de cette calme crete,
Par le miroir s'enfonce dane le lustral azur,..."
adică :
"Din timp, dedus adîncul acestei calme creste
Prin oglindi se-afundă în lustralul azur ...,"
ceea ce, s-o spunem de la bun început, nu e nici măcar... viceversa, ci e cu totul şi cu totul altceva decât ce-a spus poetul !
Aşadar "adâncul" "calmei creste" este "dedus" "din timp", pen­tru a se cufunda, a
se afunda, prin oglindă într-un azur care, devenit din "mântuit", "lustral", înţelegem că primeşte "adâncul" spre ... spălare, el fiind "impur" şi şi nici de cum elementul ce asigura poeziei "Jocului secund" gradul de "mai pur"!. Este limpede că "par le miroir s'enfonce" anulează pe "deduit" şi face lipsită de noimă toată tevatura, care se afundă, fără nici o motivaţie, în acel... "lustral azur". Dar dacă traducătoarea, ţinând cont de subiectul subînţeles, ar fi citit versurile după cum urmează:(Poetul) a "dedus, din ceas, adâncul acestei calme creste" (care calmă creastă este aceea care este) "intrată prin oglindă în mântuit azur", atunci desigur s-ar fi străduit să sublinieze ceea ce caracterizează "adâncul" şi "calma creastă",adică diferitele căi de reflectare artistică ; "adâncul" ajunge în "mântuit azur" cu un ce "dedus", rod al unui efort pur intelectual, pe când "calma creastă" eate deja "intrată", există în acelaşi "mântuit azur" al poeziei, dar ca un ce reflectat artistic "ca prin oglindă", la nivel senzorial.
De ce crede Ion Barbu că un ce "dedus" este "mai pur" decât un ce obţinut "ca prin oglindă", altfel spus de ce Joc secund este"mai pur" decât Jocul prim(ar) al principiului poetic elementar?
Cu promisiunea că vom reveni ulterior cu comentariul propriu-zis, să-1 ascultăm
răspunzând la întrebarea de mai sus, nu pe poet, ci pe matematicianul logician
(ori logicianul matematician?) şi mai ales pe iubitorul de înţelepciune Anton Dumitriu:
"Gândirea omului care trăieşte în societăţile primitive este bazată mai mult pe imagini decât pe concepte abstracte... Realitatea se reflecta în spiritul său (al omului primitiv -n.n.) ca într-o oglindă... etc. (s.n.)
Desolidarizându-ne şi de poet şi de filozof, subliniem că atunci când poetul
propune calea "dedus"-ului, ca o nouă cale de re­flectare a realităţii, desigur cale pur intelectuală, are în vedere depăşirea unui mod de a gândi şi crea artistic, asemănător celui descris de Anton Dumitriu în monumentala-i şi fără egal "Istorie a logicii" (pag. 23).
Departe de noi, acum credem că-i mai clar, gândul de a-i reproşa Yvonnei Stratt ceva! Suntem siguri că în extraordinarul ei efort, a fost mai mult încurcată decât ajutată de criticile referitoare la "Joc secund" pe care le-a consultat !
Credem că am subliniat suficient importanţa reliefării dichotorniei propuse de
Ion Barbu,. după noi, poetul fiind încă solitar. în ipostaza propusă, în lirica
europeană a ultimelor veacuri, în acest sens. Părăsirea reflectării lumii
"ca prin oglindă" la modul lucid, delibe­rat, se mai întâmplase în acest veac, dar în sculptură, întâmplător (?), unui alt artist român, Constantin Brâncuşi.
Zdrobirea statuilor "copiind ca prin oglindă natura “de către C.Brâncuşi,
se regăseşte, în totul, în gestul poetului de înlăturare, din volum, a acelor poezii "izvorâte dintr-un principiu poetic elementar". Va urma în pictură…Ţuculescu, întâmplător (?)tot un român. Având în vedere rostul traducerilor, se cuvenea, desigur, să fie reliefată tocmai această extraordinară caracteristică a poeziei încuiată în "Joc secund” care, după cunoştinţele noastre, la ceasul când scriem, nu-şi găseşte corespondent în lirica occidentală.
Aproximativ egală, ca efecte, ni se pare a fi şi traducerea în spaniolă, unde:
"De horda, deducido la honda de esta cime, Que en azul redimido por el espejo entro ..." După cum se poate uşor remarca, din păcate şi în spaniolă "la honda de esta cime" "por el espejo entro” ce-i drept într-un azul…redimido .Dar galimatiasul aste acelaşi : "adâncul..dedus…din ceas…intră…prin oglindă…în mântuit azur".Nici nu se putea o mai dibace năruire a gândului poetic barbian !
Declarînd "calma creastă “ ca fiind "intrată"în “mântuit azur", Barbu o situa faţă
de acel "dedus adânc" într-o subtilă anterioritate, anterioritate ce viza atît temporalul cît şi axiologicul.
Din nerealizarea raportului "adânc/calmă creastă",respectiv “oglindă/dedus",
traducătorii n-au înţeles nici diferenţa specifică definirii "Jocului secund".În această chestiune aportul criticii a fost,după noi,hotarâtor rătăcirea traducătorilor datorându-se, mai ales,acesteia !
Ultimul ori printre ultimii sosiţi între traducătorii lui Barbu este Paul Miclău care
prefaţându-şi volumul se înscrie şi în rândurîle criticilor literari de unde si dubla
greşeală în înţelege­rea poeziei-manifest comisă de d-sa.Criticul,după ce ne atrage atenţia “ (dar) să nu uităm că "adâncul acestei calme creste “este "Din ceas,dedus" ...concluzionează astfel : "Creasta este deci dedusă din timp"etc. Aşadar nu,ori nu numai “adâncul"este "dedus din ceas"ci şl "creasta"!!,situaţie în care te-ntrebi la ce bun oglinda?? Traducătorul,împlinind parcă lipsurile criticului,îi găseşte rost şi acesteia păşind însă,din păcate,pe urmele criticului : "De l’heure,ce deduit profond de calme crete Entre par le miroir en redemption d‘âzur” etc.
Aşadar "Entre”şi nu "Entrée”ceea ce ne permite să afirmăm că prin oglindă în mântuirea azurie(?)ori,ca-n original,"în mântuit azur", intră acest "dedus adânc"al calmei creste, adică exact inversa mesaju­lui barbian !! La aproape o. jumătate de secol de la clasica răstălmăcire a lui Tudor Vianu ne găsim pe acelaşi palier de înţelegere a poeziei barbiene şi asta cu siguranţă deoarece “în prima strofă din Joc secund constatăm că (aici) fiecare element de bază este ambiguu"şi,mai ales, pentru că ni se pare c-am realizat "ceea ce istoria şl critica literară de pînă acum nu au realizat"etc.etc.etc...
Ne-am referit la Paul Miclău pentru că deducând "creasta"din timp
("din însăşi instanţa pură a duratei") şl înghesuind "adâncul" prin oglindă
în "mântuit azur",ne permite să subliniem, încă o dată , extraordinara dificultate
ce-o prezintă dihotomia operată de poet !! Este lăudabil că vrem să oferim Occidentului faţa culturii noastre, şi noi o dorim din adâncul inimii, dar ni-e teamă că în ceea ce îl priveşte pe Barbu,asemeni melcului ,s-a pornit cu stângul...
Făcând uz de amintirile noastre de limba rusă (oricum la vîrsta de 2o de ani am tradus beletristică !..) am înţeles că ceea ce Nicolae Pădureanu înşiruie, în litere cirilice, pe pagina din dreapta volumului său (ediţie bilingvă) n-are nici o legătură cu ceea ce se află pe pagina din stânga,în limba română,desigur, în ceea ce priveşte bucata "Din ceas,dedus …”
Înainte de a încheia,recapitulând,afirmăm că strivirea versu­lui al doilea al primei
strofe,de către traducători-în corpore- vers încă nereceptat şi ocolit de critica literară românească,se datorează deosebit de spinoasei chestiuni ce o ridică,veritabilă extremală a gândirii omeneşti. Dihotomia propusă de poet şi înscrisă în vers în­tr-o uriaşă,supremă sforţare ,avea darul să atragă atenţia cititorului asupra naturii cântecului ce va răsuna pe lira sa,cânt ce, deşi se constituia ca simplă regăsire a unor "harfe resfirate ce-n zbor invers le pierzi", era totuşi mult deosebit,mult altfel decât cel al contemporanilor săi.
In timp ce criticii literari,recunoscând aproape în unanimitate ,că bucata "Din ceas, dedus adâncul…” ar ascunde crezul estetic al poe­tului Ion Barbu,s-au ferit să se atingă de sintagmele propuse ,implicit mărturisindu-şi ignoranţa,traducătorii
au fost obligaţi să tran­spună ceea ce au sau n-au înţeles , ori cum au înţeles,
din mesajul barbian!!
Iată de ce am subscris şi noi la cele afirmate de Nicolae Ciobanu cu ale cărui
afirmaţii ne-am şi intitulat rândurile ce le încheiem aici .




CONCLUZII


Considerarea celor mai importante analize la care a fost supus, de-a lungul vremii,crezul estetic barbian ,impune o singură concluzie : CONŢINUTUL celor două strofe-manifest,strofe ce deschid volumul "JOC SECUND",nu este încă înţeles ,receptat, cunoscut de către critica românească, situaţie care,firesc,a făcut ca nici mesajul estetic barbian să nu fie încă înţeles ,receptat ,cunoscut .Cauzele care au dus la apariţia acestei situaţii sunt multiple şi, din păcate ,acum nu ne putem permite să le menţionăm nici,măcar , în treacăt .
Departe de noi gândul de a reproşa cuiva ori cumva neînţelegerea mesajului estetic barbian ! ,deşi credem că nu greşim afirmând că atitu­dinea adoptată faţă de aceste strofe-manifest este ,din multe puncte de vedere,definitorie pentru profilul unui critic de artă .Mai degrabă ne mărturisim nedumerirea pentru uşurinţa cu care critica a împărtăşit şi încă împărtăşeşte indiferenţa şl dispreţul manifestate de Ion Barbu faţă de producţiile "anterioare anului 1922" ; aidoma ţinem să ne exprimăm indignarea faţă de modul uluitor de superficial în care critica tânără a acceptat penibila etichetare a acestor "producţii "de "parnasiene”,evident, din respect pentru clasici etc.pioşenie lipsită de noimă ,E.Lovinescu având şi el dreptul să se înşele în judecăţile sale ! 0 poezie precum"COPACUL ,”deşi aparţine unui debutant, se ridică mult peste tot ce a produs lirica românească ,până la ceasul când scriem,altitudinea spirituală a debutantului nefiind încă nici măcar bănuită .
Suntem în totul de acord cu spusele lui Ion Barbu că : “De la cântecul lumesc ,care înmuia inimile bunicilor pe vreme lui Ion Ghica la o poezie de experienţă şl transfigurare nu se poate sări într-un singur veac,"dar, având în vedere că din 1928 ,când se rostea astfel poetul şi până la ceasul când seriem ,s-a mai scurs o jumătate de veac şl mai bine ,credem c-ar fi cazul să începem să înţelegem şi în ce constă"rara aventură a unul vers într-adevăr esenţial”. «Măcar criticii şi ,dacă nu altfel ,măcar din pură obligaţie profesional.


“ Din ceas ,dedus adâncul…”

Iată că a sosit momentul să împlinim promisiunea făcu­tă la începutul acestui capitol , şi anume, să ne aplecăm asupra încâlcitei sintaxe barbiene, la fel de sofisticată ca şi gândurile ce-o guvernau ,să despletim ,în totul, mesajul barbian aşa cum se în­ţelege acesta din cele două strofe-manifest, strofe al căror titlu l-am pus în capul acestor rânduri.
De la bun început se impune să subliniem că, după noi,Jocul secund, sub diferite forme şi denumiri, este o realitate spirituală, a însoţit Fiinţa din totdeauna. De asemeni considerăm c-ar "exista" şi un Joc prim, subînţeles... primar, agrest, joc pe care Barbu, părăsindu-l, îl numea "principiu poetic elementar".
Deoarece ne propunem confruntarea viziunii barbiene cu mai generala accepţie a Jocului secund, - credem că se impune, mai întâi, să definim, cât de cât, ce-nţelegem prin Joc prim şi respectiv Joc secund.
"Jocul prim , cum arătam fără să-l numim în rândurile ce debutau acest capitol, este jocul-lui-Narcis-îndrăgostit-de-chipul-său-aşa-cum-se-reflectă-în-Oglindă, mai pe scurt, Jocul Oglinzii. Această cale de reflectare a lumii "ca prin oglindă", am numit-o agrestă, primară, în. acest fel nereuşind să surprindem decât ... aparentalul. Cum Oglinda este lipsită de orice intelectualitate (simplă şi tainică proprietate a suprafeţei apei şi a unor minerale) lesne de înţeles că reflectarea lumii "ca prin oglindă" nu poate aparţine decât "cirezilor agreste “ din fiinţa omenească, în această reflectare intelectul fiind absent, ori ca şi absent! A rămâne la reflectarea lumii "ca prin oglindă" echivalează cu renunţarea la scânteia divină a Fiinţei, la intelect. Să subliniem că intelectul care se plasează la nivelul simţurilor, acţionând ca o Ogllndă se modelează corespunzător, însuşindu-şi toate servituţile Oglinzii ! Că o asemenea poziţie este înjositoare pentru Fiinţă, credem că nu mai este necesar să o subliniem.
Înţelepţii ne atrag atenţia că a absolutiza şi îndrăgi aparentalul, asemeni lui Narcis, echivalează cu o sinucidere, evi­dent, a intelectului care închinându-se în faţa simţurilor, se îm­bracă cu moarte.
Imaginea lumii, aşa cum ne-o dăruie senzorialul, nu rezistă la examenul la care o supune intelectul, ea dovedindu-se falsă, mincinoasă .(Aceasta este şi explicaţia succesului lui Copernic)
Aşadar, Jocul prim — calea Oglinzii, calea senzorialului, calea aintelectuală, firesc, se dovedeşte a fi şi calea minciunii! . Jocul prim este specific unei anumite vârste spirituale a Fiinţei şi a existat din totdeauna şi va exista cât omul va fi pe pământ, dacă va fi aşa cum a fost până acum. Expresia artistică co­respunzătoare acestui mod de a gândi lumea, nu a constituit intere­sul înţelepţilor, din care cauză nici nu a fost fixată în vreun fel oarecare. Cântecele, poeziile, doinele, baladele etc. specifice Jocului prim anonim , au circulat prin viu grai, după cum se ştie. De la "renaştere" încoace , Jocul prim, cum am arătat, a cunoscut, în versiunea cultă, o proliferare fără precedent, mai ales în pictu­ră. Cum pasărea celor esenţiale încă nu şi-a lăsat ouăle în aseme­nea cuiburi, ni se pare firesc dezinteresul cu care adevăraţii învă­ţaţi, din vechime, au privit productele Jocului prim ,simple poame pădureţe.
Omul modern, cartesian, cum am văzut posesor al unui mod de a gândi "ca prin oglindă", va acorda acestui Joc prim (ar), agrest, etc. o atenţie deosebită, neglijând, în schimb, în totalitate, celă­lalt mod de a reflecta lumea, calea pur intelectuală, Jocul secund .
Jocul secund este jocul intelecţiei pure în totul diferit de jocul senzorialului.Jocul secund,subliniem,nu este nici invers ,nici opus, jocului prim,ci este,în totul diferit de acesta.Să subliniem că lumea jocului secund,nu este nici dincolo, nici în spatele şi nici nu dublează, în vreun fel oarecare, lumea Jocului prim, ci este TQTAL diferită de aceasta. Modul în care se îmbină cele "două" lumi, într-una singură, este de taină, ascuns înţelegerii imediate. De fapt, avem de-a face cu una şi aceeaşi lume, dar care, în faţa simţurilor, dată fiind neputinţa acestora, dezvă­luie doar ceva analog adevăratei ei feţe, Faţă, în totul sesizabilă numai de intelect, şi numai în pură intelecţie!
In 'Jocul secund' , în forma în care ne interesează, cuvintele se investesc cu valori deosebite, altele decât cele pe care le au în Jocul prim . Cuvintele în Joc secund ,asemeni cartuşelor, îşi păstrează calibrul, dar se încarcă cu pulberi de mare fineţe, pulberi cu putere de detonaţie nebănuită, şi care, conexate în ordinea cerută de text,structurează tâlcurile cu totul altfel decât în lumea oglinzii,într-o Ordine pe care nimic din cele senzoriale nu ne-o divulgă. Textele Jocului secund , conexate în "ordinea" specifică Jocului prim, adică încărcate cu sensuri imediate, devin absurde,neinteligibile ori... ermetice .
Jocul secund, mai precis modul intelecţiei pure, triumfătoa­re asupra senzorialului, este specific unei anumite vârste spiritua­le a omului, am zice maturităţii sale. Dacă Jocul prim însoţeşte copilăria şi tinereţea Fiinţei, Jocul secund este jocul bărbăţiei pline şi, mai ales, Jocul senectuţii. Trecerea dintr-o vârstă în alta marchează, cum bine a sesizat G.Călinescu, o veritabilă "pre­facere" a Fiinţei. Cumpăna Fiinţei nu mai înmoaie în apele de Jos ci, în consens cu un vers barbian, urcă în "baia de albastru" se cuminecă de alte zone. Ceea ce i se interzisese pe cale senzorială i se revelează Fiinţei, acum, în pură intelecţie. Cele esenţiale se revarsă în lumină de adevăr, dăruind Fiinţei certitudini, astfel că Jocul secund mai poate fi numit Joc al adevărului. In timp ce Jocul prim era. joc al părerii (înşelătoare) şi al minciunii, Jocul secund este jocul certitudinii, jocul adevărului..
Ambele jocuri, atât cel prim cît şi cel secund, însoţesc Fiinţa, în peregrinările ei în lume, şi dincolo de lume.
Jocul secund, ca mod de a gîndi şi reflecta lumea, înglobează, printre altele, următoarele forme:
- datinile, legate de anumite date calendaristice, date ce marchează momente esenţiale pentru existenţa omului;
- obiceiurile legate de naştere, botez, cununie, moarte etc.;
- cântecele de cult, textele sacre etc.;
- icoanele purtătoare de semn;
- simbolul mitic animalier (cel mai conservator): şarpe, melc, ou, păun, miel, leu, capră,bou,taur,măgar etc.,;
- mitul, basmul etc.
In ce priveşte poezia, credem că ea se înscrie în Joc secund, atunci când satisface rigorile expresiei mitice, adică atunci când propune un simulacru în senzorial, care, conexat într-o ordine pur intelectuală,reverberează tâlcuri deosebite, aruncînd lumini asupra unor adevăruri de dincolo de marginile Oglinzii.
Conchidem că atât Jocul prim cât şi jocul secund co­respund unor vârste spirituale ale omului, fără a putea preciza când apare, în viaţa fiecărui ins, acel prag ce desparte aceste două mo­duri de reflectare a lumii. Ion Barbu a numit anul 1922 ca an de naştere al Jocului(său)secund..Acest an-graniţă, de păşire dintr-un joc în altul, poate fi uşor detectat, atât în creaţia lui Brâncuşi, cât şi în cea a lui Ţuculescu. Când Brâncuşi afirmă că nu cunoaşte "opere complete", ci că se află "în plin mers", el nu face decât să afirme că cei ce se îmbarcă în Joc secund, se îmbarcă pentru veşnicie !
Acestea fiind spuse să trecem la confruntarea jocului secund barbian cu cele mai sus afirmate.
Spre fala neamului său şi spre înalta cinstire a limbii române, Eminescu preschimbă în gând poetic, tot frumosul cu care Dumnezeu a îmbrăcat şi îmbracă aceste pământuri. Nu ştim cum or fi susurat izvoarele, la ceasul petrecerii lor în vers de către poet, dar ritmurile versului eminescian, le fac să sune înmiit mai frumos decât ar fi sunat atunci ori astăzi, cum mai frumoasă decât toate serile, din toate dealurile acestor pământuri, viind din veac în veac, va să rămână "Sara pe deal" şi strălucirea de semn a stelelor ce-i străjuie tainicul ceas.
În veacul ce-l petrecem, i-a fost dat poetului Ion Barbu să uimească cu fapte de limbă pe măsura uriaşului clocot, năpraznicei vânzoleli spirituale a acestui început de secol, secol ce surpă, în faţa minţii, la tot pasul, sumedenie de căi de pierzare şi arcane de gând menite să-nfioare şi duhul cremenei.
Prin Ion Barbu limba română îşi ţese văl înşelător de dodii şi tâlc abia atins, mângâindu-se cu subţirimi de gând pe care marile limbi europene încă nu le bănuiesc. Versul barbian, aromind a basm oriental şi-a ceas mitologic, se croieşte din ascuţimea unei minţi moderne în străvechimea ei, parcă deopotrivă cu făptura limbii în care se întrupează.
Ion Barbu ne cheamă sub noi şi neştiute bolţi în care, lumina drămuită altfel decît o ştiam, ne lasă să înţelegem că lumea nu este numai aşa cum pare a fi.
Sintagmele celor două strofe-manifest, veritabile fragmente ale unui tainic vitraliu, poetul ni le picură în gând, lăsându-ne bucuria de a turna liantul, ce alăturând juxtapusele spărturi de gând, să desfăşoare minţii, în subteran, singularul arabesc ce se încheagă.
In amiaza gândului, o rază, din tot înaltul fiinţei noastre, cucerindu-ne, preschimbă spărturile-sintagme într-o unică şi unitară, aleasă icoană , icoană ce-şi sună armoniile, înfiorându-ne de profunzimea gândirii ce se surpă în faţa minţii noastre.

Sintagmele poetice se topesc într-un singur, UNIC şi mare tâlc, ce ne cuprinde ca o binefăcătoare apă, ne împresoară târându-ne în robia unui alt tărâm de frumuseţi.
Dacă strofa a doua împrumută ceva din liniştea apelor ieşite din strânsoarea munţilor, prima strofă pare un clocot azmuţit întru fierăstruirea cremenei acestora, gata să prăvale totul, la nevoie, cu tainica putere ce-o poartă în adânc. Sintagmele primei strofe se alătură într-o economie fără egal, maxima concizie a versului fiind strict reclamată de gândul poetic grefat.
De vreme ce dorea să ne prezinte "mai pur"-ul său "Joc secund", poetul era dator să ne definească, mai întâi, celălalt joc, cel faţă de care îşi definea al său "Joc secund". Se cuvenea, aşa­dar, să definească acel părăsit "principiu poetic elementar", adică "Jocul prim", şi, subînţeles, "primar", faţă de care al său "Joc secund" era, după părerea sa…"mai pur".
Să-l urmărim pe Barbu definindu-şi arta, atât în ce priveşte conţinutul cât şi în ceea ce priveşte calea de reflectare artistică, reclamată de aceasta, şi, uitând total de noi, să reluăm, cât mai fidel cu putinţă, afirmaţiile poetului.
Primele două şiruri, ale primei strofe, fixează dintr-o singură tuşă, atât modul în care va fi dobândit "adâncul" cât şi calea pe care "calma creastă" este "intrată" în panteonul artei, altfel spus, poetul ne schiţează atât "Jocul secund" cât şi "Jocul prim", cu o concizie cu adevărat nepământeană! Mai apoi, plimbându-şi penelul peste crochiul trasat, îngroşând anumite trăsături, adău­gind altele, Barbu ne va conduce spre deplina limpezire a gândului poetic înscris..
Jocul prim este jocul Oglinzii, mai precis al intelectului pasiv, aşezat la nivelul senzorialului, Joc prin care, în mântuitul azur al artei, intră doar aparentalul, "calma creastă" a lumilor.
Definind, de îndată, această "calmă creastă" ca fiind aceea care este "intrată prin oglindă în mântuit azur", Barbu ne obligă., să înţelegem că e vorba de faţa lumii, aşa cum ne-au dăruit-o ar­tiştii ultimelor veacuri, mai ales, de la "renaştere" încoace. Aceas­tă "calmă creastă", care fixează, conţinutistic "Jocul prim" şi care, după poet, se află deja, este "intrată" în mântuitul azur al artei, nu reprezintă altceva decît chipul lumii aşa cum ni l-au dăruit artiştii, aşa cum ni 1-a zugrăvit Eminescu, ori însuşi Barbu în "producţia anterioară anului 1922".
Acest şi numai acest chip al lumii, această ipostază, ştiu­tă nouă, şi care se realizează "ca prin oglindă", este "calma creastă", aparentalul şi aceasta se constituie ca definitorie pentru conţi­nutul jocului prim după poet . A reflecta lumea "ca prin oglindă “înseamnă a o înfăţişa, ca fapt de artă, aşa cum se prezintă simţurilor, aşa cum pare a fi..Să. recitim primele două versuri şi să ne minunăm de curge­rea şerpuită, ca de şenilă, a celor două versuri, în care sintagma "calma creastă" se varsă din primul în al doilea vers, aparţinând, în egală măsură", atât primului cât şi celui de al doilea vers ! Ver­sul al doilea şi care defineşte, după noi, cu adevărat dumnezeeşte "calma creastă”, este atât de organic legat de primul,încât, egal în totul determinativului "calmă”, suntem nevoiţi să-1 considerăm, aşa cum este , definitiv topit în făptura primului vers! Aşadar, ori de cîte ori vom vorbi de "calma creastă", automat se cuvine să înţele­geţi că e vorba de acea "calmă creastă" - "intrată prin oglindă în mântuit azur” - , de chipul lumii astfel reflectat, fără a mai fi nevoie să ne referim explicit la aceasta.
In acest al doilea vers al primei strofe îşi leagănă, după noi, vârfurile diamantate, un aisberg de tâlc, de care s-au frânt, fără excepţie, toţi titanii criticii noastre. Reflectarea lumii "ca prin oglindă", violent blamată de Platon, loc comun în gândirea mitică orientală, (cine n-a auzit, încă de copil, că ... "aparenţele înşeală"?), pare definitiv uitată de intelectualul român, format la Roma, Paris sau Berlin, şi, din păca­te, total neştiutor de datinile strămoşeşti. Ne exprimăm astfel pen­tru că Barbu ne propune să acoperim faţa Oglinzii, s-o facem să tacă, aşa cum ne cere datina să o împlinim cu oglinzile din casa mortului.
Narcis îmbătat de chipul său - aşa cum se reflectă în oglin­dă - iată, în maxima concizie, chipul artistului ce-mplineşte "rigo­rile" Jocului prim!
Dacă Jocul prim ne dăruie "creasta" lumii, firesc,Jocul secund s-ar cuveni să ne dăruie "adâncul" acesteia, componenta ei nevăzută, cea care se situează dincolo de mărginitele virtuţi ale Oglinzii. "Adâncul" (“acestei calme creste") va poposi în mântuitul azur al poeziei, ca un ce "dedus", ca rod al unui efort pur intelec­tual. Oglinda se va acoperi cu ştergare, simţurile vor fi înecate, duhul învingător strigându-şi cântul său, secund, după poet, "mai pur". Sintagma "Adâncul acestei calme creste", pare după noi, o în­cercare, disperată, de a ne inculca ideea unei singure lumi, ce-i drept cu "adânc" şi"creastă" ! ,numai că, atenţie!, "adâncul" este al "crestei"! Adică poetul nu ne dăruie "adâncul" unei lumi a cărei "creastă" vă era cunoscută, ci ne dăruie "adâncul" acestei "creste"! Altfel spus, este vorba despre o posibilă ipostază a ceea a vi s-a înfăţişat ca fiind "creastă", "adâncul" fiind, de fapt, adevărata Faţă ceea ce părea a fi "calma creastă !. Aşadar, avem o singură lume pe care "prin oglindă" am admirat-o în ipostaza de "calmă creastă" dar care ,ca un ce “dedus”vi se va revela în ceea ce are “adânc”!
. Barbu a topit într-o singură sintagmă ambele elemente ("adâncul" şi "creasta"), ce definesc conţinutistic atât Jocul prim cât şi Jocul secund, tocmai pentru a ne inculca ideea unei singure lumi! Dacă a reuşit sau nu, ori cât de fericită i-a fost strădania vom vedea mai târziu. Să reţinem şi să subliniem că Barbu nu vorbeşte despre "adâncul" unei lumi a cărei "creastă" etc .ci de "adâncul acestei calme creste / Intrată prin oglindă"..etc.etc.
Strălucind egal, simultan, ca două faţete şlefuite ale uneia şi aceleiaşi pietre, cele două definiri se împletesc în arniciul versurilor amintite, alăturându-se, aşa cum le-a şi gândit poetul, egale, posibile, succedându-se într-o răsucire în care firul Jocului secund va fi proclamat "mai pur".
Înainte de a-şi defini arta, lirismul său, Ion Barbu a ţinut să-şi precizeze poziţia, dăruindu-ne coordonatele pe care se înscria întru împlinirea Jocului (său)secund. "Din ceas", vrea să însemne din lumea temporalului, implicit pe baza lumii temporalului. "Deducţiile “ poetului vor avea în vedere acelaşi material care, reflectat "ca prin oglindă", ne-a dăruit Jocul prim. Acelaşi "ceas", scrutat acum cu ochiul minţii, ne va lăsa să-i vedem "adâncul “ să ne împărtăşim de tainica lui frumuseţe. Se cuvine o precizare: când Barbu se străduie să-şi definească Jocul secund, la alcătuirea volumului, piesele
de bază ale acestuia, cum ar fi, "Oul Dogmatic", "Păunul", "Lemn Sfînt", "Uvedenrode" etc. erau deja "deduse". De unde conchidem că valorile pe care trebuie să le atribuim acestei vocabule, "dedus",se dilată, dincolo de orice închipuire, în final, în acest fel, poetul definindu-ne, în manieră specifică Jocului secund, pura intolecţie! Negreşit, vom întâlni în acest "dedus" şi "veracitatea carteziană", dar ea se împleteşte strâns şi straniu cu acel "sens pierdut de frumuseţe" recâştigat "prin cel act recules de amin­tire", altfel spus Barbu îngemănează , în sclipirea unei zale, reflexe aparţinând unor ţări şi epoci deosebit de diferite. Iată d« ce credem că "dedus", scuturat în totalitate, aproape, de sensurile lui imediate, vrea să desemneze un efort pur intelectual, o cale pro­prie minţii şi numai minţii, o cale a intelectului pur.
ir Dacă Jocul prim, Joc al Oglinzii, se definea ca un joc al senzorialului, .Jocul secund, se vrea un Joc al intelectului triumfător, tăiat "pe înecarea" senzorialului, pe depăşirea agrestului Fiin­ţei. Şi dacă Omul este fiinţă spirituală, atunci jocul în care trium­fă spiritul asupra simţurilor este un joc... "mai pur"!
Aşadar, să acoperim discret Oglinda, să tragem perdeaua peste ea, implicit peste simţuri, şi părtaşi unei alte viziuni, dilatându-ne ochiul lăuntric, să gustăm frumosul de taină cu care se investeşte acest "adânc al calmei creste".
Subtilul joc al "dedus"-ului se împlineşte (“ tăind “ ) “pe înecarea cirezilor agreste" şi se defineşte ca Joc secund, numai "în grupurile apei". "In grupurile apei", acolo unde răsună şi Jocul prim", acolo îşi motivează Jocul, propus de poet, numele de Joc secund. Acolo şi numai acolo, în comparaţie cu celălalt joc, se poate considera ca "mai pur" şi, mai ales, ca un ... "Joc secund “.
Lumea, cu înşelătoare “creastă “ şi tainic "adânc", este posi­bilă "în grupurile apei", iată de ce această sintagmă nu poate lipsi, ea vărsînd, în economia întregului, preţioasa ei parte de tâlc.
De ce Joc secund, ca rod al "dedus"-ului, reclamă, ca pe o condiţie sine-qua-non, "înecarea cirezilor agreste “?? De ce împlini­rea lui este condiţionată de anularea senzorialului? Oare, un efort pur intelectual, nu ar fi posibil fără anularea senzorialului? Răspunsul poetului este categoric, şi în deplină concordanţă cu viziunea propusă: deoarece în "Joc secund" cuvintele se cuvin a fi golite, de sensurile lor imediate, de sensurile dobândite de intelect-via senzorial - ele reclamând a fi conexate cu alte înţelesuri, specifi­ce noii ordini, se cuvine anulat senzorialul şi "ordinea specifică lui. .Melcilor din râpa Uvedenrodelor şi demiurgicului lor travaliu, li se cuvine o cu totul altă înţelegere decât scabroasele şi penibilele interpretări ale criticilor curciţi cu Freud întru beznă! Propunând, o reflectare gândită a lumii, dincolo de şi fără ajutorul—senzorialului,Ian Barbu se înscrie în creştetul de lumină al celui mai înalt umanism, rostit din veac şi până la ceasul de faţă, în lirica europeană cultă. Amuţirea senzorialului, depăşirea da­că nu anularea, "înecarea cirezilor agreste", poetul ne cere să o realizăm prin efortul minţii, şi nu prin cine ştie ce practică de pustnic ori yogin ! Cei care s-au dovedit lipsiţi de cele necesare pen­tru a-l urma pe poet, în aventura intelectuală propusă, ce-i drept: o premieră europeană pe everesturi virgine de gând !, s-au grăbit să vorbească despre "misticism opac", ori să avertizeze de pericolul unei "contaminări" de "misticismul originar" etc. Din păcate "con­taminarea" cu gândirea poetică barbiana nu este posibilă, altfel decât pe o cale... pur intelectuală, cale ce reclamă, pe lângă cele naturale, mult , încă foarte mult , uluitor de mult travaliu intelectual.
Aşadar, ce este Joc secund ? Conţinutistic el este "adâcul acestei calme creste", partea neştiută a acestei lumi, lume atât de bine cunoscută de dumneavoastră în ceea ce are ea “aparental". Acest "adânc" are congruenţă de gând, el făcându-şi apariţia numai la ca­pătul unui efort pur intelectual, gingaşa lui făptură neexistând decât în faţa minţii. Cele dobândite pe căile senzorialului ne-ar încurca, în pipăirea acestor Realităţi de gând din care cauză se cuvine "înecarea" lor, uitarea înşelătoarei "ordini" a "calmei cres­te". Făptură de gând, "adâncul" nu poate fi prizonier al Oglinzii, nu se poate arăta în faţa simţurilor, el lăsându-se admirat şi re­flectat, numai ca un ce "dedus “, pe o cale pur intelectuală. Jocul astfel împlinit, curăţit de ganga senzorialului, izvorât, în totul, din flacăra minţii, este considerat de poet "mai pur".
Si acum: care este "noutatea" Jocului secund? Ion Barbu, cu câtă patimă !, a ţinut să sublinieze, risipind largi spaţii poe­tice, spaţii cu care, până acum, se dovedise atât de avar, tocmai pentru că acest gând îi este tare scump: "Poetul ridică în­sumarea / De harfe resfirate ce-n zbor invers le pierzi". Aşadar "Jocul secund" "dedus" de poet "tăind pe înecarea" etc., etc. nu este cu nimic nou ! Mai mult: împlinindu-1, poetul nu face altceva decât să înnoade cu marea tradiţie a liricii din totdeauna ,adică joc secund nu este altceva decât reînvierea unui anumit lirism, ştiut dar pierdut de tine cetate ("Nadir latent") aflată “în zbor in­vers", în cădere.
Să subliniem discreţia şi eleganţa imaginilor propuse, imagini în care "noutatea" jocului secund se defineşte în perfectă concordanţă cu cele scrise de poet travestit în critic: "lirica nouă nu are de combătut tradiţionalismul ca atare, ci numai tradiţionalis­mul timid".
In final, într-o ordine mai mult decât firească, într-o ima­gine de o extraordinară forţă şi subtilitate. Barbu prezintă şi aspectul pur formal al Jocului secund, veştmintele în care se vor învăli lumile "adâncului". Într-o comparaţie ce împrăştie horbote de ironie, mai subţiri ca spuma mării, cântul istovit de poet va fi de­clarat "ascuns"... "asemeni mării" !!! "Adâncul" adăpostit de cântec va fi asemeni "meduzelor", ca şi ele, ascuns ochiului, interzis ve­derii. Intr-o naturală înlănţuire, Barbu şi-a definit cântul ca ; fiind pe măsura conţinutului său, asemeni acestuia. În simulacrul senzorial al imaginii, tâlcurile înscrise "adâncul” de dincolo de marginile "Oglinzii", asemeni meduzelor, nu-şi lasă surprinsă prezenţa decât altfel decât pe căile obişnuite.
Frumosul "adâncului" rămâne,într-o exprimare plină de-o dulce ironie, ascuns vederii, de... limpezimile de cleştar ale mării !, de cântul istovit de poet, în a cărui ţesătură se pierde.
Am lăsat, dinadins, mai la urmă ,sintagma "Nadir latent “ pentru că, după noi, această uluitor de profundă fixare a cetăţii în ordinea cosmică, este numai rod al Graţiei, de care au parte marii poeţi. Ordinea cosmică, nenumită, dar subînţeleasă, în care Barbu numeşte cetatea ca fiind "Nadir latent", rămâne, în întreaga sa gândire, prezentă numai în aceasta sintagmă, în volum dispărând, în favoarea unui copernicianism curcit. După noi nimeni n-a fixat atât de viguros ştiinţific condiţia pământeană a omului, căci Barbu adresându-se astfel cetăţii, defineşte şi condiţia... cetăţeanului. Cetatea se află, aşadar, într-un vis-a-vis cu Lumina cu Muntele-de-Lumină, aflat la Zenith. Acest faţă în faţă cu lumina nu este însă sesizabil pe cale senzorială, din care cauză este denumit "latent", ascuns ochiului de humă şi spaime, dar ştiut, mângâiat de ochiul lăuntric.
Acest vocativ - Nadir latent ! - încărcat parcă de mustrări, poate sta foarte bine şi înaintea celor două strofe. După cum aţi putut remarca, nu există, nici măcar o conjuncţie de umplutură, în aceste două strofe. Am asemui sintag­mele poetice, unor savante orlogerii ce se pun în mişcare, eliberând şi melodia înscrisă, numai dacă li se imprimă o anumită mişcare, una şi numai una! Le-am mai asemui unor pietre de râu, şlefuite prin milenii de rostogoliri, până când, alăturarea de cuvinte a rămas rotundă, firească, parcă de la naşterea limbii române.
Ne-am ferit să refacem. în totul,cum s-ar fi cuvenit, mesa­jul estetic barbian, pentru că, suntem siguri, l-am fi ciuntit, şi, mai ales, ne-ar fi fost imposibil să reluăm, într-un simulacru, cât da cât poetic, spusele lui Ion Barbu. Poate că an apăsat prea tare pe dihotomia propusă da poet, sublinierea noastră dând poate o nuanţă de simplism delicatei ches­tiuni, mai ales că trasarea unui hotar cât de cât sigur, fix, în această chestiune este mai mult decât dificilă, dar ne-am simţit obligaţi s-o facem, deoarece, deşi Jocul secund, în arta cultă, prin Brâncuşi, Barbu şi Ţuculescu este o realitate legitimă, în faţa unei
anumite critici, încă se impun asemenea sublinieri. Aşadar, ce ne cere Barbu ? Concis am zice că ne propune să tragem perdeaua peste soarele senzorialului şi deschizând larg fereA.
P.S.
Înainte de a încerca să ne prezentăm şi punctul nostru de vedere,strict personal,credem c-ar fi mai nimerit să prezentăm câteva din realele dificultăţi pe care orice cititor le întâmpină în parcurgerea acestor două strofe. Pentru realizarea dihotomiei propuse,sintagma trebuie despicată,nu înainte de a-i lua în considerare sensul în totalitatea ei !Aşadar,mai întâi reţinem că “dedus””din ceas”este “adâncul acestei calme creste”,iar apoi,frângând unitatea sintagmei, realizăm că" e vorba de acea creastă care este "intrată prin oglindă în mântuit azur". Cum remarcăm, sintagma pare a se frânge în două, lăsând ."calma creastă “ să lunece şi spre versul al doi­lea cu care se contopeşte definitiv, fără însă a înceta vreo clipă să-şi păstreze şi unitatea iniţială, întru definirea acelui"adânc".Variantele - din care mai ales : "văzduhul acestei calme creste" - ne îngăduie să afirmăm că prin calma creastă Barbu a înţe­les bolta cerească, determinativul calma venindu-ne în ajutor. Să ne reamintim că în poemul "Memento mori" Eminescu se referă la bolţi de mai bine.de treizeci de ori (!) şi vom înţelege mai uşor de ce lumea senzorială se cere astfel plasticizată. "Adâncul acestei calme creste"- sintagma centrală a strofelor-manifest - cumpeneşte pe capete cele două elemente esenţiale (adînc/creastă) pentru defini­rea celor două tipuri de Joc, prim şi secund, balansându-le, parcă, într-un echilibru ce vizează o oarecare echitate.
Pentru uşurarea înţelegerii acestor prime şiruri sugerăm considerarea versului al doilea ca fiind închis între paranteze, simplă explicaţie pe lîngă "calma creastă".
Transformarea cuvântului-semn în cuvânt-simbol, în ce priveşte poezia barbiană, prezintă o serie de dificultăţi, adesea anevoie de depăşit. Cuvântul-semn "dedus" nu poate fi înţeles cu sensul său imediat, iar transformarea lui în cuvânt-simbol cu greu acceptabilă.Afirmând cele de mai sus avem în vedere şi faptul că "dedus"ul, la ceasul zămislirii sale se referea şi la poezii precum “ Păunul", "Uvedenrode" şl "Oul dogmatic".Sintaxa,pe care o numeam subtilă şi sofisticată,se constituie şi ea ca o reală dificultate în receptarea crezului poetic barbian.
Iată da ce, cu conştiinţa clară că înfăptuim un act de impietate chiar o crimă propunem,totuşi,o versiune mai explicită a acestei prime strofe,strofă îm care după noi,se ascunde definiţia Jocului secund,mai pur,decât subînţelesul”principiu poetic elementar”.Am avea prin ciopârţire : “Adâncul acestei calme creste (intrată prin oglindă în mântuit azur) este /dedus din ceas,tăind pe înecarea cirezilor agreste/şi/în grupurile apei/este/un joc secund,mai pur. După cum se poate lesne observa,subtilul raport de anterioritate în care plasa poetul existenţa calmei creste în mântuitul azur al artei,faţă cu adâncul acesteia,anterioritate ce viza nu numai temporalul ci şi axiologicul,în lăbărţarea de mai sus a dispărut complet alterând,oarecum,mesajul. Dacă Jocul secund este unul al dedusului adânc,calma creastă se constituie ca un Joc prim .Dar să urmărim zămislirea principalelor sintagme ale primei strofe aşa cum rezultă din variantele păstrate.



"Pecetluiesc pămîntul văzutei tale feţe.”

Ajunşi în acest punct al periplului nostru, credem că suntem îndreptăţiţi să sperăm că acum vă este clară şi Dvs. pro­funda motivaţie ce a stat la baza scrierii primei părţi a acestei lucrări . De asemeni sperăm că vă este limpede şi faptul că noi n-am avut de combătut opinii rostite asupra mesajului estetic barbian, ci doar greşita înţelegere a acestuia!
Lesne de înţeles că opiniile exprimate asupra unui fals - mesaj barbian nu pot prezenta nici un interes, evident, dacă în prea­labil, v-am convins de greşita receptare a mesajului de către cei vizaţi. Să mai adăugăm că şi atunci cînd astfel de opinii aparţin unor nume ilustre ale criticii noastre , ele sunt tot lipsite te de ori­ce valoare, fiind în neatingere cu manifestul Jocului secund.
Efortul nostru de până acum a avut aşadar, în totalitate, în
vedere RESTABILIREA ADEVARATULUI CONŢINUT al celor două strofe-manifest în care sens am considerat că se impunea cu stringentă necesitate,mai ales,demonstrarea falsităţii celor avansate drept conţinut al mesajului de către corifeii criticii noastre literare. În mod firesc ,asupra adevăratului mesaj barbian,aşa cum l-am prezentat mai sus,ne vom rosti şi noi ulterior. Continuându-ne strădania în direcţia restabilirii adevăratului profil al mesajului estetic al Jocului secund,în cele ce urmează, vă rugăm să ne însoţ iţi în anlizarea variantelor cu convingerea că astfel adăugăm noi argumente în sprijinul celor afirmate mai înainte. Dacă cea de a doua strofă a poeziei-manifest pare a-i fi ieşit poetului de la bun început ,prima strofă ,cea în care sunt definite ,deopotrivă,cele două jocuri,prim şi secund,reflectă,în variantele păstrate,deosebitele dificultăţi întâlnite de poet în exprimarea cât mai plastică a dihotomiei operate.

Vă propunem să urmărim desfăşurarea elaborării crezului poetic barbian, precum şi metamorfoza principalelor sintagme ale primei strofe, în variantele păstrate. Vom avea, sperăm, prilejul să subliniem, să întărim cele afirmate mai înainte.
Încă din prima (şi primitiva !) eboşe, a acestei stro­fe, răzbate credinţa poetului că părăsirea imaginei senzoriale a lu­mii ar echivala cu o elevare a chipului acesteia. Versul "Pecetluesc pămîntul văzutei tale Feţe", deşi prin tonul uşor sentenţios friza simplismul, ne anunţă, aproape şcolăreşte, intenţia poetului de a renunţa la serviciile senzorialului. Despărţirea de văzuta Faţă a lumii şi care, mai mult subînţeles, lasă să se întrevadă intenţia poetului de a investiga şi altfel lumea, se producea în mod definitiv, pecetluirea ei echivalând, după noi, cu o decizie deosebit de fermă de anulare a acesteia. Acelaşi gând poetic se regăseşte rostit şi altfel : "Am înecat văzduhul aprinsei tale Feţe” ori parcă şi mai clar : “ Am depărtat pământul aprinsei tale Feţe", unde depărtarea ori înecarea aceleiaşi Feţe aflată în combustie, echivala cu pecetluirea ei. Rostul acestei pecetluiri a văzutei Feţe a lumii este afirmat în versul imediat următor : "Să te închin mai sfântă" (s.n.), iar în ultimul vers al acestei prime strofe din prima eboşe, noua ipostază, i-am zice asenzorială, prezintă o Faţă mai strălucitoare a. lumii: "Ca steaua-n scrin de ape să-nchizi un foc mai pur" (s.n.) ori "Ca steaua-n scrinul apei s-arunci un foc mai pur (s.n.). Să subliniem că nu e vorba de o altă Faţă a lumii, ci de aceeaşi lume care, în noua ipostază, asenzorială (cu văzuta Faţă pecetluită !) devine "mai sfântă" se-mbracă într-un ce “mai pur".
Dacă pecetluirea aprinsei Feţe, exprima limpede gîndul

poetului, mesajul înscris fiind destul de clar, în ce priveşte însă afirmaţia poetului cum că astfel se dobândeşte şi un ce "mai pur" lucrurile nu stau bine deloc, nimic, ori aproape mai nimic, nemotivându-i pretenţia.
Este limpede că poetul doreşte să opună ceasului apei , ceasului văzutei Feţe, un "ceas invers" dar ce anume se cuvine să înţelegem prin acest atît de subţire "invers" nu-i deloc clar. Sim­plismul expresiei "ceas invers" a dus, la eliminarea acesteia. 0 evidenţiem numai pentru a afirma că poetu­lui îi este mai lesne să comunice ce anume NU mai intră în atenţia lui, ce anume părăseşte, decât să. contureze, să exprime coordonatele punctului atins.

Să ne întrebăm DE CE pecetluirea aprinsei Feţe ar echiva­la cu o închinare "mai sfântă” a aceleiaşi Feţe şi DE CE un "ceas invers” ar asigura astfel gătitei frumuseţi posibilitatea "să-nchidă-n scrin de- ape” “un foc mai pur" şi să recunoaştem că încă nu putem răspunde poetul nefiind, parcă, el însuşi pentru sine, încă dumirit de natura aventurii ce-şi propunea, de adevărata natură a marei şi extraordinarei aventuri spirituale ce încerca sâ ne propu­nă.
Cu observaţia că singura variantă a poeziei-manifest din
care lipseşte cuvântul DEDUS - devenit ulterior cuvânt-pivot al mesajului !- este aceasta, să părăsim prima variantă a primei strofe, şi să urmărim, în continuare, trânta poetului cu sine însuşi.
Cum arătam , prima încercare de conturare a mesajului estetic ramînea datoare tocmai cu definirea noutăţii jocului secund propus de poet, evident, în locul acelui părăsit "principiu poetic elementar”. Se subînţelegea că văzuta lumii Faţă constituise con­ţinutul acelui "principiu poetic elementar", dar nu era de loc clar ce anume conferea acelei Feţe, în noua ei prezentare, acel ceva "mai pur. Cu riscul repetării să subliniem că Barbu NU ne prezintă o altă Faţă, ori o a doua Faţă, ergo : o Faţă secundă, ci, chiar din această primă eboşe e vorba de UNA şi ACEEAŞI FAŢĂ, dar care contemplată şi reflectată altfel decât prin simţuri ar putea adăposti, evident ca fapt de artă , un foc "mai pur”…

Aşadar întrebarea cea mare la care trebuia să răspundă poetul ar fi următoarea : în ce constă noutatea Jocului secund, im­plicit a noii căi de contemplare şi reflectare artistică a lumii, specifică lui, cale ce-ar conferi poeziei astfel zămislite acel grad de "mai pur"?
Toate variantele poeziei-manifest, ce vor urma acestui prim-crochiu, vor sublinia, într-un veritabil crescendo, ceea ce se va constitui ca trăsătură definitorie a poeziei Jocului secund şi anume caracterul ei. de rod poetic "dedus". Cât de scumpă îi devi­ne această vocabulă poetului rezultă clar din poziţia pe care o va ocupa aceasta în ordinea mesajului t două din cele cinci variante păstrate încep chiar cu acest cuvânt celelalte trei îl conţin în poziţia a doua, aşa. cum ni 1-a păstrat şi forma finală, aci, motivat de evitarea unui "tampon de vocabule”.(“Dedus,din"). Prin acest "dedus", care la data naşterii sale acoperea, în egală măsură , piese ca "Oul dogmatic", "Păunul","Lemn sfânt" şi, “Uvedenrode" ,Barbu în­cerca să comunice caracterul pur intelectual al noii sale căi de reflectare a lumii, cale care dacă nu era opusă, era; cel puţin, di­ferită de cea prin care în artă poposise numai văzuta Faţă a lumii. Se impunea aşadar, să sublinieze faptul că "dedus"-ul sesiza fapte care scăpau senzorialului. Iată, după noi, motivaţia apelului făcut de poet la atât de "bogatul în sensuri "cer”. "Dedus din ceas e cerul acestei calme creste". Pe de o parte, cerul reprezintă partea superioară a lumii, deci inculcă discret, ca posibil, pe acel :”mai pur" din final, iar pe de alta cerul este şi locul tuturor celor ascunse vederii, simţurilor omeneşti. Pentru a sublinia caracterul de rod poetic dobândit la capătul unui efort pur intelectual, poetul se grlbeşte să apropie cele două cuvinte, dedus şi cer, astfel că vom avea :"Din văi părute cerul dedus (s.n..) acestei Feţe". Să eviden­ţiem că nu e vorba de un cer revelat ci de "cerul dedus" şi să reţi­nem şi temporara pe distanţa unei variante exacerbată potenţare
a valorii acestuia în sensul că sintagma "Cerul dedus acestei Feţe" prin cele două puncte ce-l despart de sintagma “S-o prindă mântuită într-un reluat azur” dobândea valori cel puţin extrapoetice, la capătul "dedus"-ului aşezându-se însăşi mântuirea "acestei Feţe"! Altfel spus, într-o viziune pur intelectuală vom avea o lume mântuită, lume care, evident, avea ceva "mai pur" în ea decât cea a văzutei Feţe, profa­nă faţă de cea astfel sacralizată.
Chiar dacă ne-am rezuma la aspectul pur poetic al chestiu­nii, se cuvine,oare,să admitem că o viziune pur intelectuală a lu­mii îi asigură acesteia şi mântuirea? Ne îndoim şi noi, şi ne expri­măm astfel pentru că mai întâi s-a îndoit poetul care, în continua­re, declară reflectarea artistică, şi nu "Cerul dedus”, ca fiind o
modalitate, ori o formă de mântuire, olimpul artelor constituin-
du-se ca” mântuit azur “, ceea ce, evident, schimbă, în totalitate datele problemei. Aşadar NU "cerul dedus” asigură mântuirea “văzutei Feţe" ci reflectarea ei în artă, ceea ce implică,oricum ,alte discuţii. Şi, la urma urmei, nu cerul se constituia ca ţintă a dedus-ului ci "adâncul acestei calme creste", adevărul absolut,cel ce structurează lumea calmei creste şi care se refuză, prin natura lui, senzorialului !Şi, parcă, încă nu e clar de ce acest dedua ar aduce un conţinut "mai pur1* poeziei... Desigur nu taini­cul cer ci adâncul, dar despre adâncul cărei calme creste este vor­ba? S-ar cuveni definită mai clar, mai precis calma creastă, lumea senzorială şi, mai ales, definirea ar trebui făcută dintr-un punct de vedere care să ajute la neta diferenţiere a celor duă căi de re­flectare artistică!
Rod al Graţiei ce mângâie duhul marilor poeţi, va urma acel vers, acel şir al doilea al primei strofe, care deşi deosebit de gramatical rostit, va cunoaşte cele mai penibile răstălmăciri : "Intrată prin oglindă în mântuit azur". Acest vers daureşte "dedus*-ul. Acest vers ne permite să afirmăm că vocabula "dedus"
îmbracă o cămaşă bătută în diamante, dilatându-şi sensul şi rostul la modul specific expresiei mitice. Fără acest vers, fără această defi­nire a calmei creste, definire ce are în vedere calea de reflectare artistică specifică ei şi numai ei, adică lumii senzoriale, declararea dedus-ului ca fiind o cale de reflectare artistică pur intelectuală incluzând şi anamnesis-ul platonic ! - ar fi fost dacă nu imposibilă, cu greu credibilă şi anevoie de susţinut. Numai apariţia acestui şir al doilea în prima strofă ne permite să considerăm vocabula dedus nu numai ca un cuvânt— semn ci ca un cuvânt-simbol, cu valorile ce decurg de aci. Cum nimic nu opreşte deducţia să opereze în marginea datelor senzorialului, limitarea la aceste date, asemeni oglinzii, ar fi părut dacă nu evidentă, cel puţin de susţinut şi atunci ce anume ar mai fi asigurat gradul acela de “mai pur”dedus-ului?. Acum este limpede că dedus-ul: este altceva decât oglinda, ce operează altfel decât aceasta !
Cit de conştient era poetul de profunzimea dihotomiei operate, ori în ce măsură versul său o reflectă efectiv, rămîne să. discutăm în capitolul următor. Să reţinem că această magistrală definire a calmei creste şi care netezea simultan şi natura adâncului o putem asemui ca .efect, ca urmări, cu ţipătul ce surpă avalanşa, avalanşe a cărei re­vărsare taie orice legătură intre cei doi versanţi ai muntelui : ''calmă creastă/oglindă" - "adânc / dedus". Cum
Oglinda şi arta ca prin oglindă operează la nivelul senzorialului , devine plauzibilă afirmaţia poetului cum că Jocul secund, rod al "dedus"-uiui, în strictă concordanţă cu gradul de spiritualitate atins, e "mai pur". Într-o înlănţuire, mai mult decât firească, şi care urma logica poetică a mesajului şi alături şi de cealaltă afirmaţie a poetului, cea făcută în ceea ce priveşte modul în care se împlinea
dedus"-ul şi anume "legând", mai apoi "tăind". Pe “înecarea cirezilor
agreste “, adică pe depăşirea senzorialului, pe abo­lirea
servituţilor Oglinzii, afirmaţia,din finalul primei strofe ne apare –
acum - destul de întemeiată.
Si astfel, în scrinul de ape al lumii noastre, se născu "un joc secund, mai pur", Am preferat şi preferăm expresia "scrin de ape" ca mai simbolică decât "grupurile apei" unde ,după noi, cuvântul-semn se refuză, preschimbării în cuvânt-simbol, având în vedere natura, forma etc. semnificatului adăpostit. Lumea ca scrânciob (de ape) se mai poate întâlni şi aiurea, dar lumea ca "grupurile apei" ni se pare o nepermisă imixtiune a matematicilor în poezie. (Din fericire aceste imixtiuni, după noi, sunt mai mult decât puţinei : două-trei...).
Cu speranţa că nu ne-o luaţi în nume de rău, să-ncercăm o relua­re a formei finale a acestei prime strofe a poeziei-manifest a Jocului secund..
Dacă văzuta Faţă, calma creasta a lumii este
intrată prin oglindă" în "mântuit(ul) azur" al
artei, iată că a sosit şi clipa când adâncul acesteia "adânc dedus din ceas”, şi anume pe "înecarea cirezi­lor agreste", să poposească ,şi el; în acelaşi “ mântuit azur.” dând astfel naştere, "în grupurile apei" unui “joc secund, mai pur”.
Adâncul, rod al dedus-ului, este un “Joc secund mai pur", "mai pur" decât celălalt joc, cel al calmei creste, joc al Oglinzii.
In ce priveşte cealaltă strofă, ne rămân foarte puţine de spus, ea născându-se parcă , de la bun început , în forma finală. Definirea cetă­ţii ca un "văzduh clădit"?cu sensul de făcut, se preschimbă, numai ca rod al aceleiaşi Graţii ce mângâie marii poieţi în "Nadir latent", după cotangentele "Olimp vibrat"/ "Olimp reluat"/ "Olimp latent" apropiate ca valoare semantică. (Rămâne în afara oricărei discuţii acel, pentru noi, total de neînţeles "zenith latent”!).
Să mai amintim că Barbu preferă variantei conform căreia "Pământul" ar asigura reînvierea acordurilor pierdute, pe cea conform că­reia "Poetul" ar fi cel care ar înfăptui aceasta, preferinţă ce măguleşte neamul poieţilor. Dacă avem însă în vedere rătăcirea în care se află astăzi poezia şi poeţii e de regretat, nu că Barbu a preferat ce-a preferat ci că, din păcate, lucrurile nu pot sta altfel! Cine ştie? Poate că Pămîntul totuşi...
In concluzie putem afirma că şi cea mai succintă examinare a variantelor pledează pentru un singur profil,pentru un singur şi unic tâlc al strofelor-manifest, şi anume cel pe care vi l-am prezentat noi mai sus. Vă rugăm să confruntaţi dvs. ,încă o dată ,afirmaţiile (toate !) făcute de critica literară românească.de-a lungul vremii cu cele de mai sus şi să trageţi concluziile ce se impun.
Mai înainte de a ne rosti, noi înşine, asupra mesajului estetic barbian, vă rugăm să ne urmăriţi în prezentarea succintă a metamorfoze­lor suferite de principalele sintagme ale primei strofe.
"Calma creastă", sintagma ce-n final alipindu-se celui­lalt cuvânt-simbol "adâncul” va da naştere acelei crâncen de concisă sintagmă "adâncul acestei: calme creste porneşte de 1a (pământul) văzutei tale Feţe”devine apoi “(văzduhul) aprinsei tale Feţe “ de unde "acestei arse creste”, cu varianta "acestei albe creste”,unde albul era tot culoarea combustiei şi sfârşeşte cu forma finală: "acestei calme creste” prezentă şi în ;încă; alte trei variante.
Definirea "calmei creste", acel şir al doilea al primei strofe, suna, referindu-se mai întâi la acea Faţă ("roind acestei Feţe”) iar apoi la însăşi sintagma ce-o analizăm, astfel :"Reluată mântuită într-un sperat azur". De aci înţelegem că în speratul azur al artei "calma creastă" - era reluată, exista, dar nu înţelegem cum şi de ce era considerată ca fiind mântuită anterior reluării! Poate de aceea şi Barbu revine asupra acestei definiri a "calmei creste", şi, cum spu­neam, într-un moment de adâncă inspiraţie ne dăruie, cu dumnezeească concizie, versul "Intrată prin oglindă în mântuit azur". Pentru cei care înţeleg acest vers în sensul că însăşi "calma creastă" ("intră prin ea,o străpunge") străpunge oglinda, adică este intrată în mântuit azur prin oglindă, străpungând-o (!), le recomandăm spre lectură repe­tată varianta cu "Reluată..." a versului, variantă în care nu mai rămâne nimic de străpuns !...
Se cuvine să subliniem că, iniţial.strădania deducerii cerului era motivată de dorinţa de a prinde mântuită într-un reluat azur în­săşi acea Faţă, însăşi "Calma creastă”!, acest vers al doilea, deve­nind, logic,din ”să te închin mai sfântă" - "S-o prindă mântuită” iar apoi "Reluată mântuită". Dar, dacă nu ne înşelăm, i-a lipsit curajul, neavând certitudinea. Si atunci, NU cerul dedus asigură calmei creste mântuirea, ci... arta. Din "reluată mântuită într-un sperat azur" calma creastă se defineşte în noua viziune, "Reluată prin oglindă în mântuit azur”. Era "adâncul", fostul cer, al mântuirii? Şi-n acest sens poetu­lui se pare că îi lipseşte curajul, desigur neavând certitudinea. Şi atunci în mântuitul azur al artei îşi vor găsi salvarea, alăturându-se , atât "calma creastă* intrată aci prin Oglindă cât şi “adâncul acestei calme creste”,ajuns aci la capătul unui efort pur intelectual, ca un ce “dedus”.
În ce priveşte “dedusul”,metamorfoza lui este,după noi,mai mult decât semnificativă.
In ce priveşte^ Medua^-ul, metamorfoza lui este, după noi, mai molt desît semnifLcati-va.L* naşterea sa Cerul dedus se alătura ilustrând,
La naşterea sa Cerul dedus se alătura ilustrând dificultăţile prin care trecea gândirea poetului - văzutei Feţe, tot ca un element al ordinei senzoriale şi anume ca văzduhul învecinat "acestei Feţe" ori, cum se exprimă poetul "roind acestei Feţe" : “Un cer dedus văzduhul roind acestei Feţe./ Reluată mântuită într-un sperat azur” iar apoi : "Un cer dedus văzduhul acestei calme creste / Reluată mântuită într-un sperat azur".
Deşi este limpede că "cer dedus “ dorea să inculce ideea de imperceptibil senzorial, revelabil numai intelectului, cum am mai arătat undeva, alăturându-l Feţei apoi calmei creste, ca pe un văzduh, poetul îl denatura, făcându-l părtaş unei ordini ce nu-l conţinea. Cerul era dedus tocmai pentru că NU făcea parte din ordinea calmei creste, ori alăturându-l acesteia, în chip de văzduh, oricât de înalt l-am gândi pe acesta, poetul greşea, semăna confuzie.
Momentul când apele se despart definitiv se situează, într-o foarte logică înlănţuire, după definirea calmei creste, ca fiind aceea care este "intrată prin oglindă în mântuit azur". Cum spuneam văzduhul oricât de înalt, de misterios etc. am accepta că este, el se alătura calmei creste, aşa cum se alătura în ordinea naturală, în firea lucruri­lor, aşa că înlocuirea lui cu "adâncul", nevăzut în totul, controla­bil numai de gând, s-a impus cu necesitate : De la “Dedus din ceas văzduhul acestei calme creste” s-a trecut, pentru evitarea unui "tampon de vocabule" la mai eleganta formă finală : "Din ceas, dedus adâncul acestei calme creste” / Intrată prin oglindă în mântuit azur".
In ce priveşte sintagma "înecarea ciredelor agreste" atât timp cât cerul dedus asigură mântuirea calmei creste,se pare calmei creste,, se pare că actul mântuirii o presupunea “sterilă de cireada făpturilor agreste".Când Barbu,renunţând la un anume profil al mesajului,va declara adâncul ca un ce dedus, firesc va presupune legarea, tăierea acestuia pe,,îne­carea ciredelor agreste**, gândul poetic închis în expresie rămânând acelaş.
“Scrinul apei" ori "Scrin de ape" sunt abandonate în favoarea acelei, deloc fericite,sintagme "în grupurile apei" par­că pentru a ilustra eventuala observaţie că poetul nu sesiza, în to­tul, deosebirile (profunde !) dintre limbajul mitic,poetic şi limbajul matematic,total apoetic.
Dar despre raportul poezie-matematică ne vom ocupa într-un capitol separat intitulat „Vis al dreptei simple…” şi subintitulat „Ut matematica Poesis?”
Să subliniem că încă din prima şi primitiva eboşe a crzului poetic şi până în forma finală,poetul apare convins că la capătul trudei sale,se va ivi,mai întâi „un foc mai pur”iar apoi „Un Joc secund mai pur”..
Cum truda i-a fost enormă,travaliul său poetic reclamând eforturo extraordinare,se cuvine să ne întrebăm,cu teamă,dacă afirmaţia poetului se justifică ori nu,şi să încercăm să dăm un răspuns cumpănit,cel puţin,cu aceeaşi grijă şi acelaşi respect pentru adevăr cu care şi-a elaborat poetul mesajul.
Se pare că, visând de o sinteză totală,de o topire a tuturor punctelor de vedere asupra lumii,şi în consens cu declaraţia sa cum că militapentru o artă „lipsită de laicitate”,Barbu a dorit să afirme în crezul său poetic strădania de a prinde faţa mântuită a a lumii,ori de a contura un ţărm al mântuirii. Zbaterea, uriaşă, se simte la tot pasul ,dar ţărmul Ideii nu s-a ivit nici din apele memoriei nici din truda intelectului , situaţie în care ,cu adâncă cuminţenie, va adăuga profilului crestei ,alăturându-l acesteia,un profil al unui adânc dedus.Cum vom vedea dedus-ul adânc nu se constituie ca un ţărm de mântuire,dar rămâne demn de o considerare ,mult alta decât cea de care a avut parte,fiind o încercare,singulară,de a direcţiona intelectul altfel decât îl clama epoca.Cum direcţia era salutară,efortul poetului merită cu prisosinţă laude,binemeritate laude.




.

SOCRATE :…după Zeu,un poet,dacă doreşte să fie poet,trebuie să pună în versuri mituri
( Platon:”Fedon” 61-b )”

In anul 1926,matematicianul Dan Barbilian,alias poetul Ion Barbu,publica în “ştiinţa matematicilor”lucrarea “ O proprie­tate a seriilor cuadratice de conice" lucrare profund ştiinţifică în mentalitatea acestui veac; în acelaşi an, 1926, poetul Ion Barbu, alias matematicianul Dan Barbilian, publica poezia "Vegetariana", prima variantă a viitorului poem în care, cum notează G.Călinescu “Ion Barbu iniţia pe cititor în străvechiul mit al oului".
Aşadar, în acelaşi an - 1926 - acelaşi duh rodea şi publica simultan, o lucrare de matematici şi o poezie mitică. Altfel spus, omul modern şi omul mitic se afirmau cu egală strălucire în unul şi acelaşi duh, într-o simultaneitate ce exclude orice involuţie ori evoluţie indiferent de direcţia în care am închipui-o. Dac-ar fi numai acest unic fapt şi încă ni s-ar părea suficient pentru a găsi, cel puţin, găunoase, tendenţioase şi, mai ales, false dihotomiile ope­rate, spintecând, de la o vreme, periodic, fiinţa, unică prin zidi­re, în om modern/om arhaic, ori om civilizat/om primitiv etc., etc. Să mai amintim de cel care în capitala lumii moderne, în Paris, cio­plea în lemn şi marmură acelaşi "străvechi mit al oului", "arhais­mul " său nimbîndu-1 de părinte al "modernismului" şi vă lăsăm să conchideţi dvs. asupra dihotomiei amintite.
Oricât de scandalizatoare ar părea afirmaţia noastră "Vegetariana" este cu mult mai aproape de adevărata ştiinţă decît poves­tea cuadraturilor conice, iar confundarea cu gândirea mitică mult, cu mult mai dificilă decît alinierea la gândirea matematică.
Faptul că matematicianul Dan Barbilian a învins iar poetul Ion Barbu a fost trădat, se constituie ca o dovadă a faptului că gândirea mitică nu-nvăluise, în totul, făptura poetului, de unde şi slăbiciunea de care dă dovadă, îndoindu-se, frângându-se sub presiu­nea socialului.
Declaraţia poetului cum că dintr-o "împărăţie de curăţii şi semne" trecea într-o alta, cel puţin similară, dacă nu aidoma, ilus­trează şi limitele gândirii sale. In timp ce "semnele" mitice, corect simbolurile mitice, grăiesc despre o împărăţie de curăţii existînd aievea, reală, certă, semnul matematic - niciodată simbol- este du­blat de un vid flasc, neomenos şi nicicând şi nicăieri de o lume aievea. Faţă de cele de mai sus, având în vedere că Ion Barbudispunea de mijloace de exprimare profund ştiinţifice - în mentalita­tea veacului - se impune o singură concluzie şi anume că poetul, apelând la mijloacele de expresie specifice mitului, nu o face din cauza duhului primitiv ce-i guvernează travaliul, ci forţat de conţinutul comunicării, imperios reclamat de acesta. Este limpede că expresia mitică se impunea şi în faţa spiritului ştiinţific al poetului, cu aceeaşi puternică motivaţie cu care îl convinsese pe poet,spiritul mitic al acestuia.
In sensul celor de mai sus, vă reamintim că un alt artist, Ion Ţuculescu, va apela şi el la expresia artistică specifică mitu­lui, iar savantul microbiolog ce dubla artistul, ne permite să afir­măm că şi în acest caz, un spirit de observaţie, profund ştiinţific, în accepţia modernă a noţiunii, apela la serviciile expresiei mitice, dând curs sfaturilor lui... Socrate.
Adăugând, celor spuse, dragostea lui Brâncuşi pentru Socra­te, dragoste din care s-a zămislit şi "statuia" cu acelaşi nume, în fapt veritabilă înlănţuire de simboluri mitice, conchidem că gân­direa mitică este specifică naturii umane, în general, şi nu numai pe o treaptă istoricâ oarecare, treaptă a unei presupuse evoluţii a acesteia, mai ales că, în ce ne priveşte, nu dăm două parale pe poveştile darwiniste.
Lucrarea noastră de stat ,din 1967, în care ne ocupam de poemul "După melci" am subintitulat-o "Primul contact real cu treapta mitică în gândirea barbiană", treapta mitică, după cum se poate uşor subînţelege, reprezentând pentru noi o maximă a gândirii poetice şi, mai ales, maxima expresiei artistice . Ion Barbu, cel de după "Melci", va purcede la o confruntare cu gândirea mitică,, fără precedent în gândirea poetică mo­dernă . Afirmând cele de mai sus, avem în vedere extraordinara profun­zime a gândirii poetice barbiene care chiar dacă nu se confundă, în totul, cu gândirea mitică, pluteşte în zone de binecuvântată lumină.
Iată de ce, credincioşi modului nostru de a gândi, vom abor­da şi judeca poezia barbiană, şi acum ca şi în 1967, dinspre mit, desigur, în măsura în care noi înşine reuşim să ne apropiem de nim­bul de lumină al acestuia. Acest punct de vedere, mitic, ne va guver­na duhul şi în judecarea mesajului estetic barbian, respectiv a ce­lor două strofe-manifest, strofe ce deschid volumul Joc secund, şi aceasta deoarece lumea contemplată dinspre Absolut, în
măsura în care ne este îngăduit nouă oamenilor, se revarsă, în comunicare în expresia specifică mitului. Frumosul mitic este frumosul necontingent ,iar atin­gerea lui reclamă un travaliu complex şi încă ceva pe deasupra. Dar ce este contingent si ce este necontingent?
Dac-am îndrăzni să definim contingentul şi , implicit, să-l delimităm, prima remarcă ce s-ar impune, ar trebui să amendeze diso­cierea ce frizează simplismul. Mai apoi s-ar cuveni să mărturisim că, dezbătând această chestiune, ne situăm la extremala limbajului omenesc şi că, pe deplin conştienţi de uriaşele carenţe ale scrisu­lui, simţim continuu nevoia de a apela la mit, ca unica posibilita­te, de a fixa şi transmite (?) ceva din cele pe care în veritabile scufundări verticale le-am înţeles noi înşine. Dar. care sunt cele ce ţin de contingenţe? Din cele din jurul nostru câte se pot şi câte nu se pot numi contingenţe,iar din acestea câte participă I la
cele esenţiale, şi câte nu? Si dacă cele esenţiale participă - şi în cele contingente - cum şi în ce fel se întîmplă aceasta...?
Pentru a ne ajuta să ne formăm o cât de palidă imagine asupra dificultăţilor implicate de contingenţă,permiteţi-ne un exemplu. Într-un dicţionar de astronomie franţuzesc,definindu-se bolta cereas­că se subliniază natura ei ireală, altminteri zis, este declarată... inexistentă, dar de îndată se afirmă că "totuşi ea se impune". In ce sens se impune? Se impune ca un ce real deşi ea este o pură virtualitate ! Că se impune ca un ce real, ne-o demonstrează o poetesă, cu volum pe piaţă (sora criticului C.Crişan) care, cu gestul gospodinei ce saltă un capac de pe o oală, ridică bolta cerească, o şterge de praf şi o pune la loc, operaţie în treacăt fie zis, atât de imperios necesară pentru orăşeni ! Dar, revenind la dicţionarul astronomic, cum să admitem c-ar exista, că are întindere, formă, culoare, ca un ce material, când acelaşi dicţionar o declară... ireală? Si totuşi, cum glăsuieşte dicţionarul (bolta) "elle s'impose !"
Pe această boltă ireală, pe inexistenta ei curbură, lunecă soarele ! Aşadar de vreme ce bolta este ireala şi cursa soarelui pe cer este... inexistentă! Lăsăm în suspensie felul cum se ordonea­ză constelaţiile pe această boltă şi de asemenea, poziţia tipsiei pe care se sprijină această irealitate! Refuzăm să mergem mai depar te şi... apelând la simbolul mitic, v-atragem atenţia că broasca ţestoasă se naşte pură, fără ţest, adică bolta, ireala boltă, pare a fi mai mult rod al neputinţei noastre. "Dar cum, un ce completamen­te ireal, reuşeşte să convingă, prin simţuri, intelectul, de forma, culoarea, întinderea sa, ca şi când ar fi un ce concret, material
etc., etc. refuzăm să îndrăznim să comentăm, dar vă rugăm să vă-ntre baţi, alături de noi» ce-i contingent şi ce nu-i contingent în bolta cerească?,dar în cursa soarelui?; dar în tipsia ce-o călcăm în tăl­pile picioarelor?; şi să ne permiteţi să bănuim că ne veţi ierta

imprecizia exprimării... Le-am defini ca vălul fluturînd deasupra lu­mii, ca o cortină ţesută din păreri,şi-ntr-un anume fel, consis­tente ca şi umbra ce-o purtăm după noi... Ne exprimăm astfel, pentru că a depăşi contingenţele. înseamnă într-o bună măsură a sări peste propria-ţi umbră, iar efortul, în cea mai curată exprimare românească, presupune ca cel angajat să-şi iasă, puţin măcar,din minţi! Altfel nu vedem cum v-am convinge că-i posibil să depăşeşti un ce pe care n-am reuşit să-1 definim? Ce să mai vorbim despre ieşirea din ceva ce de fapt neexistând nu ne conţine!!
0 anume Ordine se înfăţişează în faţa intelectului,încă din fragedă pruncie. Observăm că ciclurile zi-noapte, ori vară-iarnă etc. se petrec cu o anume rigoare, făcându-ne să-nţelegem că există o anu­me Ordine în lume... În înţelegerea acestei Ordini, intelectul se iz­beşte de Jocul înşelător al contingenţelor. Contingenţele, aşa cum le definesc criticii şi poeţii,sunt ,după noi ,aparenţele filozofiei platonice, partea caducă a lucrurilor, lumea trecătoare a Ceasului.
Se poate ieşi din Contingenţe? După noi, pe măsură ce inte­lectul începe să desluşească Ordinea-Cosmos, ceaţa-neceaţă a aparen­ţelor, contingenţelor, vălul înşelător din marginea lucrurilor, se ridică ,lunecând în neunde, altfel spus, intelectul începe să le depăşească . Fiinţa, aşa cum este zidită de Creator, rămâne prizonieră contin­genţelor în totul, numai lamura divină a ei, intelectul, reuşind să depăşească limitele contingentului. (De ieşit, nu numai că nu se poate, dar nu se cuvine, nu să-ncercăm, nici să gîndim, cum spune Platon, "până ce Zeul însuşi nu ne dezleagă"!)
Depăşirea contingenţelor, biruirea lumii , iată rostul Omului pe pămînt ,iată ţelul tuturor eforturilor intelectului! Depăşirea Contingenţelor echivalează cu intrarea în acea Ordine, numită de Grecii Vechi, Cosmos sau Armonie. Dar ce trudă presupune atingerea acelei Ordine ! Dac-am dori să adăpostim tot vuietul oceanului planetar în sideful unui ghioc ascuns în palmă ,truda ne-ar fi uşoară şi de joacă, faţă cu nesfârşirea eforturilor ce le reclamă oglindirea în grăuntele de muştar al minţii, a acelei Ordini existente dincolo de om şi de voinţa lui, conţinându-1 şi determinându-i existenţa! Ni se pare că gestul implică o supraomenească zvâcnire, o nefirească şi de neînţeles dedublare, oglindit şi oglindi­tor, rând pe rând şi simultan ca element al acelei Ordini, dar şi ca un ce contemplând-o din "afară", (din "anamnesis?) implicitt contemplându-se pe sine, cel de dincolo de aparenţe ! Parcă amintindu-şi ori­ginea lui divină, lamura sufletului, grăuntele de lumină, brusc rever­berând tăriile Absolutului, refuză imaginea ce i-o arată apele contin­gentului, şi-ntr-o superbă ţâşnire pe verticală vrea să se ştie şi să se vadă, aşa cum simte că este, în toată puritatea lui ! Se sfâşie vă­lurile aparenţelor, contingenţele se strâng în biruite suluri, iar Ordinea se descoperă fiinţând neştirbită,dintotdeauna, în adâncul sufletului. Dar ce nepământeană faptă ! Să ne sperie îndrăzneala şi să precizăm că purcederea deliberată la o asemenea tentativă de depă­şire a contingenţelor implică multă, migăloasă şi anevoioasă pregăti­re, claustrare ori îndelungă meditaţie ce se-ntinde, nu pe ani ci pe zeci de ani ... Ne simţim obligaţi să subliniem că nu sfătuim pe ni­meni să-ncerce depăşirea contingenţelor.şi-n acelaş timp.să adăugăm că alt ţel de viaţă mai frumos nu cunoaştem pe pământ.
Depăşirea Contingentului, cuminecarea de cele necontingente, echivalează, într-o altă exprimare, cu amintita "naştere de a doua", cu "naşterea din duh".
Împărtăşirea de adevăratul frumos, de frumosul necontingent întăreşte părerea cum că cele contingente n-au decât rostul de a tre­zi în suflet - via senzorial - dorul de adevăratul frumos, dragostea de necontingent, căci numai frumosul de dincolo de simţuri este de natură să satisfacă, să mângâie neliniştile sufletului - parcă, ră­tăcit în pădurea lumii, în labirintul pământului. Că frumosul necon­tingent se confundă cu Adevărul şi cu Binele, este de la sine înţeles.
Împărăţia mitului, împărăţia frumosului necontingent se întin­de dincolo de împărăţia Oglinzii, dincolo de fruntariile simţurilor. În împărăţia mitului pătrunde numai Făt-Frumos, cel născut de două ori (din apă şi din Duhl), cel care s-a născut "din nou". Aşadar, fru­mosul necontingent este apanagiul Noului Adam, în timp ce frumosul contingent, rămâne pe mai departe un simplu apel adresat Vechiului Adam - via senzorial - întru dobândirea adevăratei sale identităţi, întru trezirea lui din căderea în care se află.
Omul născut din apă şi din Duh , iată cea mai frumoasă împli­nire a minţii omeneşti, iată cel mai frumos rod al travaliului ei !
Moşitul socratic nu ţintea nimic altceva, ci una şi aceeaşi slobozire a minţii întru naşterea "din nou", ca poartă de intrare în lumea mitului, de atingere a frumosului necontingent.
Atingerea frumosului necontingent, implicit deschiderea por­ţilor împărăţiei mitului, presupune o deplină înţelegere a socraticu­lui "ştiu că nu ştiu nimic", presupune ca o condiţie sine qua non, umplerea fiinţei celui pornit în marea aventură, de profundul adevăr circumscris cuvintelor înţeleptului, cuvinte atât de amarnic nesoco­tite de copernicieni.
Declarând împărăţia mitului ca fiind împărăţia frumosu­lui necontingent, afirmăm, implicit, că simbolul mitic este cea mai plenară expresie a frumosului amintit. Afirmaţia noastră se cuvine dovedită, de aceea în cele ce urmează, ne propunem să vedem, mai întâi ce se înţelege prin simbol în gândirea modernă, şi ce funcţiona­litate are, în care sens credem că cel mai nimerit lucru este să ne adresăm lui Hegel.
In definirea noţiunii, ori cum zice filozoful "când e vorba de simbol, trebuie să facem îndată deosebire între două lucru , în primul rând semnificaţia şi apoi expresia acesteia". Lesne de înţeles că examinarea raportului în care se află cele două părţi - semnifi­caţia şi expresia ei - ne permite o primă definire a simbolului. In această ordine de idei ,zice Hegel : "Simbolul este mai întâi un semn. Dar la simpla însemnare, legătura pe care o au una cu alta semnifica­ţia şi expresia ei nu este decât o împreunare cu totul arbitrară" (s.n.). Exemplificând filozoful ne convinge şi ne permite să sublini­em că în cazul simbolului-semn.importantă este convenţia şi respecta­rea ei, împreunarea celor doi termeni ai simbolului nefiind sub nici o formă obligatorie, neimpunându-se nicicum. Spre exemplu culoarea ro­şie alături de alb şi albastru înseamnă, în drapel, Franţa, dar ală­turată galbenului şi albastrului ea înseamnă România etc. adică între semnificaţie şi expresia acesteia nu există nici o asemănare, împreunarea lor fiind total arbitrară, conventională.
Dar, continuă Hegel ''cînd este vorba de artă, nu este voie să atribuim simbolului înţelesul că ar indica o astfel de indiferen­ţă a semnificaţiei faţă de semnul său, întrucât arta constă, în ge­neral, tocmai în raportarea, înrudirea şi întrepătrunderea concretă a semnificaţiei şi a formei" (s.n.). Aşadar atunci cînd "este vorba de un semn care trebuie să fie simbol" (s.n.) reţinem că "în aceste feluri de simboluri existenţele date poseda deja în fiinţa lor pro­prie semnificaţia pentru a cărei reprezentare şi exprimare sunt folo­site, iar simbolul, luat în sensul acesta mai larg, nu este, deci, simplu semn indiferent, ci este unul care cuprinde în sine însuşi, ca element exterior, totodată şi conţinutul reprezentării pe care el o înfăţişează".
Să urmărim cum prezintă Hegel "înrudirea şi întrepătrunde­rea concretă a semnificaţiei şi a formei" , adică în ce rapor­turi se află cei doi termeni în cazul simbolului artistic, simbol care este diferit de simbolul-semn.
Simbolul artistic, subliniem,cuprinde”în sine însuşi”şi “conţinutul reprezentării”ca “element exterior”dar precizează Hegel ,mai apoi “el(simboluln.n.)nu trebuie să se prezinte pe sine însuşi ca acest lucru individual,ci să înfăţişeze numai chiar acea calitate generală care este semnificaţia-urmărită". Din cele de mai sus putem conchide că Hegel evidenţiază o anume alterare a semnului la preschimbarea lui în simbol şi să vedem până unde acceptă filozo­ful această alterare. Precizând, în continuare, că simbolul "nu trebuie să fie absolut adecvat semnificaţiei sale" şi nici să i se facă cu totul adecvat" pentru că, de exemplu, "vulpea nu este numai vicleană Hegel conchide : "Conţinutul rămâne deci indiferent faţa de forma care-l reprezintă, iar modul determinat abstract pe care el îl constituie poate fi tot atât de bine dat în infinit de alte existenţe şi forma­ţii". Din exemplificarea celor afirmate mai sus reţinem că "cel mai apropiat şi cel mai bun simbol al puterii este, desigur, leul, dar în aceeaşi măsură e şi taurul, cornul şi invers; taurul, la rândul lui, are o mulţime de alte semnificaţii simbolice". Aşadar semnifi­caţia, conţinutul poate îmbrăca diferite expresii simbolice, iar o expresie simbolică, la rândul ei, poate avea ;”o mulţime de alte semnificaţii". Înainte de a ne pronunţa să mai reţinem şi următoarea afir­maţie, după noi, definitorie pentru gândirea filozofului» "(Dar),când este vorba de imaginea unui leu, avem în faţa ochilor nu numai semnificaţia pe care o poate avea ca simbol ci însăşi această figură şi existenţă sensibilă" (s.n.). Să subliniem că filozoful ne obligă să nu ne deslipim de sensurile contingente să nu ne rupem de existenţa sensibilă a leului atunci când leul devine simbol ! După Hegel, şi după arta modernă, cei doi termeni ai simbolului trebuie doar să aibe anumite trăsături comune, dar ei îşi păstrează, în continua­re, identitatea anterioară împreunării lor în simbol, Hegel fiind deosebit de categoric în acest sens :”Conţinutul rămâne(deci) indi­ferent faţă de forma care-l reprezintă" pentru că, în acelaşi timp, el "poate fi tot atât de bine dat în infinit de alte existenţe şi formaţii". Totodată, la rândul lui simbolul "(Taurul) poate avea omulţime de alte seamnificaţii (simbolice).
In concluzie putem afirma că în simbolul artistic modern, expresia (simbolică) preluând semnificaţia, dându-i formă nu-şi pier­de nimic din identitatea ei anterioară. Aşadar între expresie şi sem­nificaţie "înrudirea" şi "întrepătrunderea" lor, exclud totala con­topire, punerea lor împreună fiind tot rod al convenţiei.! În ce priveşte păstrarea identităţii, Hegel are în vedere ordinea sensibila, menţinerea şi, mai ales, absolutizarea ei, evident şi el fiind... copernician! De unde privind leul "imaginea unui leu, avem în faţa ochilor nu numai semnificaţie pe care o poate avea ca simbol ci în­suşi această figură şi existenţă sensibilă. .
Taurul, în accepţia de mai sus, devenit simbol rămâne, în continuare, în egală măsură şi o "existenţă sensibilă"! Aşa a jude­cat şl scriitorul Eugen Barbu când a afirmat că Taurul a mugit în temple şi că a suflat asupra Ieslei din Betleem pentru a asigura un soi de încălzire centrală "avant la lettre", desigur, în cadrul Icoanei...
Din păcate omul modern, cartezian, copernician nu poate ad­mite că se naşte în totală necunoaştere a adevăratei ordini existen­te în univers, şi nici nu bănuie ce anevoios este drumul care duce la ea.
"Decodările" propuse de Hegel ni se par mai mult decât faci­le, şi. prea în strânsă legătură cu demonstraţia ce şi-o propunea.. Spiritul aplecat în cunoaştere nu primeşte nici un ajutor dacă simbolizează puterea ca un taur, ori corn ori leu . Altele erau sem- nificaţiile, dar pe acelea nu le ştia ori nu dorea să le accepte Hegel, fiind incompatibile cu sistemul său.
Dacă, foarte pe scurt, acesta ar fi sensul simbolului modern "Nu acesta era însă sensul simbolului la greci" aice Anton Dumitriu, avînd în vedere etimologia cuvântului împricinat.
Parafrazându-1 vom spune că nu acesta este sensul simbolu­lui mitic. Cum făuritorul de mituri şi-a botezat travaliul cu o vorbă grecească-symbolon-să-l urmărim pe Anton Dumitriu în subtila şi plina de învăţăminte etimologie propusă. 0 facem cu speranţa că vom înţelege ce profunde motivaţii are apelul spiritului la sim­bol, la serviciile acestuia, implicit, cu speranţa că vom dovedi permanenţa în timp şi spaţiu, a gândirii mitice.
"Mai întâi "simbol' se spune în greceşte "symbolon" şi
înseamnă "a arunca" "a pune împreună" (s.n.). "În "Grecia primitivă" ni se spune, pentru menţinerea legăturii de prietenie stabilită între două familii, legătură care se transmitea din tată în fiu, se proceda la confecţionarea unui "semn de recunoaştere" numit "symbo­lon". "Pentru aceasta se rupea un obiect în două, fiecare parte luând una din cele două jumătăţi. Pentru a se recunoaşte mai târziu vechea legătură stabilită, mai ales de către descendenţii celor două familii, se aşezau cele două bucăţi una lângă alta - symbolon - şi, dacă ele se potriveau, recunoaşterea era făcuta".
"Symbolon”-ul, cum vedem, ia naştere prin ruperea unui obiect adică a unui tot, implicit a unui echilibru. In acest fel, părţile rezultate, "cei doi termeni", îşi găsesc sens şi adevărata lor iden­titate, numai prin "punerea lor împreună, adică prin refacerea to­tului, prin refacerea echilibrului. Considerate separat părţile nu au nici o identitate, ori o cu totul alta decât cea pe care o dobândesc prin "punerea împreună", şi care este o IDENTITATE UNICA, UNA Şl ACEEAŞI pentru ambele părţi.
Symbolon-ul consfinţeşte şi reflectă o relaţie existentă între doi indivizi, indivizi care, în posesia celor două părţi rezul­tate din ruperea totului, devin cei doi termeni ai acestuia. Rela­ţia existentă între cei doi indivizi, şi pe cere o consfinţeşte şi o reflectă symbolon-ul este una de prietenie, prietenia presupune o desăvârşită asemănare între cei doi membri ai relaţiei, altfel aceştia nu pot deveni prieteni. Dacă ne amintim de istoria lui Castor şi Polux, atunci, măcar pentru "Grecia primitivă", cei doi.împreună, puteau fi consideraţi ca unul! Părţile rezultate prin frângere îşi găsesc rostul, au un sens numai când sunt împreună, refăcând unitatea, totul, altfel spus, sentimentul de prietenie nu poate fi conceput decât între doi indivizi atât de asemănători încât împreună se comportă ca unu.
Să subliniem că altăturarea celor doi termeni ai Symbolcn-ului, "punerea lor împreună", nu se face pe baza unei convenţii, ci impus de natura lor, de modul în care au luat naştere, liberul arbitru ,atât de prezent în cazul convenţiei ce guvernează naşterea simbolu­lui modern, fiind complet eliminat ,în cazul symbolon-ului.
Mai înainte însă de a trece la evidenţierea asemănărilor şi deosebirilor dintre symbolon şi simbolul modern, credem că se impune să ne străduim să înţelegem de ce făuritorul de mituri, încercând
să-şi fixeze gândurle operaţie ce precede pe cea a comunicării lor, şi-a numit truda symbolon. Pentru a găsi răspunsul cel nai satisfă­cător, la această esenţială chestiune, să procedăm ase­meni lui Hegel, adică să precizăm care sunt cei "doi termeni" din gândirea făuritorului de mituri, natura lor, şi ce anume duce la "punerea lor împreună" adică la "symbolon".
Fie ca scafandru în adâncurile anamnesis-ului, fie într-o clipă da înaltă revelaţie, să admitem că duhul aplecat în cunoaştere a ajuns în posesia unui gând esenţial, deosebit. Prima operaţie, care se impune, este numirea gândului pur, dăruirea unei identităţi. Primul veştmânt al gândului este cuvântul. Numai că oricât am fi de înfocaţi adepţi ai teoriei ,conform căreia, învelişul sonor al cuvintelor n-ar fi întâmplător,ori chiar dacă am admite că acest înveliş sonor ar exprime conţinutul, tot nu putem crede că, de pildă : cuvântul an, ar reuşi prin sine însuşi, măcar să sugereze uluitor de complexa realitate ce se ascunde în spatele lui ! De unde, concludem noi, numirea gândului pescuit în adâncuri nu-i suficientă. Mai întâi pen­tru fixare şi reamintire se cuvine ca gândului, fluid prin natura lui, lipsit de orice formă, să i se ofere o identitate..
Dat fiind natura lui (pur ideală!) gândul pur nu poate fi reprezentat altfel, decât în pură intelecţie, în faţa minţii, ceea ce anulează orice posibilitate de comunicare a acestuia, pe cale orală. Iată ceea ce îl obligă pe făuritorul de simboluri mitice să apeleze la un simulacru, la ceva gata creat , existent în ordinea firii şi care se aseamănă cu gândul pur, ca formă.. Aşadar, dacă primul termen al symbolon-ului făuritorului de mituri este gândul pur al doilea este un simulacru, simulacru a cărui formă este impusă de forma gândului pur. Deci Zidirea, cea ascunsă minţii - roabă a senzorialului — naşte gândul pur, a cărui formă este aidoma zidirii, gând pur, care la rându-i naşte simulacrul, a cărui formă este asemănătoare celei a gândului pur. Prin "punerea împreună" - symbolon - a simulacrului şi a gândului pur, Fiinţa poate pipăi Zidirea în totalitatea ei, tota­litate (desigur, atât cât ne este îngăduită nouă oamenilor),ce explică şi aparentalul, incluzîndu-1.
Din cele de mai sus deducem, ca o primă funcţionalitate a simbolului mitic, fixarea gîndului pur, în vederea supunerii lui, prin îndelungă meditaţie, unui sever examen raţional. Apoi, credem că, tot pe baza celor de mai sus, putem vorbi şi de funcţia de comu­nicare a simbolului mitic. Spiritului aplecat în cunoaştere, căutând, spre exemplu, să înţeleagă chipul tainic în care creşte şi scade ziua, simulacrul propus de simbolul mitic îi poate veni în ajutor, amorsând gândul în direcţia cea mai bună.. De data aceasta simulacrul transmite purei intelecţii forma sa, formă pe care pipăind-o, gândul pur începe să adăpostească Zidirea.
Să subliniem că Taurul investit ca simbol mitic, devenit simulacru, încetează de a mai avea identitatea anterioară intrării lui în symbolon. Gândul pur care 1-a născut, forma anului, cu nesfârşitele cortegii de implicaţii de o diversitate şi complexita­te cu adevărat dumnezeeşti, se află plasticizat, ca formă, în simbolul,şi simulacrul Taurului.
Recapitulând înlănţuirea zidire-gând pur-simulacru , înlăn­ţuire ce impune o UNICĂ FORMĂ, este limpede că cei doi termeni ai symbolon-ului mitic - semnificaţia şi expresia - nu pot primi nimic din cele afirmate de Hegel despre cei doi termeni ai simbolului mo­dern, între termenii simbolului mitic impunându-se o corespondenţă biunivocă, contrar comunicarea nu se mai realizează.
Să ne amintim de exemplificările lui Hegel, şi să ne între­băm care ar fi funcţionalitatea unor asemenea "simboluri"? La ce bun în loc să gândim direct asupra puterii, să ne ocupăm de simbolul taurului, ori leului ca simboluri ale puterii? 0 asemenea operaţie aduce, cel mult, a ..bal mascat !
Forma anului este, cu siguranţă, una şi aceeaşi, cel puţin ,în ultimii zece mii de ani ! In datinile ce însoţesc schimbarea anu­lui, Anul Nou, Taurul se află prezent din China antică până în Egipt, din India până în Grecia şi dacă ţinem cont că subsemnatul a mers cu "Buhaiul" (în "Pluguşor”!) simbolul mitic amintit, ar mai fi şi pe la noi, încă şi azi, cum s-a auzit, de altfel, şi la Televizor, mai an! Forma anului, rămâne, mereu, aceeaşi, numai oamenii care vin pe pământ şi-şi petrec cu acesta anii, sunt mereu alţii şi alţii, mai mintoşi ori mai uituci, după cum dă Dumnezeu... întrebarea pe care am numit-o esenţială :de ce făuritorul de simboluri mitice şi-a numit travaliul apelând la ajutorul noţiunii de "symbolon"? - Pentru că cei doi termeni ai simbolului mitic, asemeni termenilor din symbolon, prin "punerea împreună" trebuie să se îmbine perfect, să refacă un tot. Semnificaţia-gândul pur şi expresia acesteia - simulacrul, prin
la "punerea împreună", "symbolon"-ul trebuie să conducă la o UNICĂ şi SINGURĂ REALITATE ! Iată de ce cercetătorii, cărora nu le-a fost dat să priceapă nici unul din simbolurile mitice (căci dacă înţelegi unul, atunci ţi se deschid, pe rând, şi celelalte !) şi al căror număr este copleşitor, s-au grăbit să vorbească despre polisemia mitului...
Taurul la Hegel, cum zice filozoful, "poate avea o mulţime de alte semnificaţii simbolice", dar taurul ca simbol mitic, fie că este cel din Peştera lui Mithra ori cel din Peştera Bethleemului, fie că este cel din China antică ori cel din”stema” Moldovei, are o singură şi unică semnificaţie, semnificaţie a cărei înţelegere, re­clamă mult mai multă trudă decât ar bănui intelectualul modern. Cum vedem, liberul arbitru, convenţia sunt incompatibile cu simbolul mitic. Realul care a generat gândul pur impune acestuia o identitate precisă , care identitate se extinde automat asupra simulacrului.
În ce priveşte simulacrul , să subliniem că acesta dobândeşte o nouă identitate, care are în vedere, cel mai adesea, şi în mod deo­sebit, forma acestuia, scuturîndu-1 de aproape toate celelalte atri­bute ce le poseda anterior.
Privind Icoana Naşterii Domnului, şi un grăjdar şi un înţe­lept văd boul aplecat asupra leslei. Funcţie de pragul atins în gîndire, ei pot înţelege c-ar fi vorba fie de un animal aplecat să mănînce în iesle, animal care respirând încălzeşte ieslea, fie c-ar fi vorba de forma unei Ordini ascunsă ochiului şl minţii ( robită acestuia) formă care se impune numai Ochiului Minţii.
Oul, scoica, melcul etc. sunt propuse zilnic, ca alimente la sute şi sute de milioane de oameni. Cu voia sau fără voia lor gândul le pipăie şi el, ceea ce nu înseamnă că alimentele ar putea acţiona ca nişte simulacre, amorsând gândul în direcţia cunoaşterii celor esenţiale ! Ba s-ar putea ca sute de milioane da oameni să-şi petrea­că existenţa fără ca măcar să bănuie că. oul ar avea şi alte valori decât cele...calorice, ceea ce este, iar în ordinea firii!...
Oul-simbol nu se mai adresează pântecului ci minţii, dar nu minţii oricum, ci minţii care a reuşit să se rupă din somn.
Boul din Icoana Naşterii Domnului ne propune "numai semnificaţia p« care o poate avea ca simbol”şi sub nicio formă şi „însăşi această figură şi
existenţă sensibilă”,cum parcă agăţându-se ca înecatul de pai,vorbea Hegel.
sensibilă",cum, parcă agăţându-se de senzorial ca înecatul de pai, vorbea Hegel.
Dacă avem în vedere că la capătul efortului de cunoaştere propus de simbolul mitic, se află naşterea de taină, naşterea din duh atunci putem afirma că gândirea simbolică modernă chiar aşa cum ne-o prezintă Hegel.este frivolă şi lipsită ce orice funcţionalitate.
Aşadar unul din cei doi termeni ai symbolon-ului mitic se află aci, pe pământ, în faţa simţurilor, adresându-se minţii-via senzoriu, iar celălalt se află dincolo, în lumea ascunsă vederii. Nu cumva aceasta ar fi şi situaţia celor doi inşi implicaţi? Nu cumva făuritorul de mituri, retras în cele nevăzute, a lăsat aci simbolul mitic, ca pe un semn de recunoaştere, şi ca pe o trainică mărturie a sentimentului de prietenie, de iubire ce trebuie să dăinuie între ge­neraţii, între strămoşi şi nepoţi, între părinţi şi copii?
Dar, dacă copiii deveniţi la un moment dat revoluţionari ori atei desconsideră datina şi batjocoresc obiceiurile : ce se întâmplă? Atunci toţi cei ce vor veni după aceştia, vor avea de suferit ca unii ce s-au lipsit de lumina Adevărului. Cam pe aci se află Europa Modernă, la ceasul când scriem, în ultimii 300 de ani, împlinin-
du-se câte o "revoluţie", mai mare ori mai mică, cam peste tot locul, astfel că haosul spiritual în care s-a coborât Europa nu este nici măcar unitar, rod al uneia şi aceleiaşi revoluţii..
. Încercând o paralelă , între simbolul modern şi symbolon-ul Greciei Antice, A.Dumitriu afirmă că în timp ce la primul, ambii termeni ne sunt cunoscuţi,la al doilea n-am cunoaşte decât unul, în posesia căruia ne-am şi afla. Continuîndu-i gândul, să subliniem că simbolul modern nu poate aspira la o oarecare funcţionalitate în procesul cunoaşterii ,deoarece ambii termeni sunt cunoscuţi deopotrivă atât făuritorului cât si celui ce îi este adresat simbolul !
Când symbolon-ul are funcţia sa iniţială, de consfinţire a unei prietenii, afirmaţia lui A.Dumitriu este în totalitate conformă realităţii. Cum însă vorba şi-a petrecut tâlcul şi-n definirea efor­tului de fixare şi comunicare al făuritorului de mituri, credem că în simbolul mitic afirmaţia de mai sus, a lui A,.Dumitriu, nu se mai poate menţine. In cazul simbolului mitic nu ne aflăm în posesia unuia din cei doi termeni, ci numai în posesia unui simulacru al cărui tâlc adevărat ne este necunoscut. Ergo : ne aflăm în posesia unei înşelă­toare figuri animaliere iar, în planul cunoaşterii, nu cunoaştem nici unul din cei doi termeni ai simbolului mitic !. lată de ce Hegel zice că simte că se mişcă printre probleme, când e vorba de simbolu­rile Orientului ! '
Lucrurile despre care depun mărturie simbolurile mitice ne sunt ascunse, necunoscute, astfel că şi simulacrele ce ni se oferă, deopotrivă privirii şi minţii ,sunt la fel de misterioase. Dacă avem în .vedere vechea identitate a simbolului - ou, păun, taur, şarpe etc….atunci ne înscriem, în cel mai bun caz, asemeni lui Hegel pe piste false. Taurul poate, prin forţa pe care o are animalul, să ne permită să gîndim, cel mult, c-ar reprezenta puterea dar cu ce fina­litate?
Să ne reamintim situaţia cuvântului-semn devenit cuvânt-simbol şi atunci vom înţelege mai uşor că animalul devenit simbol mitic dobândeşte o nouă identitate revelabilă de înţeles, numai în ca­drul unei anume Ordini şi în anume condiţii.
Textele specifice Jocului secund originar, afirmăm noi, ci­tite cu sensuri primare, devin absurde or….ermetice. Aidoma ,simbolul mitic luat cu înţelesul său imediat nu prezintă nici un interes, el oferind atenţiei noastre numai falsa ori anterioara lui identitate.
Cum vedem ,spre deosebire de simbolul modern, simbolul mitic are numai o funcţionalitate în totul centrată pe cunoaştere. Aşa cum cuvântul ,asemeni unui cartuş îşi păstrează calibrul,dar umplându-se cu pulberi de o mie de ori mai fine dobândeşte o uluitoare forţă de detonaţie, aidoma simbolul mitic, animalul , păstrează forma., dar aceasta, în simulacrul prezentat, capătă cu totul şi cu totul alte semnificaţii, pulverizând pur şi simplu vechea identitate, ante­rioară preschimbării sale în simbol.
Am ţinut să îngroşăm cele de mai sus pentru că Ion Barbu s-a apropiat şi de câteva simboluri mitice, şi este interesant de relevat, apropierea poetului de făuritorul de mit, mai bine zis distanţa ce-i separă. În acest fel, ambiguitatea poziţiei din mesajul estetic apare şi mai clară.
Ion Barbu descântând melcul, cerându-i să-şi lase noaptea din găoace, ne-ar permite să afirmăm că stăpânea frumuseţea Împărăţiei Mitulul, către care îndeamnă Fiinţa să păşească .Aşa s-ar părea dar certitu­dinea n-o vom avea niciodată, pentru că, în finalul poemului, l-auzim spunând că "trebuia să tragi alt oblon de var/ între noi şi ce-i afar" iar "îndemnul" iniţial este calificat de vorbă” prefăcută.”.
În "Păunul", sucirea mâinii –“cum storci o rufă “ -se consti­tuie ca certă dovadă că poetul stăpâneşte sensul simbolului mitic, dar afirmând că "se ploconea ... "să ciugulească mălai", în locul simula­crului ,Barbu ne strecoară în minte o pasăre, vechea identitate a sim­bolului .
Cum a înţeles, ori cum a reuşit Ion Barbu să înţeleagă simbo­lul mitic, ni se pare şi mai clar în "Oul dogmatic", unde planurile sunt mereu schimbate, când având în fata minţii oul, cu toate cele ale lui, când lumile pe care ,în simulacru, ni le-ar reprezenta oul-simbol. Oului sterp "ca de mîncare" poetul nu-i opune „oul roşu”, care chiar prin simpla vopsire aspira la o nouă identitate, ci... "viul ou, la vîrf cu plod". Când cititorului i se cere să vadă "la bolţi, pe Sfîntul Duh / Veghind vii ape fără stuh" , este limpede că nu mai avea în faţa minţii "Un ou cu plod" ci un "ou-simbol", dar noua ipostază nu e nici ea sortită să dureze, pentru că poetul începea să vorbească mai apoi de gălbenuş, albuş etc. adică să ne supună atenţiei vechea identitate a oului. "Eforturile poetului Ion Barbu în adoptarea viziunii mitice ni se par asemănătoare încercărilor de a zbura ale puiandrilor. Nici în totul lipit humei, dar nici plutind în adâncu-rile albastrului. După salutare avânturi în plină lumină , bruşte striviri de sol, ori aterizări forţate te miri unde. lată de ce,în mesajul său estetic, poetul nu găseşte forţa de a respinge ca falsă, ca lipsită de orice valoare în plan estetic, aşa cum este, lumea văzută(ca).”prin oglindă “, ci îi acordă şi aces­teia un nemeritat loc în veşnicia artei.
Dacă Barbu ar fi stăpânit adevăratul "adânc al calmei creste',' dacă lucrurile despre care mărturisesc miturile i-ar fi fost fami­liare, atunci poetul n-ar fi admis intrarea în mântuitul azur a calmei creste, n-ar fi acceptat oglinda ca pe o cale de reflectare a lumii, chiar dacă el îşi afirma alte intenţii în acest sens..
Crezul poetic barbian adăposteşte, în sine, deopotrivă şi ascuţişul diamantin al îndrăznelii gândirii poetului şi limi­tările sale, specifice treptei pe care se afla.
Făuritorul de mituri biruie lumea şi conştient de iluzia ce ne-o dau simţurile se refuză imaginii lumii ca prin oglindă.
Multe din cele ale datinei şi obiceiului, ori poate chiar lectura filozofică, l-ar fi îndemnat pe Barbu să-ncerce să gândească lumea şi altfel decât ca prin oglindă. Dar, parcă, nimeni nu i-a spus la ce drum lung se cuvenea să se aştearnă.
Versul promisiune "pecetluesc pămîntul văzutei tale feţe", reclama pentru deplina lui realizare, un efort pe care nu numai poetul, dar, din păcate, nici filozofia modernă nu-l bănuie încă. Să ajungi să nu-ţi crezi ochilor şi să faci credit total minţii, este cu mult mai greu decât ne-am închipui. "Înecarea cirezilor agreste" deşi s-ar putea înţelege foarte bine ,ca însemnând renun­ţarea la o bună parte a fiinţei,noi o considerăm ca marcând anularea senzorialului ceea ce poate fi în egală măsură înţeles şi ca amu­ţirea, ocolirea sau pur şi simplu desconsiderarea lui.
Oricum : înecarea nu înseamnă biruirea neputinţelor senzo­rialului, nu înseamnă înfrângerea lumii ! Dealtfel volumul ne oferă multe argumente pentru dovedirea celor afirmate mai sus. Aşadar "Jocul secund" este tăiat nu ca urmare a înfrângerii simţurilor, a depăşirii iluziei create de acestea , ci prin "înecarea" lor prin anularea ori pur şi simplu nesocotirea lor!
Şi atunci, fără a înceta să salutăm direcţia indicată de poet, şi sărbătorindu-i cum se cuvine reuşitele, acolo unde s-au produs, să ne rostim şi noi - ne-a sosit rândul şi nouă - şi asupra gradu­lui de "mai pur" al Jocului secund propus de Ion Barbu.
Având în vedere multe din cele spuse anterior, putem afirma ,cu toată convingerea ,că Împărăţia Mitului nu s-a deschis în faţa minţii poetului Ion Barbu, splendoarea şi măreţia ei în întregul ei fiindu-i necunoscute, şi aceasta pentru că poetul n-a reuşit să-şi apropie , în totul , modul de a gândi specific acesteia. De aici şi faptul că Barbu nu găseşte forţa necesară pentru a pecetlui văzuta faţă a lumii, ori pentru a o încadra transfigurată într-o altă Ordine mai profundă, ci, în pofida celor afirmate în postfaţa volumului Joc secund , o va declara posibilă ca fapt de artă chiar dacă este reflectată ca prin oglindă, dăruind-o astfel cu o veşnicie, care, chiar dacă este numai pur artistică, nu credem că se cuvenea să: împodobească o lume aparentală, caducă!
Dilatând sensurile vocabulei "dedus", aşa cum ne-o impun piesele din volum , să salutăm încă o dată - şi să nu obosim în a o face ori de câte ori avem prilejul - hotărârea poetului de a ne prezenta "adâncul acestei calme creste" care, lesne de înţeles, fiind astfel zămislit, se articulează ca rod de gând al minţii dezgărdinată de strânsoarea simţurilor, şi nu ca gând de întemniţat.
A ne dărui o lume ce îşi motivează verticalitatea numai ca gând pur în faţa minţii, iată vârful diamantin al gândirii barbiene, absent din gândirea multor (mari) poeţi ai acestei Europe moderne. 0 lume ale cărei încheieturi sunt verificate numai pe căile gândului şi care nu există nicăieri, altundeva, decât în faţa gândului , iată adâncul pe care Barbu îşi propune să ni-1 dăruie în al său Joc secund.
Dincolo de reuşitele, ori mai puţin reuşitele sale, se cuvine subliniată, ca un mare triumf al gândirii poetice, această decizie a poetului Ion Barbu, de a descoperi şi înfăţişa raţiunile ce articulează lumile şi motivează existenţa acestora, adâncurile ei ascunse ochiului, Oglinzii,de a ne dărui o lume guvernată de inteligenţă. În acest punct se cuvine, credem, să răspundem la întrebarea dacă Jocul secund este "mai pur" decît acel 'principiu elementar poetic", adică decât Jocul Oglinzii Joc prim şi primar ? Hotărât, da ! Ba mai mult, şi atunci cînd se produce, deliberat departe de mit, aşa cum îl practică de exemplu Mircea Ivănescu - (şi el declarând expres că lumea poeziei nu trebuie să se asemene cu cea pe care ne-o arată Oglinda) - Jocul secund rămâne, prin natura sa, mai pur ! Sâ ne grăbim să adăugăm că.atunci când Jocul secund se confundă cu jocul mitic, în totul, el devine joc unic, ca grad de reflectare a realităţii, Jocul prim, Jocul celor caduce şi înşe­lătoare, putând exista numai cu alte motivaţii decât cele axiologice să zicem, de pildă didactice..
Jocul secund aşa cum l-a definit şi (uneori) l-a practicat Ion Barbu, se alătură jocului prim , evident ,nu egal valoric, ci cu pretenţia de a fi "mai pur", dar fără a-l anula pe acesta ! Este în jocul secund barbian o încleştare extraordinară , un uriaş freamăt al minţii, care nu o dată ne sperie, când realizăm că poetul era profund solitar în aventura sa spirituală, ba mai mult, că înfrunta noian de insultătoare, batjocoritoare, or înjositoare etichetări. Şi nu odată ,aceste uriaşe combustii şi clocote ,în loc să se deschidă spre paradiziace zări ,se-ngustează făcând loc, cum se exprimă însuşi poetul, şi câte unui "gang întunecos"...
Dacă ne reamintim, preţ de-o clipă, de întristătorul sim­plism al intelectualului moderni ( la urma urmei cititorul poetului ) găsim şi motivaţia lipsei unui ecou pozitiv al poeziei barbiene, în epocă. Deşi au trecut mai bine de cincizeci de ani, nici un critic român n-a încercat să alăture poezia "păunul" de obiceiul ţăranilor munteni de a pune pene de păun deasupra legănului noului-născut, spre a-i feri somnul de vizita duhurilor rele, ori de obiceiul de a pune pene de păun la icoane, gardă tăcută sfintelor însemne, situaţie care se constituie ca o dovadă de cât de mare este încă indiferenţa intelectualilor noştri faţă de datină şi obicei, indi­ferenţă care, dată fiind (uriaşa) valoare a acestora, stă mărturieşi de îndelunga ignoranţă în care ne aflăm.( În schimb ce amploare , ce cercetări, ce înregistrări, ce concursuri şi câte ! şi ce spectacole în jurul te miri cărui "of leliţă neagră la sprin­ceană "... cărămida patriotică făcînd riduri.)
Dacă acesta este mesajul poetic barbian ,prima întrebare care se pune ,firesc,, este dacă poetul şi l-a respectat, mai ales că, oricum - fapt împlinit - scrierea lui se produce, la urmă, adică după ce volumul în sine fusese, pe distanţa câtorva ani, publicat. Răspunsul la această întrebare, un răspuns pe măsura problematicii ridicate, poate fi dat, numai analizând bucată cu bucată . Ceea ce putem afirma cu certitudine este că Ion Barbu s-a dovedit, adesea, mai adesea decât poate ar fi vrut-o, poet, scăpînd de rigorile ace­lei "gândiri'”care antrenată la modul matematic s-a dovedit o pie­dică în calea gândirii sale poetice, încurcând-o uneori. .Prezenţa în însăşi mesajul estetic barbian a acelei sintagme "în grupurile apei", în totul apoetică , se constituie ca un prim şi solid argument.
Fără să avansăm nici o motivaţie, se cuvine să luăm act de poezia "Timbru", bucata imediat următoare piesei ce-o analizăm , în care Barbu reia deosebirea dintre jocul său secund şi Jocul prim al orbului Pan, al cărui chip ni-l aduce în minte primele două linii ale primei strofe.. "Piatra în rugăciune", o expresie poetică pur spi­rituală presupunea, după poet, o despuiare a pietrei de haină. Ex­primarea, dincolo de nefericit de greşita formă în care a turnat-o poetul, vizează un simplism, care, ca toate cele rele, la noi, a proliferat.
Oare cuvântul plin, cel al jocului secund originar, aşa cum îl găsim în mituri,ne cere despuierea de haină ori numai simpla biruire a acesteia?
Si aci limitele gândirii poetice barbiene îşi fac simţită prezenţa, dar să nu uităm că e vorba de spini ascunşi sub mărgă­ritare, superbele versuri cu care începe strofa a doua, ne dăruie cu imaginea unui poet conştient de uluitoarele dificultăţi ce le avea de învins, precum şi de sărăcia limbajului omenesc, în raport cu frumuseţile întrevăzute.
"Păunul", în totul rod al memoriei înfiorate, cea mai preţioasă mostră întru paroxistica dilatare ce se impune sensurilor "dedus-" ului, veritabil triumf asupra iluziei datorată humei se află, se apropie cometar de valoarea simbolului mitic ! Fiinalul poemei măsoară distanţa dintre Barbu şi făuritorii de mituri.
Sperând că divagaţiile pe care ni le-am permis în jurul simbolului mitic ne-o permit , am adăuga că apropierea gândirii unui poet de gândirea mitică măsoară şi gradul de maturizare al acestuia.
Când Socrate afirmă că poetul trebuie să pună mituri în versuri, ştie că poetul, pentru a ajunge aici , trebuie să efectueze o veritabilă ascensiune spirituală, şi că numai unghiul de contem­plaţie specific făuritorilor de mituri este dătător de poezie fără de moarte, poezie asemănătoare vieţii veşnice. Restul, Jocul Oglin­zii, este joc al înşelării al celor trecătoare, cu durată de frunză.
Că poetul Ion Barbu a stârnit atâtea adversităţi nu ne miră, într-o vreme în care lungimea gândului nu trebuie să depăşească durata dintre sorbirea unui coniac mic şi a unei cafele mari, ori viceversa...
Dacă făuritorul de mituri, implicit; poetul care reuşeşte să se conformeze îndemnului socratic, ne vorbesc despre o lume care există în faţa celui mai exigent intelect, se poate afirma acelaşi lucru şi despre "adâncul acestei calme creste”, care se constituie ca substanţă a jocului secund ?
Lumile Oglinzii, sunt absurde, atunci când le judecă dianoeticul, ori mai clar spus raţiunea modelată, ea însăşi, de lume şi de mărginirea ei . A întoarce spatele acestei lumi, a te declara nesatisfăcut de felul în care se prezintă, este un semn cert de maturizare intelectuală. Intelectul care le simte falsitatea, absurdul, datorat, desigur, caracterului lor iluzoriu, şi care se avântă, ori încearcă să se avânte dincolo de ele, cu speranţa descoperirii unei alte feţe, dacă nu adevăratei feţe a lumii , nu poate fi decât aplaudat, salutat în efortul ce-şi propune, dincolo de biruinţe ori înfrângeri, simpla hotărâre de a nu mai reflecta lumea ca prin oglindă de a nu te mai complace în spatele senzorialului, atunci când reflecţi lumea , şi se cuvine întâmpinată cu aplauze.
Din păcate, la ceasul când scriem, mai ales din scrisa tine­rilor critici, deduci că o serie de poeţi, aflaţi încă în aştepta­rea ordinului de încorporare, dispun de un soi de manetă şi după cum li-e vrerea trec de la aparenţe la esenţe şi viceversa cu ochii închişi !
In această lucrare nu ne-am propus să analizăm tot .Jocul secund al poetului Ion Berbu, ci numai mesajul său estetic, iată de ce nici răspunsul nostru la chestiunea ridicată nu va fi unul ex­haustiv.
Am vorbit de "memoria înfiorată" pentru că şi poetul a vor­bit de ea, şi mai ales pentru că Barbu, nu o dată , în chestiuni deose­bit de dificile ,pare foarte stăpân pe cele ce le afirmă , iar cel e afirmate de el consună. cu spusa multor altor poeţi ori autori de texte secunde. Numai că , prea ades, lasă să se strecoare erori care nu-s nici datorate neglijenţei poetice, nici grabei etc. ci se înscriu ca argumente că poetul nu avea cum să cunoască acele chestiuni di­ficile, de care aminteam mai sus, de vreme ce. poate gândi şi aşa Rămîne ca unică sursă a inspiraţiei: memoria înfiorată!
Sigur, când intri să ospătezi în "Cămara Soarelui", nu poţi fi copernican la modul Einstein, dar nici nu se poate spune că n-ai fi , de vreme ce afirmi că eşti "de două ori rotit la mărul -soare"! Ce să mai vorbim de nuntirea "curcanilor" de la "curtea galbenă"
Dacă Ion Barbu, cu uriaşul har poetic ce l-a avut, şi-ar fi apropiat o viziune mitică asupra lumii, suntem siguri că am fi avut cele mai frumoase peome închinate Luminii, şi afirmând cele de mai sus, ne gândim la "Banchizele" ori la bucata "Răsărit".
O primă şi profundă asemănare a Jocului secund barbian cu Jocul secund mitic o constituie caracterul său cogital ,de lucru motivat raţional,nu imaginat ori născocit. ci reflectat la modul intelectual. .
Dacă prin mistică , aşa cum vrea mentalitatea veacului, se înţelege iraţionalul ,credinţa lipsită de orice fundament intelec­tual, atunci în jocul secund barbian nu există nici urmă de mistică!
Cu siguranţă multe din viziunile propuse sunt discutabile, ca dovadă şi declaraţiile ulterioare ale poetului, care, tot ce-i posibil, în anumite sensuri , probabil, cu vremea. începuse a gândi şi altfel.
Este clar că certitudinea i-a lipsit poetului. Dacă făurito­rul de mituri lasă symbolon ,cu certitudinea că de acolo ,din nevăzut , îl poate ajuta, chiar, pe cel ce s-ar strădui să se apropie de simulacrele sale, Ion Barbu nu scrie cuprins de un sentiment similar. De aici,şi imposibilitatea respingerii reflectării lumii ca prin oglindă , precum şi emiterea unei singure pretenţii, destul de timidă ,şi anume ,că lumile jocului secund ar fi .. “mai pure".
Adeseori lumile Jocului secund barbian se alătură celor mitice, ce-i drept:fără ca deplina suprapunere să se realizeze. Simboluri mitice, care nu lipsesc din religia multor popoare, ori din panoplia mitică a multor arii de civilizaţii, răspândite în timp şi spaţiu ,mai peste tot şi mai totdeauna, cum ar fi, păunul, melcul, râpa, oul, şarpele etc. se regăsesc şi în volumul joc secund spre lauda poetului şi spre cinstirea neamului său.
Oricum, mesajul poetic barbian va rămâne pentru multă vreme un unicat, Ion Barbu fiind printre puţinii poeţi care şi-au mărtu­risit, deliberat, intenţia de a depăşi servituţile Oglinzii.
Cînd sufletul se cuminecă de bucurii filtrate, scuturate de ganga iluziei, de clocotul senzoriului, dumnezeeasca harfă îşi face auzite acordurile.



C U P R I N S

1. O piatră de poticnire. ………pag.2
2. Oglinda lui Narcis………….pag.3
3. „Omul modern este un cartezian….”.pag.8
4. METACRITICA……………………pag.16
4.1. Tudor Vianu :”Arta spunea Platon… ”pag.17
4.2. George Călinescu :”Alunecarea de la şes la pisc…”pag.26
4.3. Şerban Cioculescu :”Din poezia preliminară ermetică,discontinuă,ezoterică,apare aproape clar că „Jocul secund”……..pag.35
4.4. Eugen Lovinescu:”Ion Barbu a ancorat în formula ermetică a Jocului secund.”…pag.41
4.5. Perpessicius…….pag.42
4.6. Pompiliu Constantinescu…….pag.43
4.7. Ion Cantacuzino………..pag.44
4.8. Vladimir Streinu………..pag.44
4.9. B.Elvin : „Doctrina aceasta estetică,radical antiumanistă se exprimă răspicat în poezia care deschide volumul „Joc secund”………..pag.45
4.10. Ov.S.Crohmălniceanu:”Versurile poetului admit….o descifrare care să le scoată la iveală înţelesul adevărat…dar nu să-i substituie altul contrar celui dorit de autor,aşa cum au încercat să o facă unii.”………….pag.48
4.11. N.Manolescu:”Abstrasă din efemer,din „ceas” poezia e „un joc secund,mai pur”,o realitate sublimată.!”…………………….pag.49
4.12. Al.Paleologu:”Ion Barbu e un poet dificil,sau,cum se mai spune,ermetic.”………………………….pag.50
4.13. C.Dumitru : „Din ceas,poetul va deduce „adâncul acestei calme creste”nerevelabil în ipostaza senzorială….”…………… pag.51
5. Cărţi despre „Joc secund”……………. pag.52
5.1. Basarab Nicolescu:”Cosmologia Jocului secund”…..pag.52
5.2. Dorin Teodorescu:”Poietica lui Ion Barbu”………..pag.53
5.3. Mircea Scarlat:”Poezie şi deziderat”(Ion Barbu)…….pag.54
5.4. Marin Mincu:”Opera literară a lui Ion Barbu”……… pag.54
5.5. Şerban Foarţă:”Eseu asupra poeziei lui Ion Barbu”… pag.54
5.6. Mandics Gyorgy :”Geste închis”…………………….pag.55
6. „Orice traducere este implicit un act critic…”……… pag.55
7. Concluzii (I)……………………………………… pag.60
8. „Din ceas dedus adâncul….”………………….pag.61
9. „Pecetluiesc pământul văzutei tale Feţe.”………pag.70
10. …după Zeu…un poet,dacă doreşte să fie poet,trebuie să pună în versuri
mituri.” ( Platon : „Fedon”- 61 b )………………pag.78


COSTACHE ARITON


P.S.

Rândurile de mai sus le-am compus între 1983 şi 1987,pe când eram tehnician în „Griviţa Roşie”. Majoritatea capitolelor au fost rescrise,de la capăt,de cel puţin 3 ( trei ) ori. Ultimul eseu l-am scris de 18 ( optsprezece ) ori,cuprins fiind de teama că nu-l pot termina.M-am apucat de scria, anulând părerile celorlalţi critici ,fără a avea o idee clară despre ce înseamnă poezi ca „Joc secund”. Lucrurile s-au conturat pe drum,şi aşa s-a născut eseul. L-am predat ,din ordinul dlui Sebastian Patiţa,de la minister,editurii Mihai Eminescu,sub nr.782/19.12.1987, unde s.a ocupat de el ,mai bine de doi ani, tovarăşa Aurelia Batali, care era ocupată , tot timpul , cu volumul…..”OMAGIU”. A considerat că scrisa mea despre T.Vianu ar fi o insultă şi mi-a cerut să dau scris că voi scoate din lucrare părţile suburbane…. Doamna,crede şi acum ,că versul „calma creastă”…”intrată prin oglindă în mântuit azur”,trebuie înţeles la modul fizic al exprimării,adică vârful de stâncă al calmei creste,străpunge,sparge oglinda,evident,în acest fel alegându-se praful de mesajul poeziei !!.În 1997 ,vara,directorul editurii,un alcoolic,Nelu Oancea ,mi-a telefonat că s-au primit banii de la minister şi mă roagă să fiu de acord să intru în tranşa a doua ,mai la toamnă. Ulterior minţind cu neruşinare mi-a spus că pentru cartea mea nu s-au primit bani. Nenorocitul nu ştia că secretara lui îmi fusese colegă de birou în „Maşinimport”,cu ani în urmă ,şi mi-a şi nominalizat cele două cărţi de poezie pe care se prăpădiseră banii…
Doamna Aurelia Batali, uitând că m-a batjocorit tot timpul ,ca fost deţinut politic ( ori de câte ori o întrebam despre eseu , îmi spunea că este ocupată : „ lucrez la Omagiu !!”) a ţinut să îmi declare,cu neruşinare,că fiul ei a făcut revoluţia!!!S-a mai ocupat de volum cerându-mi să tai jumătate din el,uitând însă să precizeze care jumătate!! poetesa Doina Uricariu,în 1990,ulterior dânsa şi-a făcut o editură unde a primit comenzi grasea menite să o îmbogăţească.A uitat de manuscrisul meu..

Costache Ariton