ADIO COPERNIC

ADIO COPERNIC….

(RUGĂ PENTRU PATAPIEVICI )


Instituindu-se în instanţă supremă ,Papa Ioan-Paul al II-lea, şi pronunţându-se, în pe cât de faimoasa, pe atât de penibila gâlceavă dintre Inchiziţie si Galileo Galilei,Sanctitatea Sa a înclinat talgerul dreptăţii,cu motivaţii mai mult decât discutabile,în favoarea lui Galileo. Gestul Sanctităţii Sale ne permite să afirmăm că de la Vlădică până la Opincă,întreaga suflare creştină,chiar mai mult, întreaga suflare modernă,se învârte cu pământul în jurul soarelui ca în căluşei, la Moşi!!!Comentând gestul Papei, ”New-York Time Magazine”,în numarul său din 12 martie 1984 ,titra”Reabilitarea Imaginii lui Galileo”şi subtitra”Papa Ioan-Paul al II-lea îndreaptă o greşeala veche de 350 de ani”.Se inţelege că atât autorii cât si conducerea gazetei cunosc adevărul in această chestiune,Papa nefăcând nimic altceva decât să îndrepte o greşeală! Cu mentiunea că atât poziţia Sanctităţii Sale cât si pe cea a Comisiei condusă de Cardinalul Poupard care, din ordinul Papei, a studiat chestiunea,le vom analiza in altă parte,ne rezumăm ,pentru economia lucrării, în a afirma că, atât poziţia Inchiziţiei cât şi poziţia lui Galileo Galilei, erau departe de Adevărul Absolut în chestiune,astfel că alegerea operată de Papă nu putea fi decat greşită…Mai mult,Papa nu s-a situat pe adevărata pozitie a Bisericii Catolice,din păcate,aceasta fiindu-i necunoscută. Adevărul Absolut ,pentru noi Adevăr Revelat,aşa cum s-a păstrat până astăzi în sfinte simboluri,sfinte icoane,constructii simbolice,datini şi obiceiuri,a strălucit in Vestul Europei,în secolele XII-XIII,în sânul Bisericii Catolice.În secolul al XVI-lea,dupa cum rezultă din Dictionarul Latin de la 1531,avem în vedere greşita etimologie a notiunii de SOLSTITIUM,ştiinţa în discuţie era definitiv pierdută .Aparitia “teoriei”lui Copernic,se constituie ca un argument la fel de puternic.Din păcate această ştiinţă,la care ne referim si pe care o să v-o prezentăm ulterior,n-a fost cunoscută,ori ignorată cu buna stiinţă, atat de Ptolomeu cât şi de Copernic,Galileo,Kepler,Laplace,Einstein etc.etc.si,lesne de înţeles şi de Sanctitatea Sa. Înclinând balanţa în favoarea lui Galilei,Papa Ioan -Paul al II- lea n-a făcut altceva decât să dea curs mentalităţii acestui veac.Pentru a vă uşura înţelegerea mentalităţii acestui veac vă propunem două istorioare.
… Prima.Prin 1959,proaspăt ieşit din Jilava,lucram ca electrician într-o fabrică de tricotaje..Într-una din seri,lucram in schimbul de noapte,am găsit în atelier o masă cu un fasung cu bec, montat în mijlocul ei, iar pe marginea acesteia,sub tăblie,montată o cremalieră, pe care mergea un glob geografic,evident,pe deasupra mesei .Mecanismul,ascuns vederii ,era prevăzut cu o manivelă,pe care, dacă o învârteai ,globul de carton ,invartindu-se in jurul axei,se mişca, facând un tur in jurul becului din centrul mesei. Cele de mai sus se insoteau cu un uruit asurzitor.Cum eram putin băut,m-am trezit dând la manivelă şi murmurând amuzat:”Uita-te si pe post de Dumnezeu!”Invenţia, pentru că nea Sandu,meşterul electrician,va dobândi brevet de inventator pentru cele de mai sus,va fi amplasată în subsolul Observatorului Astronomic din Ana Ipătescu. In 1991,răposatul dr.in astronomie Harald Alexandrescu mi-a promis să o scoată de acolo.Nea Sandu urma cursurile serale ale Universitătţii de Partid,drept care,de câte ori eram in tura de dimineaţă,ţinea să îşi etaleze dispreţul pentru filozofia idealistă,faţă de mine, eu fiind,în ochii lui,puţin reacţionar…Nea Sandu spera să plece in Diplomaţie. Masa cu cremaliera era rodul studilor serale de partid. Bolsevicii,contrar Sanctităţii Sale,au ţinut cont de spusele lui Cassirer privitoare la teoria lui Copernic,transformând-o în piatră de temelie a materialismului dialectic.Nea Sandu era semianalfabet,astfel că superficialitatea materialismului i-a venit mănuşă .Din istorioara de mai sus m-ar bucura să retineţi că un semianalfabet realiza ,chipurile, o copie a gândirii Creatorului,adică reuşea ceea ce nici fondatorii de religii nu reuşisera.....Cand ajung la cele adânci ale tainei,înţelepţii îşi fixează cele inţelese în sfinte simboluri,o altfel de exprimare fiind imposibilă!!!.Nea Sandu nu numai că înţelegea dar şi imita gandirea ce a stat la baza creaţiei,evident ,cele de mai sus fiind adevarate dacă si povestea cu soarele şi cu pământul este adevarată…..
A DOUA ISTORIOARA. În 1965,la solstiţiul de iarnă,ocazionat de lectura poeziei”Oul Dogmatic”a lui Ion Barbu,am trăit ceea ce se numeste “spargere de ciclu”.Beat de bucuria cu care se însoţeşte “spargerea coajei oului”, implicit,a “coajei ignoranţei”,mi-am strigat uriaşa bucurie până şi pietrelor.Fără nici o motivaţie ,bucuria mea se însoţea cu convingerea că nu este adevărat că pământul se învârte în jurul soarelui.Pe aceeaşi scară de bloc,unde locuia fratele meu ,stătea si nea Ţecu,bobinator şi fost coleg de serviciu cu mine, la Ţesătoria de Relon Panduri.M-a împins pacatu si i-am spus că nu ne învârtim în jurul nici unui soare.M-a invitat la el ,să îmi prezinte pe cumnatul sau,”asesor popular”,deşteptul familiei.Acesta era de meserie tinichigiu.A pus in mijlocul mesei, din sufrageria lui nea Tecu ,o veioză, si ,luand globul geografic , s-a pornit să dea târcoale mesei,sub privirile pline de admiraţie ale celor doua fetiţe ale lui nea Ţecu, a soţiei acestuia şi,evident,a lui nea Ţecu. Tinichigiul ,dupa ce şi-a terminat numărul ,m-a bătut pe umăr, din ochi întrebandu-mă dacă am priceput. Cum toată asistenţa înţelesese cum stau lucrurile,n-am avut încotro, şi m-am dat bătut .Asadar, ceea ce constituie giuvaerul cel mai de preţ, din coroana gandirii mistice dintotdeauna,LUMINA,se afla la degetul mic al unui tinichigiu…Cu o extraordinară nonşalanţă şi cu o siguranţa de sine absolută, tinichigiul imi explicase cum devine cazul cu lumina si cu pământul,la clipă!!!…Alăturăm tinichigiului si modul de a gândi al Sanctităţii Sale,credem noi,cu destulă motivaţie. Să vă mai reamintim că în şcoli ,licee,universităţi , aceleaşi tinichele.manevrate de alţi tinichigii, umplu minţile tinerilor ,de cea mai nimicitoare învăţătură??? Ce să mai vorbim de Patapievici si compania tinichigiilor autohtoni???
, La ceasul cand ne rostim ,pământul se roteşte ,deopotrivă în jurul (presupusei) sale axe ,cât şi în jurul unui (presupus) soare-veioză ,unui soare-stea.Departe de a se impune,teoria lui Copernic ,postulată si nu argumeentată, cât de cât logic,avea să trezească nenumărate suspiciuni .Cârpelile teoriei,incepute de demenţialul Kepler, se continuă până in ziua de astăzi.
Din cele doua istorioare, să conchidem că teoria lui Copernic vine ca o pălărie pe măsura capului oricărui dobitoc,simplismul ei făcând-o accesibilă oricărui netrebnic.In plus: ce flaterie! Realitatea,modul rational al acesteia,este alta decat..aparenţele!!!
Dacă avem în vedere şi atitudinea Sanctităţii Sale în această chestiune,atunci s-ar părea că nu mai este nimic de spus,Galileo fiind purtătorul adevărului absolut.!
Fie-ne ingăduit ca în numele acelei stiinţe divine,pentru noi revelate,stiinţă care a stralucit deopotrivă în toate marile civilizaţii ale lumii ,cât şi în toate marile religii din toate locurile şi din toate timpurile,să ne îndoim de aşa numita ştiinţă ,de gândirea modernă,superficială,angajată ideologic si politic,total dezinteresată de adevăr,superficială ,asemeni celor ce o slujesc.
Stiinţa căreia ne închinăm se găseşte, atât in piramidele egiptene cât si in cele mexicane,ea este adapostită atât de Machu-Pichu cât si de Stoenhenge ori Sarmizegetusa.Se constituie ca sâmburele de lumină al tuturor cărţilor sfinte ale Indiei,cât si al celor din Mesopotamia,Egipt etc.De asemenea ,ea se regăseşte,contrar celor afirmate de Sanctitatea Sa,şi în Biblie şi în sfinte icoane creştine,atât în bisericile ortodoxe,cât şi în cele catolice .Dar cum ,din când în când ,limbajul simbolic amuţeşte,iar pentru înţelegerea lui un ajutor de Sus este absolut necesar,cum afirma,in urma cu 2500 de ani,Maxim din Tyr,in vremurile noastre,cand credinţa este total dispreţuită ,situaţia în care se află societatea modernă devine explicabilă..
Demersul nostru trebuie să plece de la Galileo Galilei, si anume de la afirmatia acestuia cum că ar fi vorba de “doua sisteme”unul datorat lui Ptolomeu,altul propus de Copernic.Dupa Imanuel Kant prin sistemul celui din urmă s-ar fi infaptuit ..”o revolutie coperniciană”.Oare?Analizând gândirea celor doi presupuşi adversari,noi am găsit că acestea mai mult se aseamana decât se deosebesc.
1. Atât Ptolomeu cât şi Copernic ne propun una si aceeaşi schemă de gandire: “A” – fix si “B” – mobil .Pentru Ptolomeu ,fix este pământul iar soarele este mobil;pentru Copernic fix este soarele iar pământul este mobil.Dacă ar fi aflat Archimede că s-a gasit un punct fix, pământul ar fi fost răsturnat de mult! Daca aceşti doi învăţaţi ar fi cunoscut adevăratul conţinut al noţiunii de solstitium,amândoi şi-ar fi revizuit opiniile,ambele fiind la fel de greşite....
2.Atat Ptolomeu cât si Copernic, necunoscând comentariile divinului Proclus asupra “Elementelor”lui Euclid,vor să foloseasca relaţiile dintre “elemente”pentru infăţişarea relaţiilor dintre soare,pamant,stele,drept care se impune ca soarele si pământul să devină ,daca nu elemente, cel putin,asemenea acestora. Iată de ce, atât soarele cât si pământul ,devin sferice şi, mai ales, materiale,contrar adevărului. Dacă avem în vedere “Definiţiile”cu care se deschid “Elementele”lui Euclid,atunci nu este permisă nici o apropiere între acestea si lumea în care evoluăm noi,ca atare nici extinderea relaţiilor dintre”elemente”,în lumi ce n-au nimic comun cu natura acestora! Pentru a afirma că soarele,ori pământul se învârt pe un cerc in jurul pământului ,respectiv soarelui,asemeni unor elemente euclidiene,cei doi au falsificat adevărul ,atât privind natura cât şi forma soarelui şi a pământului.Pământul nu este sferic şi,mai ales,nu se comportă ca o sferă,iar soarele nu are nimic comun cu materia,forma în care evoluează pe bolta cerească neregăsindu-se nicăieri în altă parte.
De ce atât Ptolomeu cât si Copernic au eludat adevărul? Simplu:pentru a putea să vorbească de mişcări circulare,mişcări posibile de închipuit,numai, ca aparţinând unor corpuri..sferice . Amuzant este faptul că atât Ptolomeu cât si Copernic argumentează sfericitatea pământului folosindu-se de una şi aceeaşi istorioară,şi anume cea cu barca dispărând la orizont ,de o anume manieră…Asupra adevarului privitor la natura si forma soarelui precum şi la adevărata formă a pământului vom reveni la momentul potrivit.
În privinţa “revoluţiei coperniciene”dăm cuvântul unui istoric al stiintei( H.Butterfield ) citat de Arthur Koestler:”faptul că pământul se mişcă este o chestiune incidentală in sistemul lui Copernic,care,considerat geometric,este exact vechiul model Ptolemaic al cerurilor,cu una sau doua roţi schimbate si una sau doua roţi scoase.”Comparati afirmatia de mai sus cu vorbirea lui Galilei despre “cele doua sisteme”şi conchideţi corespunzător.
Pentru a ne dumiri dacă ,în cazul lui Copernic,putem vorbi de o “revoluţie”cum ne propune Kant sau de o “revelaţie”cum ne propune Martin Rees,ori”descoperire”,cum zice Cassirer, se impune sa parcurgem impreuna “ Dedicaţia” pe care Copernic a facut-o Papei Paul al III-lea,dedicaţie cu care îşi prefaţeaza,oarecum,faimoasa sa lucrare,pe care n-o citeşte nimeni,în treacăt fie zis…Şi iată cum îşi motivează Copernic demersul:”În acest scop ne-am străduit să recitim toate cărţile filozofilor,în care am putea găsi dacă n-au mai fost si alţii care să susţină c-ar exista şi alte mişcări ale corpurilor cereşti decât cele acceptate de cei ce predă matematice în şcoli.Şi astfel am aflat mai întâi în Cicero că Hiketas credea că pământul se mişcă. Am gasit apoi în Plutarh că şi alţii ar fi fost de aceeaşi părere”.Şi,citând din Plutarh:”Dar alţii susţin că pământul se mişcă;astfel Philolaus Pitagoreicul susţinea că acesta se mişcă în jurul Focului pe un cerc oblic ca şi soarele si luna.Herakleides din Pont şi Ekphantus Pitagoreicul presupun de asemenea ca pământul se mişcă”etc..Dupa care Copernic continuă:”Si astfel folosind acest prilej am inceput si eu, asemeni, să gândesc de mişcarea pământului”…Acest “asemeni”nu ne îngaduie să admitem sub nici o formă c-am avea de-a face cu o gândire “revoluţionară”,şi de asemenea ne interzice să vorbim de “revelaţie” ori “descoperire”…Astronomul Copernic, preocupat să găsească o explicaţie mai satisfăcătoare acelor “aberaţii”ale planetelor,a considerat că ipoteza unui pământ care se mişcă ar putea oferi un răspuns mai aproape de adevăr.Pentru a nu-şi şoca contemporaneitatea ,Copernic apelează la prestigiul gândirii antice,ajungând pe firul rădăcinilor până la…presocratici.Mişcarea pământului fusese afirmată la modul său , uşor mucalit, si de Socrate:”E mai uşor să roteşti friptura decât cuptorul!”.Socrate,cel ridiculizat de Aristofan,ne permite să afirmăm că ştia mult mai multe decât putem întrevedea din scrierile lui Platon şi că era conştient de uluitoarele dificultăţi ce le intampină intelectul aplecat asupra acestor chestiuni.Venind ,oarecum ,în întampinarea preocupărilor lui Copernic ,ţinem să precizăm, stiinta amintita de noi ne sustine, că omul a ştiut dintotdeauna adevărata mişcare a pământului.Revenind asupra celor de mai sus, se impune să concluzionăm că aserţiunile lui Copernic nu pot fi considerate sub nici o formă ca “revoluţionare”si nici de o presupusă “revelaţie”ori “descoperire”nu poate fi vorba nicicum,cel ce ne obligă sa gândim astfel fiind însuşi ...Copernic!! .Aşadar ,“cele două sisteme”se dovedesc, la o analiză mai atentă .a fi..unul.si mai ales,avand in vedere falsitatea acestuia…niciunul!!!Ca să ajungem la modul de a gândi al Sanctităţii Sale,vă propunem o succintă incursiune în istorie.
.Cercul propus de Copernic se pare că a întampinat rezistenţă încă de la început. Cercul are 360 de grade pe când Anul are 365 de zile...Anul ,ciclic prin natura lui,poate fi ilustrat prin orice curbă închisă ,altfel spus ,pamantul, admiţând că se mişcă, trebuie să o facă de aşa natură încât să îsi incheie ciclul în 365 de zile. Şirul ganditorilor, începand cu Copernic şi sfârşind cu Sanctitatea Sa,este format din persoane străine de adevăratul sens al noţiunii de Solstitium,adica din persoane in totală necunoaştere de adevarul circumscris acestei chestiuni,mai concis spus, din persoane ignorante,care îşi dau cu presupusul. Johan Kepler va turti uşor cercul ,preschimbându-l într-o elipsă de 365 de grade/zile şi va elabora faimoasele sale legi care,geometric,sunt fără cusur,dar care n-au nimic a face cu realitatea.!!!Afirmaţiile lui Kepler,conform cărora spiritul geometric ar fi precedat creaţia,ergo : şi pe Creeatorul Universului ,frizează demenţialul!! Dar ce extraordinară potrivire cu Marele Arhitect al Universului! Şi acesta lucrează cu echerul,compasul si raportorul,geometru din cap până în tălpi! ”Geometrizarea cerului”-expresia apartine unei scriitoarei Simone Veil,citată de Patapievici - devenind o simpla reflectare a travaliului desfăşurat de M.A.U-ul Francmasoneriei,care, astfel, se substituie, discret, Dumnezeului-Tată al Religiilor…..
Teoria lui Copernic devine vârful de lance cu care Francmasoneria va izbi pe distanţa a câteva sute de ani în temelia Bisericii Catolice. S-ar părea că închinarea Bisericii Catolice în fata Francmasoneriei, prin chiar şeful acestei biserici,poate fi socotit un triumf al Francmasoneriei de o stralucire absolut nesperată .Numai că nu este de ajuns sa fii Papă pentru a te intâlni cu Adevărul Absolut! Gâlceava dintre Inchiziţie si Galileo a fost transformată, printr-o veritabilă scamatorie, într-o presupusă contrazicere între ştiinţă si credinţă,când ,de fapt ,se infruntau două opinii,ambele absolut greşite,ambele fără să fie nici cum în atingere cu Adevărul Absolut,în chestiune!!.
Dar, continuându-ne periplul istoric,să notăm că Laplace propune “interogarea naturii”si analizarea răspunsurilor acesteia printr-o”suită de inducţii bine conduse”dar nu uita sa adauge :”cauzele prime si natura intimă a fiinţelor vor fi “eternellement”neconuscute. .Laplace nici nu bănuie adevărul în discuţie,drept care,privitor la solstiţii,se limitează a nota că “le soleil…parait stationnaire”şi că la vară avem un “maximum”si la iarnă un”minimum”,referindu-se,desigur,la lungimea zilei. Ca si la Kant,convingerea că nu putem cunoaşte “cauzele prime”se insoţeşte cu acceptarea unei “transcenderi,”a unei simple închipuiri asupra adevărului…Bănuim că Laplace,adept atât al lui Copernic cât si a lui Kepler ,dată fiind fixitatea soarelui,nu putea explica în ce sens trebuie înţeleasă afirmaţia cum că “soarele este staţionar”la solstiţiul de vară,explicaţie pe care copernicienii încă nu au elaborat-o!
Explicând modul deductiv în care Kepler ne propune elipsele sale,Einstein se joacă cu un creion pe o hârtie format A-4,si ne propune un raţionament absolut infantil. După ce afirmă că admiţându-se că “orbita pământului… era o orbită închisă în sine - fapt ce nu era evident a priori”se făcea “deja un pas înainte”,Einstein se întreabă , la modul retoric:”Dar cum să se determine forma reală a orbitei Pamantului?”Şi iată şi răspunsul :”Să ne imaginăm prezenţa într-un loc al planului orbitei (s.n.)a unei lanterne puternice M”….Ne oprim aici , şi ne intrebam cum să aşezi lanterna in “planul orbitei”când tu nu ştii “forma reală a orbitei Pământului”,despre a cărei “determinare” te întrebasei anterior? De vreme ce nu ştii “forma reală a orbitei Pământului”,evident,nu ştii nici care este “planul orbitei”…Povestea cu lanterna se constituie ca o extraordinară motivatie a modului de lucru al raţiunii modelate de senzorial!! Einstein vorbeşte de o lanternă care sa fie capabilă să bată preţ de câteva sute de milioane de kilometri!!!…Ce dimensiuni trebuie sa aibă o asemenea lanternă ? Desenate pe hârtie cele de mai sus par ...raţionale!Din păcate .atât planul orbitei cât si orbita propusă de Kepler este falsă , in totală neatingere cu adevărul în chestiune.Einstein însă ,rostindu-se despre mister,refuza constant revelaţia,crezând că misterul poate fi dezlegat de om ,fără ajutor de Sus. In acest sens,Sanctitatea Sa a venit în atingere cu modul de a gândi al lui Einstein,admiţând că ar exista si adevăruri care pot fi cunoscute şi altfel decât in chip revelat. Din păcate ,Sanctitatea Sa nu şi-a ilustrat afirmaţia cu un exemplu,lăsând să se subînţeleagă cum că obiectul gâlcevei amintite ar putea fi un adevăr astfel cunoscut,ceea ce constituie o greşeală catastrofală!! Să menţionăm că Sanctitatea Sa nu a rostit decât o propoziţiune aluzivă asupra conţinutului gâlcevei ,propoziţiune care nici măcar nu punea problema în discuţie ,şi nicicum să odiscute!!.Asupra pozitiei Vaticanului promitem sa revenim ulterior.
În fata Zidirii Dumnezeesti,pe care, cel puţin noi, am găsit-o gata construită , ratiunea omenească se poate situa pe două pozitii. Prima : recunoscând completa sa incapacitate de a înţelege cele cereşti, să încerce îndumnezeirea ei, dilatarea capacităţii ei de înţelegere, pentru a putea adăposti adevărul revelat. Cealalta poziţie,poziţie pe care se situează intreaga gândire aflată în conflictul amintit de la Ptolomeu,Copernic,Galilei etc. până la Papa Ioan-Paul al II-lea,presupune ajustarea zidirii dumnezeeşti la dimensiunile minţii modelate de senzorial. In multe, din cele publicate anterior, am afirmat că:”încă nu s-a născut pe pământ om care, fara Ajutor de Sus,să ştie cum se lumineaza pământul de ziuă şi cum se înveleşte cu stele.”Acest adevăr se impune să îl reamintim ,mai ales, cu această ocazie. Numai că ,atunci când pământul devine un ce raţional,adică o sferă,iar soarele devine o stea,orice jongleur le poate mişca ,dupa cum vrea mintea lui,cele aflate în discuţie putând face obiectul raţiunii omenesti!!! Mai mult,ele se simt bine în mintea unui …tinichigiu!!
Nici Ptolomeu ,nici Copernic nu s-au referit nicicum la Solstitium,deoarece,credem noi, este imposibil să le găseşti un loc celor două puncte ,în sistemele propuse de ei .Galileo nu s-a pronunţat,de asemenea,deloc asupra noţiunii amintite. De ce? În reprezentarea ,pe care o adăposteau minţile lor, nu puteau fi amplasate punctele cu pricina,iar ştiinţa aferentă acestor noţiuni(solstiţiu , echinox etc.) le era complet străină .Nici Kepler,dupa cunoştinţele noastre, nu le-a amplasat nicăieri pe elipsa sa. Laplace se multumeste să constate că la solstiţiu “soarele…pare staţionar”vara fiind ziua cea mai lungă,iar iarna cea mai scurtă,si cam atât. Privitor la evoluţia teoriei lui Copernic,credem că spusele marelui dascăl al clasei muncitoare F.Engels sunt deosebit de grăitoare:”Ceea ce a fost pentru religie arderea bulei papale de catre Luther,a fost pentru ştiinţele naturii marea operă a lui Copernic,prin care acesta a aruncat mânuşa superstiţiilor bisericeşti-deşi cu timiditate şi dupa ezitări de 36 de ani şi,ca să zicem aşa,pe patul de moarte.Din acel moment studiul naturii s-a emancipat in esenţă de religie,deşi lămurirea definitivă a tuturor amănuntelor s-a tărăgănat până în ziua de azi şi în multe minţi e încă departe de a se fi terminat.Dar din acea clipa dezvoltarea ştiinţei a pornit si ea cu paşi gigantici.”(F.Engels:”Dialectica naturii”ESPLP 1954/pag.194-195) Cele de mai sus le găsiţi tipărite cu litere de foc,sub cămaşă ,direct pe pielea tinichigiilor,bolşevici inocenţi…Mi-e silă să-i mai numesc.....
Dacă cele de mai sus au fost rostite in secolul al XIX-lea,se cuvine să precizăm că exprimarea lui Engels ,potrivit căreia”lămurirea definitivă a tuturor amănuntelor s-a tărăgănat până in ziua de azi şi în multe minţi e încă departe de a se fi terminat.,”este la fel de valabilă şi în veacul XXI…
Pentru a putea înţelege cum se cuvine afirmaţia lui Cassirer conform careia “Noua cosmologie,sistemul heliocentric instituit de către Copernic,este singura bază solidă si ştiinţifică pentru o nouă antropologie.”să examinăm datele problemei,adică ce si cum putem studia “ştiinţific “privitor la forma si natura soarelui si a pământului. Cel puţin,în ultimele câteva mii de ani,spectacolul, ce se oferă spre meditaţie minţii omeneşti, este unul si acelaşi : soarele răsare,se suie pe bolta cerească,apoi coboară şi apune Atât şi nimic mai mult! Acesta este fenomenul ce se desfăşoară in faţa simţurilor şi implicit,în faţa minţii . Acesta este subiectul contemplaţiei omeneşti !! .Atât Ptolomeu cât si Copernic,precum si toată suflarea omenească de la Opincă până la Vlădică,au beneficiat ,dealungul vremii, de unul si acelaşi spectacol..Daca textele religioase propun sfinte simboluri, în încercarea lor de a fixa si transmite cunoştinţe despre lume,Copernic a apelat la “Elementele”lui Euclid,desi divinul Proclus atrăsese atenţia asupra faptului că aceste elemente nu pot fi utilizate nici în reprezentarea celor de Sus şi nici în reprezentarea celor contingentale ,de jos. De ce? Răspunsul ni-l dau definiţiile lui Euclid :”Punct este ceea ce nu are nici o parte.””Linia este o lungime fără lăţime”etc.Asemenea “elemente”nu pot fi nici măcar imaginate de mintea omenească şi,nicidecum recunoscute ca existente in lumea, asa cum o percepem noi oamenii. Rostul “Elementelor”lui Euclid era să ajute mintea să se desprindă de cele materiale,intelectul antrenându-se astfel în reprezentarea lumilor imateriale. Lumea elementelor lui Euclid se constituie într-um poligon de antrenament al minţii şi nimic mai mult!!
Să începem cu pământul,cu acel pământ de sub picioarele noastre.....
Am propus o disociere:minte îndumnezeită şi minte modelată de senzorial. Să vedem care este forma pământului în ambele ipostaze ale minţii omeneşti. Mintii modelate de senzorial pământul i se infăţişează ca o tipsie pe ale cărei margini se sprijină Bolta Cereasca. Această formă a Pământului - tipsie plată - este,absolut inconştient,prezentă în mintea modelată de senzorial. Tocmai cei care nu şi-au propus niciodată să se întrebe asupra celor percepute, şi în mintea cărora pământul este ,subînţeles ,ca fiind asemeni unei tipsii plate,tocmai aceştia susţin că pământul este o... sferă ! Aceştia nu admit că lucrurile ar putea fi si altfel decât se înfaţişează acestea simţurilor,adică altfel decât le poate concepe mintea modelată de simţuri. Ei îşi pot reprezenta foarte uşor o sferă ,dar sunt incapabili să îşi dilate puterea de înţelegere până la limitele reclamate de adevărul absolut implicat de adevarata formă a pământului. Sanctitatea Sa a afirmat că marea provocare a veacului XXI este pentru ştiinţele experimentale,în sensul că le revine acestora sarcina de a elucida misterul ce înconjoară fiinţa umană..În sensul celor de mai sus vă propunem să construim,virtual,in pură intelecţie ,o autostradă de la Vladivostok la Lisabona.O vom construi din bucăţi pătrate ( 1mx1m) de polistiren - expandat,prevazute, la mijloc,cu o sticlă de nivel (boloboc) ,pentru a fi siguri de perfecta lor orizontalitate,atunci când le vom amplasa pe autostrada amintită. .Acolo unde terenul prezintă asperităţi, intervin eu şi le netezesc. În acelaşi mod ,vom construi şi o altă autostradă ,din Alaska până în Ţara de Foc,traversând cele două Americi.. Apoi vom străbate Africa ,de la Cairo la Cape Town ,şi tot aşa ,vom împânzi pământul , acoperindu-l, in totalitate ,cu plăci pătrate de polistiren – expandat , având grijă ca sticla de nivel din mijlocul plăcii ,să fie perfect orizontală ,până când obţinem completa acoperire a uscatului cu plăci perfect orizontale,ceea ce ne permite să afirmăm,deocamdată,că uscatul este perfect plat : ştiinţific verificabil metru cu metru!!! Vom proceda la fel şi cu Oceanele şi cu Mările . Cum totul se petrece în pură intelecţie,virtual,presupunem că apele oceanelor sunt calme, astfel că plăcile de polistiren- expandat plutesc într-o orizontalitate... perfectă. Vă propunem sa degustaţi extraordinarul spectacol al Oceanelor perfect plate care se adaugă unui uscat al Continentelor la fel de plat!!! Concluzia,singura concluzie ce se impune,in urma experimentului efectuat ,este că toate continentele precum si toate apele lumii sunt perfect plate, metru cu metru . Ergo : locuim un pământ absolut plat! Atenţie : cei care sunt convinşi că pământul este sferic şi care nu pot realiza spectacolul propus,sunt rugaţi să pornească, la pas ,şi să verifice , metru cu metru , ,adevarul celor afirmate mai sus ! A afirma că pământul este plat în faţa minţii omeneşti este un adevar absolut si care nu poate fi negat sub nici o formă! Dar,nu este singurul adevar , in ce priveste forma pamantului!Este momentul să ne suim într-un turboreactor,dupa ce ne-am notat câteva repere stelare,aflate deasupra capului., şi să zburăm cu acesta la 10.000 de metri înaltime in directia Est. Spectacolul ce ni se înfaţişează, sub noi, este cel al plăcilor de polistiren- expandat perfect orizontale,altfel spus , percepem că zburăm deasupra unei lumi perfect orizontale . Numai că,după câteva ore de zbor ,meţinând direcţia de zbor neschimbată-EST-,constatăm că avem, din nou ,deasupra capului ,reperele stelare, de sub care am plecat ,ceea ce ne obligă să conchidem că ne-am întors de unde am pornit,ergo : am zburat deasupra unui corp… perfect rotund!! Aşadar,spectacolul pe care il propune pământul minţii noastre este ,deopotrivă de adevărat ,ca fiind de formă plată şi, simultan ,de formă rotundă.!!! Mai clar spus : pământul este şi rotund şi plat ,simultan,ambele ipostaze fiind la fel de adevarate! Să subliniem că „ rotund „nu vrea să însemne ,sub nici o forma,”sferic”!! Rotunjimea pământului este inaccesibilă minţii omeneşti . Scarabeul simbolizează tocmai mintea care a reuşit să se dilate până la a îmbrăţişa pământul la adevăratele lui dimensiuni. Aşadar pământul este, deopotrivă de adevă rat ,şi plat şi rotund!!! Credem că celebra expresie coincidentia oppositorum ,îşi găseşte, în cazul formei Pamantului, cea mai aleasă ilustrare! Româneşte spus : ceea ce nu se poate la om, se poate la Dumnezeu!Cum arată o asemenea formă? Nu putem şti ! Celor care ne opun forma vazută de pe lună, le propunem sa revadă “Optica si Catroptica”lui Theon/Euclid,unde se gaseşte aşa numita „ problemă a cuadraturii cercului”,in mod greşit considerată problemă de geometrie. Conform Propoziţiei a IX-a a lucrării susamintite :“Mărimile rectangulare văzute de la distanţă par rotunjite.” Altfel spus,indiferent de forma pe care ar avea-o pământul,datorită distanţei ,el s-ar vedea tot rotund! Dacă ţinem cont de cele mai sus amintite,concludem că adevarata formă a Pământului este cu totul alta decât cea pe care mintea modelată de senzorial o poate concepe. În manualele de astronomie,de anul trecut,se afirmă, mai întâi ,că pământul ar fi sferic,pentru ca mai apoi,după câteva pagini,să se afirme că ,potrivit ultimelor măsurători, nu este sferic, ci este un…geoid! Această penibilă găselniţă le permite autorilor să evite recunoaşterea incapacităţii minţii omeneşti de a reflecta adevărul absolut,propunandu-ni-se un surogat de ştiinţă. .Ce-i acela „geoid „si, mai ales,cum se comportă ,nu-i preocupă pe autorii manualului…
Conchidem că nu cunoaştem adevărata formă a Pământului, de unde si decizia noastră de a nu admite că s-ar învârti pe un cerc ori pe o elipsa etc. Să vă reamintim că noi ştim adevarata formă a orbitei pământului,adica adevarata formă anului
Dacă linia de gânditori Copernic – Einstein concep mişcarea pământului într-un spaţiu vid,amorf etc.pentru noi COSMOSUL ESTE VIU locuit ,deopotriva ,de Dumnezeu-Tatal si de Duhul-Sfant,care conditionează ,de o anumită manieră ,mişcarea pământului,desigur,ţinând cont si de forma lui .Să ne ţinem promisiunea şi să analizăm argumentele propuse de Ptolomeu si Copernic privitoare la „sfericitatea” pământului,şi anume , povestea cu catargele corăbiei ce dispar ,la orizont,îngropându-se în mare,treptat,treptat,ultimul , fâlfâind deasupra valurilor ,steagul alb din vârful catargului mare…Astronomul Herschel a avut (ne)inspirata idee să reia povestea,in veacul al XIX-lea, şi să deseneze o portiune de cerc, pe care plutesc cinci corăbii. Un obervator le priveşte de pe mal, un altul de pe un soi de postament.Observatorul de pe mal vede prima corabie apărând la orizont. Observatorul de pe postament le vede pe urmatoarele,in diferite ipostaze.. Ţinând cont de lungimea razei pământului şi calculând scara la care este făcut desenul, gasim că omul are o inaltime de 885 de km, postamentul măsoară 1593 de km. ; bărcuţele sunt lungi de 442 km..Observatorul de pe mal vede barca aflată la.... 2920 de km., iar cel de pe postament vede la...
6195 km. În cazul în care, considerând că o barcă ar avea o lungime de 50 de metri,atunci, la scara desenului,raza pământului are cca. 700 de…metri!! Cele de mai sus le dorim o ilustrare a afirmatiei noastre conform căreia,mintea modelata de senzorial nu poate adăposti adevarul absolut al zidirii dumnezeesti,este incapabilă de fidela reprezentare a acestuia,de REFLECTAREA lui..O reprezentare grafică similară se găsea ,cu mulţi ani în urmă,în manualul de geografie fizică. Acolo , un marinar aflat în vârful catargului, viza cu privirea un far aflat pe ţărm la cca.3500 de km.Catargul corăbiei masura vreo 1500 de km.si nava avea cam aceeaşi lungime!! In realitate,corabia cu catarge,propusa de Ptolomeu si Copernic ,departandu-se de tarm ,se vede din ce in ce mai mică ,apoi,se vede ca un punct negru ,punct ce se sterge pe linia orizonzului… Va rugam,in aceeaşi ordine, să examinaţi,mai ales ,în manualele de astronomie bolşevice,reprezentările grafice privitoare la eclipse ,si veţi fi uluiţi de modul absolut aberant în care sunt realizate .Conchidem că mintea omeneasca nu poate concepe cele ale zidirii dumnezeesti,acestea refuzând să îmbrace o haină raţională,evident,ele situandu-se undeva deasupra raţiunii omeneşti,dincolo de aceasta.. Menţionăm că orice valori veti propune pentru corăbii,observatori etc.curbura pământului nu poate fi nicicum dovedită .. Dacă povestea lui Copernic cu catargul,cu steagul etc. ar fi adevarată , atunci am locui pe un pământ de câteva mii de ori mai mic decat cel pe care ne aflăm acum!!!
Dar acest mod de a gândi asupra lumii are un cu mult mai mare defect,şi anume,neglijarea faptului că pământul este un ce însufleţit, este viu,ca atare întreg misterul, in care se învăluie viaţa pe pământ ,cuprinde deopotrivă si pământul,implicit ,forma acestuia. Să vă reamintim că fiinţa noastră trăieşte într-o simbioză totală cu pământul şi să conchidem că forma pământului înglobează şi misterul fiinţei noastre.
Globul de carton,asa numitul glob pământesc,se învârte pe ecranele a mii de canale de televiziune, a invadat scolile si casele noastre,mânjind cu minciuna lui minţile crude ale copiilor. De ce Francmasoneria ,pe distanţa a câteva sute de ani,a răspândit ,cu un zel demn de o cauză mai bună ,aceste minciuni? Răspunsul este simplu:un pământ sferic MATERIAL, învârtindu-se în jurul unui soare sferic MATERIAl,elimină din aceasta ecuatie orice necunoscută ,Duhul Sfant ne mai gasindu-şi nici un loc.Numai că lucrurile,cum vedem, stau cu totul altfel….Necunoscând adevarata formă a pământului, nu putem afirma nimic nici in privinţa stării acestuia,adică asupra modului în care se mişcă sau stă pe loc....Globul de carton,cel pe care tinichigiul meu l-a mânuit ca pe un cleşte de fălţuit tabla,se impune a se întoarce în sala hărţilor marilor companii maritime,ori în cabina navigatorilor,acolo unde este folositor unor oameni care nu confundă proiecţia uscatului şi apelor pe o sferă ,cu adevarata formă a acestora .Suprafaţa pământului poate fi ,la fel de bine,proiectată pe un cub,un trunchi de piramidă ori doua conuri puse bază în bază,ceea ce nu ne permite să afirmăm că pământul ar fi cubic, ori ca un trunchi de piramidă ori dubluconic etc..etc. Să mai subliniem ,încă o dată,că a vorbi despre pământ,smulgându-l ca pe un fir dintr-o ţesătură ,este un mod absolut inacceptabil de abordare ştiinţifică a acestei chestiuni ,MISTERUL ce învăluie zidirea dumnezeească neputand fi îmbucătăţit,secţionat etc.acesta comportandu-se ca un tot,absolut indivizibil.
În aceeaşi ordine de idei, vorbind despre Bolta Cerească suntem obligaţi să o facem in strictă conexiune cu Soarele. Numai tinichigii aşează soarele în mijlocul mesei, ca pe-un felinar şi rotesc pământul ca pe o tiribombă in jurul acestuia.
Bolta Cerească,bolta ce însoţeşte fiinţa noastră ca o umbră ,oriunde ne-am deplasa pe suprafaţa pământului ne marchează întreaga existenţă. Dicţionarele o descriu ca fiind imaterială,uneori chiar… ireală ,dar,în final ,se conchide cum că ea...se impune .Cum se impune? Ca un ce existent ,care are formă ,culoare,şi dacă ţinem cont de faptul că bănuţul auriu al soarelui lunecă pe suprafaţa ei,şi o oarecare…concreteţe!!! .Bolşevici,cei ce au dărâmat, cu atâta furie!, bolţile bisericilor,în manualele lor de astronomie,afirmă, nici mai mult nici mai puţin ,că”In realitate nu există nici o boltă cerească.” Bolşevicii ştiau că bisericile creştin-ortodoxe păstrează, în centrul construcţiei lor, bolta cerească,bolta misterului, în care este zugrăvit Pantocratorul, Tatăl Ceresc , Părintele Luminilor. Aceasta boltă este declarată ca inexistentă de către bolşevici,mai ales,pentru că de înţelegerea ei ţine şi înţelegerea soarelui de o anume manieră,una şi aceeaşi taină învăluind atât bolta cât şi soarele ,iar înţelegerea accestei taine este cu mult mai dificilă decât ne-am putea închipui…Această boltă care adăposteşte ciclul zi-noapte,ne marchează existenţa pe pământ, de-o manieră absolut definitorie..Retragerea înţelepţilor în peşteri, viza, în principal, ieşirea din ciclul zi-noapte,ciclicitatea aducând dupa sine succesiunea,curgerea cu toate păcatele aferente… Să îl urmărim pe Eminescu ,cât de marcat este de această boltă şi mai ales,cât de profund ignoră acest fapt : ”Când unul trece,altul vine / În astă lume a-l urma / Precum când soarele apune / El şi răsare undeva”.Primele două versuri ne vorbesc de o succesiune,succesiune ce este,mai apoi,atribuită (complet gresit!) şi soarelui.Soarele nu răsare în altă parte, numai după , ce apune aici,soarele este veşnic în toate ipostazele posibile,adică este într-un etern-răsărit,într-o eternă-amiază şi într-un etern apus,şi,la fel de etern ,în toate ipostazele posibile!!!Succesiunea aparţine ordinii pământeşti, în timp ce soarele aparţine ordinii cereşti.Dar, pentru a opera aceasta dichotomie, trebuie să ştii adevărata mişcare a pământului, şi,mai ales,advărata natură a soarelui.Altfel păţeşti ca Eminescu! Dacă un poet de talia lui Eminescu este înşelat ,păcălit de ordinea aparentă a lumii ,ordine în care bolta cerească joacă un rol decisiv,lesne de înţeles că cei dăruiţi cu intelecte comune sunt şi mai uşor de înşelat. Depăşirea ordinii înscrisă pe bolta cerească , ieşirea de sub carapacea acesteia, se înscrie ca o cerinţă ce depăşeşte puterile fireşti ale minţii omeneşti. Când Brâncuşi a zămislit “Ţestoasele” , în “Ţestoasa”a plasticizat toată angoasa fiinţei prizonieră a bolţii cereşti,a senzorialului,pentru ca în “Ţestoasă zburând”,eliberarea spiritului ,de cătuşele materiei,să fie plasticizată prin lunecarea carapacei sub ţestoasă ,fiinţa acesteia ţâşnind deasupra,în triumf! Vă propunem să analizăm împreună situaţia în care se află trei observatori aflaţi pe o distanţă de 90 de kilometri. Fiecare este prizonier al unei bolţi,asemeni unei umbrele cu raza de 15 km.Fiecare are pe bolta sa un soare,altul,diferit de sorii aflaţi în bolţile celorlalţi doi.Dacă soarele ar fi o stea,atunci de ce, cei trei observatori aşezaţi la câte 30 de km distanţă unul de altul,nu văd un singur soare,într-un singur punct al unei singure bolti?? Întrebarea rămâne fără răspuns…Lesne de înţeles că pe masură ce vom mări numărul observatorilor ,corespunzător,se va mări şi numărul bolţilor cereşti aferente acestora. Riguros ştiinţific:fiecare om posedă o boltă ,unică,a lui si numai a lui. In fiecare boltă straluceşte un soare. Închipuiţi-vă că aţi fi ,la ora prânzului,în câteva mari oraşe ale ţării noastre ori ale Europei. Lesne de acceptat că ,deşi unul si acelaşi, în fiecare oraş, v-ar străluci deasupra capului un alt soare,în fiecare oraş un altul decât cel ce îl aveti , momentan ,deasupra capului. Lărgiţi închipuirea şi încercaţi să realizaţi o zi etern –planetară, o zi în care se află câteva miliarde de bolţi,şi fiecare boltă adăpostind,riguros ştiinţific exprimat,soarele ei,de unde uluitoarea,cu adevărat dumnezeeasca strălucire a miliarde de sori. Acest spectacol , pe care ochiul minţii ne permite să-l admirăm,îl ignorăm în mod absolut,suntem complet ignoranţi,nu atât de extraordinara lui măreţie, cât de autentica lui realitate!, prin natura noastră fiind prizonieri ai ordinei senzoriale a lumii. Dacă soarele ar fi o stea, el ar straluci asemeni oricărei stele ,într-un punct al bolţii înstelate,vizibil din toate punctele pământului ,evident,în ipostaze diferite,dar ,sub nici o formă, un soare-stea nu poate străluci ,simultan,în miliarde de bolţi!!! Acest soare ce straluceşte în miliarde de exemplare,în miliarde de bolţi,în chip etern, adică dintotdeauna si pentru totdeauna, văzut la el acasă ,este Pomul de Lumină , Pomul Vieţii, Koh-I-Nor, Tatăl Ceresc, Părintele Luminilor, Coloana lui Brâncuşi ,chemaţi-l cum vă convine,dar recunoasteţi că natura lui este diferită, alta, decât natura celor materiale…Nu ştim ce
este Lumina şi nici nu vom putea şti vreodată .Lumina este asemeni sufletului, de aceeaşi natură cu ea. Ne este dat să conştientizăm adevărata lui natură,veşnicia lui,implicit veşnicia noastră,dar nu putem şti nimc asupra naturii Luminii.
Vorbind de Lumină, se impune să ne rostim asupra Soarelui. Recurgem,având în vedere limpezirea punctului nostru de vedere,la Hegel.. Vorbind despre Anaxagora,Hegel notează :”Soarele este considerat (de Anaxagora n.n.)ca un lucru material, cum îl considerăm şi noi astăzi (subl.n.),el nu mai este un zeu viu;…” Considerarea Soarelui ca un ce material ,după cum rezultă din cele de mai sus,a însoţit omenirea dintotdeauna,am zice în strictă paralelitate cu cealaltă opinie după care Soarele ar fi un “zeu viu “. Am dorit să evidenţiem cele de mai sus, pentru că tinichigii ,erijându-se în “evoluaţi”,oameni de ştiinţă etc.,consideră că, agăţarea în tinda lumii a unui felinar material ,se constituie ca nu ştiu ce mare cucerire a ştiinţei moderne !! .Chiar dacă nu o dau pe goarnă, ca sovieticii,bolta cerească,bolta însorită a lumii, se bucură de aceeaşi desconsiderare şi din partea oamenilor de ştiinţă francmasoni, ai veacului ce-l petrecem , dificultăţile ce le ridică înţelegerea acesteia fiind,şi pentru dânşii , la fel de insurmontabile!! Peştera de la Kapilavastu este soră dreaptă cu peştera din Nemeea , cu ce de la Bethleem ,precum şi cu peştera Polovragi de la noi,toate regăsindu-se în peştera lui Platon,cea care se constituie ca cea mai aleasă pagină de poezie din istoria lumii!!! Peştera lui Platon se impune celor a căror minte,străbătând marea cursă a Aletheei ,se află spre finalul acesteia. Ca şi în Sfanta Icoană a Naşterii Domnului,şi în peştera lui Platon ,Soarele se află în interiorul peşterii. Binecuvantata Lumină se află afară. Dacă peştera plasticizează Lumea senzorială ,atunci dincolo de ea,afară, se află Împărăţia,unde „drepţii ca luminătorii strălucesc” şi unde nu se află nici un soare,Lumina revărsându-se, direct , din Pomul Luminii,din Pomul Vieţii….Natura acestui Pom al Luminii ne este necunoscută şi,sub nici o formă nu este de natură materială !. Soarele ,ca şi bolta cerească, aparţin ordinii cereşti,de unde şi extraordinarele dificultăţi ce le întâmpină mintea omenească în înţelegerea lor .Atunci când Ptolomeu ori Copernic au propus un soare material nu aduceau nimic nou,acest mod de a gândi,după cum ne informează Hegel, fiind vechi,antic şi.... de demult!!! Astfel că , pretenţiile tinichigiilor de a se drapa în mod modern de gândire,atunci când ne propun un soare-felinar-material, sunt uşor ridicole şi desuete…..
Mişcarea pământului,chipul tainic în care se împlineşte aceasta ,iată ceea ce se constituie ca miezul de foc al gâlcevii amintite. Când vom prezenta adevărata etimologie a noţiunii de Solstitium,atunci vom avea posibilitatea să afrimăm că Omul a ştiut dintotdeauna ,nu numai că pământul se mişcă,dar,mai ales,a ştiut şi adevărata orbită a mişcării pământului.Faptul ca în BIBLIE Dumnezeu îi cere lui Moise să sărbătorească un eveniment într-o anumită lună a anului (Aviv),ne permite să afirmăm că cei vechi ştiau ce este Anul,implicit forma acestuia şi toate cele ale Tainei cu care se insoţeşte noţiunea de An!
Dar se cuvine să prezentăm şi Adevărul Absolut,pentru noi Adevăr Revelat,în ce priveşte noţiunile de Solstiţiu,echinox, Zenit şi Nadir,noţiuni moştenite din moşi- strămoşi,dar al căror sens adevărat a fost definitiv pierdut undeva în secolul XVI...
De ce in secolul XVI?? Pentru că în Dicţionarul Latin ,apărut la Paris în 1531, noţ iunea de Solstiţiu se defineşte ,catastrofal,plecând de la cuvântul sol /soli = soare şi stare = a sta,de unde Solstitium = soarele stă,ceea ce este fals si contrar adevăratei etimologii!! Mai întâi că soarele nu se opreşte niciodată pe bolta cerească! Aşteptaţi până se înserează şi veţi constata că soarele apune şi în ziua de solstiţiu , ca în oricare altă zi. Dar la iarnă,când soarele se mişcă cu o viteză fantastică pe bolta cerească ,nu putem sub nici o formă vorbi de oprirea soarelui,numai că, şi atunci ,este tot solstiţiu,dar de iarnă! Este vorba de o etimologie greşită cauzată de ignoranţa celor implicaţi , privitoare la mişcarea pământului în Cer. Trebuie plecat de la solum = pământ şi stare = a sta,de unde Solstitium = pământul se opreşte !! In strictă conformitate cu adevărul fenomenului , pământul se opreşte ,atât la vară cât şi la iarnă!! Vom avea două opriri ale pământului,implicit două solstitii,unul la vara şi altul la iarnă. Cel de la vară, având în vedere poziţia pământului faţă cu Pomul de Lumină, ne dăruie ziua cea mai lungă,iar la iarnă,invers ne dăruie ziua cea mai scurtă. La solstiţiul de vară Soarele se află la Zenit,adică pe drumul cel mai scurt (zenit / semt=scurt ,în arabă) faţă de pământ,care se află la nadir(Nathir ,în arabă,punct opus). După cum vedeţi nu avem decât un singur punct Zenit şi tot un singur punct Nadir. La fel si echinoxurile care sunt amplasate pe fălcile Boului. Care BOU? Simbolul Boului,cel ce defineşte orbita pământului şi care are Solstiţiul de vară între coarne şi Solstitiu de iarnă în barbă. Complexa mişcare a pământului urmează conturul Capului de Bou. Este vorba de Boul din aşa numita stemă a Moldovei,de Buhaiul din Pluguşor. Este vorba de Boul Apis precum si de conturul pietrelor de la Stoenhenge ori Sarmisegetuza sau Machu-Pichu. Este vorba de cel mai vechi simbol din istoria omenirii, prezent in toate religiile,la toate popoarele,in toate civilizatiile,cu unul si mereu acelaşi sens,sens pe care mintea omenească singură nu îl poate afla sub nici o formă.!!!.
Unde este Soarele.??? El străluceşte în Pomul de Lumină ,din Centrul Lumii,în faţa căruia pământul îşi execută dansul mai sus plasticizat prin simbolul amintit..
Nici vorbă de soare-stea ori de presupuse cercuri pe care s-ar învârti pământul!
Noi v-am dăruit Adevărul Absolut aşa cum acesta ne-a fost Revelat nouă!!
Incercaţi să vi-l apropiaţi,depuneţi cuvenitele eforturi,şi nu ezitaţi nicio clipă în a spune :ADIO COPERNIC!!!!



COSTACHE ARITON



P.S.

Atrag atenţia celor ce vor studia cele de mai sus,asupra extraordinarei noutăţi
a celor avansate,noutate datorată caracterului dumnezeesc al revelaţiilor ce stau la baza acestor rânduri.Cer multă seriozitate din partea celor ce se vor încumeta să îl citească.
Publicarea lui se impune pentru simplul motiv că în massa cititorilor s-ar putea afla şi cei ce s-ar putea număra printre cei ce şi-ar putea apropia acest mod de a gândi

C.A.

...gramatica lui deosebit de originala...

Citatul de mai sus se referă la poetul Ion Barbu şi depăşeşte, după noi, toate aşteptările în ce priveşte aprecierea originalităţii poeziei barbiene. Daca formula ar fi înflorit pe buzele te miri cărui ageamiu, ne-arn fi grăbit să o dăm uitării. Dar cum perla girată de 9 (nouă) meşteri în ale limbii şi literaturii române se lăfăie în paginile manualului de limba şi literatura română pentru clasa a Xl-a, ne grăbim să o supunem oprobiului public. Ca să înţelegem cum arată o "gramatică neobişnuit de originală", se impune ca autorii să ne dumirească mai întâi cum poate fi cineva original în ale gramaticii şi abia apoi să depistăm, "neobişnuitul" barbian în chestie. Din câte cunoaştem noi, orice abatere de la sfintele reguli gramaticale îi aduce performerului etichetarea de agramat şi nu de original...
Pornind de la analizarea crezului poetic barbian, incorect numit joc secund, autorii, cu motivaţii nerostite, se simt obligaţi să avertizeze înainte de reproducerea celor două strofe că, deşi acestea "impresionează printr-o sonoritate, impecabilă", "nu-şi dezvăluie sensul de la prima lectură", de unde, se impune o primă concluzie, şi anume că ar fi vorba de o sonoritate impecabilă dar lipsită de sens... În locul firescului comentariu aşteptat, după citarea strofelor împricinate, autorii (bănuim: uşor clătinaţi de lectura celor două strofe), simt nevoia unui "punct de sprijin" şi-l găsesc într-o "mărturisire a poetului însuşi", mărturisire pe care reproducând-o, ne-o propun şi nouă. Amânând, încă o dată, comentarea mesajului estetic barbian, autorii avansează un comentariu asupra mărturisirii citate şi ne obligă să conchidem că nici sensul acesteia nu se dezvăluie la prima lectură şi că, din păcate, o altă lectură nu a mai avut loc. Suntem obligaţi să afirmăm cele de mai sus având în vedere că înţelegerea mărturisirii s-a produs absolut de-a-ndoaselea!
Imaginea lumii aşa cum ne-o dăruie senzorialul este aidoma celei pe care ne-o dăruie oglinda, de unde şi blamul, acordat de mit, celui ce îndrăgeşte o asemenea imagine.Situându-se exact la polul opus, Ion Barbu ne propune "lumea purificatăpână a nu mai oglindi decât figura spiritului nostru"
După o asemenea precizare evident că, prin "Act clar de narcisism" înţelegem nu îndrăgirea chipului, aşa cum ni l-ar dărui oglinda de ape a fântânei, ci îndrăgirea unei viziuni pur spirituale asupra lumii,ipostază în care blamul mitic nu se mai impune; actul de narcisism cstc, astfel, benefic, dătător de viaţă.. Conştient că ne propune adevărul absolut, poetul se grăbeşte să-şi bernolczc afirmaţia aplicându-i un retuş: "Desigur, ca tot absolutul: o pură direcţie, un semn al mintii".
Lecturând cruciş cele de mai sus, autorii manualului ne cer "să reţinem
. de aici trei clemcntc". Conform primului element, reţinem că: "poezia e lumea purificată în oglindă (deci reflectare a figurii spiritului nostru)". Cum poate o prăpădită de oglindă să purifice lumea şi, mai ales, unde a vorbit poetul de oglindă??? 0 lume a cărei imagine este conformă cu figura spiritului nostru, o lume în care se oglindeşte numai spiritul nostru, ne impune să ocolim imaginea lumii aşa cum ne este dată prin oglindă.
Rod al aceleiaşi citiri pe dos, autorii nu sesizează în ce constă noutatea acelui "act clar de narcisism", dr ept carc al doilea element completează spusele poetului, actul clar de narcisism fiind şi unul de"autoiubire deci de autocunoaştere”Lipsa oricărei disocieri permite ivirea unor grave confuzii între otova autoiubire a anticului Narcis (aducătoare de moarte şi nu de autocunoaştere şi salutara reflectare a lumii, propusă de Narcis-Barbu, îndrăgirea figurii "spiritului nostru", reflectare imposibilă în oglinda de ape a anticei fântâni.
Continuarea lecturii anapoda dă naştere şi celui de al treilea element.Dacă poetul califica absolutul ca "semn al minţii", autorii transferă spusele poetului asupra... poeziei, adăugând: "deci act intelectual, nu sentiment, afectivitate lirică", de unde s-ar înţelege că abia prin Ion Barbu poezia devine un act intelectual si, mai grav. că sentimentul ori afectivitatea lirică, alunei când se preschimbă în poezie, n-ar mai fi acte intelectuale.. Odată astfel spulberat "punctul de sprijin", normai era să urmeze comentariul celor două strofe. Numai că din nou se amână şi ni se propune, ca un soi de continuare a lecturii în cruciş a mărturisirii poetului, şi mai crucişa "interpretare călinesciană a crezului estetic barbian. După acel "iată", cu care este introdusă interpretarea, ai crede că aceasta se referă (ordinea frazei te obligă) tot la mărturisire, numai că în sfârşit, autorii s-au hotărît să comenteze şi
strofele cu pricina. Şi o fac prin G. Călinescu, a cărui interpretare şi-o însuşesc integral. Avem în vedere comentariul sec al autorilor la interpretarea călinesciană: "Textul poetic nu spune altceva”. Este adevărat că textul poietic nu spune altceva, ci cu totul şi cu totul altceva"!!! "Adâncul acestei calme creste" nu este poezia, în general, cum afirmă criticul, ci numai cazul special al acesteia, mai purul joc secund. Dedus nu înseamnă ieşire, ci definire a travaliului poetic înfăptuit, iar mântuit azur nu se "traduce" prin pură gratuitate. Din contingent se iese, în acea poziţie clasică, cu trupul rigid si călcâiele înainte şi, evident, nu se ajunge în pură gratuitate... Între poezia ca joc secund şi "imaginea cirezii în apă", cum ne propune G.C, se poate stabili numai acel tip de legătură dintre coada vacii si ştampila primăriei...
Nereuşind acea "înecare a cirezilor agreste,divinul critic nu a reuşit să-şi
apropie nicicum "dedus”-urile jocului secund , din care cauză a confecţionat penibil de fantezista definire a poeziei ca nadir latent etc, etc. Cu menţiunea că, în urmă cu 12 ani, am scris un amplu eseu, în această chestiune, eseu ce-şi aşteaptă încă editorii, vă propunem să avansăm.
Aciuiaţi sub streaşină binemeritatului prestigiu al criticului, dar simţind că nici cel mai inteligent elev nu pricepe nimic din cele desfăşurate, autorii lansează formularea din titlul rândurilor noastre: "Dar gramatica lui, neobişnuit de originală, face. extrem de dificilă căutarea raporturilor logice dintre termeni".
La adăpostul acestei găselniţe, se trece la înfăptuirea prăpădului. Dacă n-ai priceput faţă de care joc este jocul secund mai pur, atunci afirmi că "arta c joc secund, mai pur", uitând să comunici criteriul cu care ai operat. Pentru că vocabula "secund" bâzâie şi se cere explicată, autorii adaugă: "realitatea sublimată (G.C. însuşit pe jumătate – fără retorsiune şi necitat n.n.) care porneşte din viaţă ,dintr-o trăire, dar nu se confundă cu viata, constituindu-se ca un univers secund (s.n.) posibil". Limpede că dacă s-ar confunda cu viaţa nu ar mai putea fi... secund. Cum ar fi, dacă s-ar confunda cu viaţa este la fel de clar ca şi atunci când se constituie ca univers secund. În continuare, ca-n arhicunoscuta glumă cu cel ce, alergând de unul singur, a reuşit să iasă ai doilea, adică într-o poziţie secundă , aflăm că: "Acest univers se ridică pe anularea, pe «înecarea» celuilalt, nu e, cu alte cuvinte, o copie a lui, ci arc un sens propriu, intern, care-1 justifică".
În sfârşit, suntem martorii primei şi ultimei încercări originale de a înţelege ceva din mesajul împricinat. Citând "înecarea", autorii ne permit să credem că, prin "înecarea cirezilor agreste", Ion Barbu a vrut să spună că arta anulează celălalt univers, celălalt neputând fi altul decât cel în care evoluăm, la modul cotidian. Ne grăbim să precizăm că nu gramatica poetului este vinovată de stabilirea unor astfel de "raporturi logice", ci crasa neînţelegere generată de lipsa cunoştinţelor necesare receptării mesajului estetic barbian.
Dacă acest univers se ridică pe anularea celuilalt, atunci, firesc, ne întrebăm: ce anume îi mai permite să se considere... secund? Cum unii critici au vorbit, după Platou, despre poezia imitativă, simplă copie a lumii,
autorii îi atribuie acestui univers un
sens propriu, intern, care-l şi justifică.
În ce constă acest sens propriu, intern şi unde afirmă Ion Barbu aşa ceva, în cele două strofe, şi în ce formă,rămâne o taină. Înainte de a trece la masacrarea celeilalte arte poetice (Timbru), autorii purced la stâlcirca celor afirmate de G.C. Nciertând nici strofa a doua, referindu-se la o imagine deosebit de simplă, ne-o propun, şi pe aceasta, pe dos: clopotele verzi nu sunt ale mării, adăpostind meduzele, ci sunt ale meduzelor adăpostind cântecul mării ! Realizaţi dimensiunile celor doi termeni implicaţi şi conchidcţi cine este vinovat de stabilirea "raporturilor logice" de mai sus... Suntem siguri că nu veţi găsi vinovată gramatica poetului.
Dacă aş fi dascăl le-aş vorbi copiilor de valorile temporale ale gerunziului precum şi, ocazionat de cele două strofe, de, cu adevărat neobişnuitele, efecte poetice ce pot fi obţinute prin coordonarea propoziţiilor în frază, prin procedeul juxtapunerii, alăturarea, cel mai adesea, fiind dictată de un gând ascuns.
In ce priveşte înţelegerea conţinutului celor două strofe, le-am propune elevilor o altfel de lectură. "Poetul", le-am .spune noi, a "dedus, din ceas", din lumile noastre, "adâncul acestei calme creste".
La fireasca lor nedumerire cu privire la ce trebuie înţeles prin "calma creastă", aş defini-o, după poet, ca fiind cea intrată în mântuitul azur al ariei (apud 'I'. Vianu) prin oglindă. Oglinda poate reda numai partea văzută a lucrurilor, adică numai calma creastă a acestora
· Calma creastă numeşte la modul poetic virtuţile ,precum şi ,implicit marile servituţi ale oglinzii şi ale modulului de reflectare artistică corespunzător. In egală măsură calma creastă, având în vedere mai ales variantele poeziei (a căror cercetare nu cste interzisă) este bolta cerească arcuită peste noi, creasta lumii. Definirea culmei creste, dăruindu-ne. deopotrivă, virtuţile şi servituţile oglinzii ocazionează şi cunoaşterea acelui Principiu poetic elementar, de care se despărţea poetul, păşind în joc secund.
După Platon, cu ajutorul unei oglinzi, ani putea repede reda toate cele; numai că oglinda ne redă numai aparenţa lucrurilor. Le-aş aminti copiilor de datina care cere ca, în casa mortului. Oglinda să fie acoperită cu un ştergar, ori întoarsă cu faţa la perete, de unde învăţătura implicată: călătorul trece in lumile de dincolo de oglindă, în ceea lume, niciodată numită pe aici "pură gratuitate" cum zicea G.C. Contingentul, cum ar zice G.C., amuţeşte. Cum, în poziţie centrală , in mesajul estetic barbian, se află adâncul le vom propune elevilor următoarea lectură: "Poetul(a) dedus, din ceas, adâncul / "Tăiiul pe înecarea cirezilor agreste", adică reducând la tăcere oglinzile , înmtorcându-lc cu faţa la perete, anulând animalicul, senzorialul din noi.
Procedând astfel, poetul realizează aici, in lumile noastre. "In grupurile apei, un joc secund, mai pur". Lumile noastre - după noi. mai profund şi mai poetic definite în variante, prin "scrin de ape" - sunt numite "grupurile apei", de un duh ce începuse să lunece, definitiv, spre „împărăţia de purităţi a matematicilor.”
Travaliul poetic întru cucerirea adâncului este definit prin vocabula "dedus" şi presupune "înecarea cirezilor agreste", un efort pur spiritual. Gradul înalt de spiritualitate astfel obţinut, îi conferă acestuia calitatea de "mai pur".
Altfel spus ,reflectarea artistica, pur spirituală dăruindu-nc adâncul ne dăruie, implicit, o poezie mai pură,izbăvită de impurităţile lumilor aflate în combustie. Dar cum cu o vorbă – adânc -, oricât de bine găsită ar fi, nu se poate defini un univers, poetul simte nevoia unei mai ample cxplicitări . Într-o poezie anterioară Ion Barbu numise pocţii "antene în harfă", adică slujitori ai armonici. Exprimându-sc în aceeaşi cheie, strofa a doua, concluzionând parcă asupra travaliului poetic descris de prima, ne subliniază că, astfel, "Poetul ridică însumarea de harfc / rcsfiratc / Ce-n zbor invers le pierzi", numind, totodată, si natura dedus-ului adânc. Lumile
armonici, lumile paradisiace, harfele pe care în cădere (atât de pudic numită "zbor invers") lc pierdem, poetul lc ridică, supunându-lc atenţici noastre, spre a-i reaminti cetăţii (Nadir latent!) adevărata ei origine: cea divină. Dantelăriile adâncului, în totul de natură pur spirituală, nu pot reverbera decât în faţa spiritului, în faţa ochiului minţii si niciodată în faţa ochiului de spaime şi sânge, în apele oglinzii, implicit - în faţa intelectului rămas sclav al senzorialului.
Făcând muncă de istov, ducând lucrul până la capăt, poetul istoveşte cântec "ascuns cum numai marea"; în apele cântecului său, adâncul dedus semeni transparentelor meduze plimbate de apele mării, se reveleazănumai în faţa ochiului minţii, ochiului ăuntric. - -
Dacă aş fi dascăl, m-aş grăbi să subliniez că Ion Barbu propunându-şi urieşescul efort de a deduce lumile nevăzute, afirmă, poate mai apăsat ca oricând, existenţa unei lumi pur spirituale, ori posibilitatea existenţa unei altc imagini a lumi! noastre, alta decât cea pe care ne-o dăruie oglinda, modul senzorial al cunoaşterii. "Dedus"-ul barbian nu opercază în jurul datelor ce-i sunt transmise intclectului de simţuri, ci în jurul icoanelor, simbolurilor sfinte, în general în jurul celor ale tainei. Mângâind aur aplecatul scut al Mirelui, într-o poezie anterioară, Ion Barbu se întreba înfiorat: "Ce lucru al tainci cercai?"... Or. se ştie, cele ale tainei se referă la Împărăţia Mirelui. împărăţie ce nu esle din lumea aceasta. Între deducţia logică şi "dedus"-urilc jocului secund, nu se pune semnul , egal.
Afirmând că , faţă de poezia tradiţională, joc prim(ar), care nu depăşea în efortul de reflectare : artistică a lumii, virtuţile oglinzii-. noul Joc secuiul, dăruind adâncul, faţa nevăzută a lumii, îmbogăţeşte mântuitul azur al poeziei cu cele revclabile numai în duh. De unde şi numirea acestui joc secund : mai pur.
Daca intelectul uman nu poate sfâşia misterul ce învăluie exisicnţa fiinţei pe pământ, nici prin inducţie, nici prin deducţie etc. el este dăruit cu puterea de a adăposti,raţiunile divine ale lucrurilor, raţiuni dobândite, cum zice poetul, în nupţială cunoaştere, prin îndumnezeirea minţii omeneşti. Dobândirea adevăratei identităţi, recucerirea dcmnităţii de fii ai lui Dumnezeu, iată. în corolar, rostul versurilor Jocului secund, versuri pentru a căror scriere, cum zice poetul "tehnicile oamenilor abia ajung".


Suplimentul „LITER,ARTE,IDEI”-Cotidianul – 12 august 1996

Aprecieri nedrepte şi ofensatoare?

„APRECIERI NEDREPTE SI OFENSATOARE ?”( I )


Se spune că la apariţia Istoriei lui G. Călinescu, Ion
Barbu, aflat la Capsa, ar fi trântit volumul de podea exclamând: "N-o dau! O vând!". Comentându-şi ieşirea, într-o scrisoare adresată lui Al. Rosetti, poetul va scrie: "Ce bine îmi pare că nu eşti supărat pe mine! Credeam că-ţi devenisem cu totul odios prin felul cum am reacţionat la acel monument de injustiţie şi falsificare: Istoria lui Călinescu, în care sânt făcut de râsul lumii". Cele de mai sus ne permit să afirmăm că Ion Barbu era pe deplin conştient de modul în care fusese recep­tată ieşirea sa, dar aceleaşi rânduri nu ne permit să decelăm vreo posibilă urmă de regret! Afirmând că G. Călinescu îl făcuse "de râsul lumii", Ion Barbu ne obligă să înţelegem reacţia sa ca fiind, strict, numai în legătură cu modul în care fusese prezentat în Istorie şi nimic mai mult! Mai precis, Istoria este "un monument de injustiţie şi falsificare", numai în ce priveşte "înţelegerea" Jocului secund de către critic. Ghilimelele vor să spună că avînd în vedere profilul spiritual al criticului, la 1940, G. Călinescu nu putea avea sub nici o formă o altă înţelegere, ba, îndrăznim să afirmăm că orice apropiere faţă de cele avansate de Ion Barbu era, de la bun început, sortită eşecului!
Din păcate, după cum se ştie, "falsificarea" mesajului estetic barbian va fi prezentată şi impusă iubitorilor de poezie din România mai ales prin uriaşul mecanism al instrucţiei publice (şcoli, licee, facultăţi etc.) vreme de decenii, devenind, în for­mularea aparţinând unui... "specialist": "concentrată şi convingătoare... cea mai clasică interprctare"2. Generaţii întregi, aflate la vîrste crude, vor intra în atingere cu un, în totul, alt crez poetic decât cel adăpostit de Ion Barbu în cele două strofe ce deschid volumul "Joc secund"! Cât de solid s-a instalat în cultura noastră "interpretarea" datorată lui G. Călinescu ne-o dovedeşte Nicolae Scurtu care, publicând, în 1982, scrisoarea mai sus menţionată, se simte obligat să amendeze într-o notă de subsol cele de noi citate, după cum urmează: "Aprecieri nedrepte şi ofensatoare Ia adresa lui Călinescu şi a cărţii sale"3.
Călcând, oarecum, pe urmele poetului, acum mai bine de trei ani ,bucurîndu-1, credem noi, pe poet cu înţelegerea ce am dovedit că arătăm Jocului secund, referindu-ne la "interpretarea" lui G. Călinescu, am numit-o "monstruoasă răstălmăcire". Cum nu cunoaştem ca dl Nicolae Scurtu sau altcineva să fi reacţionat la cele avansate de noi, sântem îndreptăţiţi să sperăm că cele ce le-am afirmat nu vor mai fi etichetate de "aprecieri nedrepte şi ofensatoare". Din păcate, nici o altfel de reacţie nu s-a produs încă... Iată de ce ne simţim obligaţi să revenim, oarecum, asupra celor ce le-am avansat, în urmă cu trei ani, şi să vă propunem o nouă confruntare spirituală G. Călinescu - Ion Barbu, cu speranţa limpezirii aces­tei chestiuni. Ne vom strădui să creionăm, pe cît posibil mai corect, profilul spiritual al criticului, la 1940, cu speranţa ca şi dvs. să puteţi înţelege că receptarea mesajului estetic barbian de către G. Călinescu, atunci, era absolut imposibilă.
Pentru .corecta înţelegere a celor ce urmează se impune, mai întîi, să subliniem că ne numărăm printre cei care îl consideră pe G. Călinescu piscul, încă neatins, al criticii literare româneşti, iar mai apoi, ca fiind cea mai .aleasă motivaţie a demersului nostru, să cităm cele scrise de critic la 1932: "... în "critica literară cel mai frumos omagiu e de a-ţi spune opinia în toată violenţa, chiar dacă este defavorabilă ca în cazul de faţă”4

0 0 0

Lăsând în afara volumului Joc secund poeziile anterioare anului 1922, ca "decurgând dintr-un principiu poetic elcmentar"5, Barbu arunca în grădina criticii româneşti o piatră de poticnire, piatră ce-şi lăfăie valenţele meteorice şi-acum ca-n clipa cea dintâi! Dihotomia operată de Ion Barbu lasă să lunece pe marele ocean al gîndirii poetice , un aisberg ale cărui muchii diamantine, abia ivite din valurile versului, poartă în strălucirea lor una din cele mai dificile chestiuni ale gândirii omeneşti dintotdeauna.
G.Călinescu, alături de întreaga critică românească, nu înţelege dihotomia propusă de poet, situaţie în care este silit să producă acea "fal­sificare" de care se va plânge, pe bună dreptate, poetul. Să răsfoim împreună acel Curs de poezie
(publicat în revistă în 1937/38 şi în volum în 1939) şi să luăm act de cauzele care l-au obligat pe critic să producă "falsificarea" amintită. Prczentându-1 pe Platon ca pe un exponat aflat sub sticlă într-un galantar dintr-o hală de vechituri, criticul simte nevoia să se adăpostească îndărătul unor exprimări de tipul: "Oricine ştie că după Platon, lumea aceas­ta e o perdea de aparenţe... etc". De ce? Pentru a putea produce afirmaţii de tipul celor ce urmează: "Lumea fenomenală e o copie a lumii de prototipi, arta e o copie de a doua mână (Republica)''. Cele de mai sus ne permit să afirmăm că, din păcate, critic­ul nici nu bănuie dificultăţile legate de înţelegerea raportului esenţe-aparenţe de unde şi infantilul simplism al exprimării mai sus citate. G. Călinescu desconsiderând raportul esenţe-aparente se dovedea a fi un om modern şi nimic mai mult. Din cele de mai sus rezultă că nu numai stăpînirea înţelegerii raportului esenţe-aparenţe îi lipsea criticului, ci şi o minimă cunoaştere/lecturare a textului la care se referă. Altfel cum să produci afirmaţii de tipul celor conform cărora "arta e o copie de a doua mână"? O parcurgere atentă a cărţii a X-a a Republicii i-ar fi înlesnit criticului înţelegerea servituţiilor reflectării realităţii ca prin oglindă, adică la nivelul sen­zorialului. Oglinda, după înţelept ne oferă aparenţele, iar după poet "calma creastă" a lumii. Esenţele, după Platon, "Adâncul acestei calme creste" după poet, se refuză oglinzii, simţurilor, iar reflectarea lui este posibilă numai pe o cale pur intelectuală, ca un ce "dedus" cum zice poetul. Dihotomia "creastă/oglindă" -"adînc/dedus" poate fi înţeleasă numai dacă ai înţeles raportul în care se află fiinţa cu esenţele / aparenţele lumii. Gradul de "mai pur" al Jocului secund îi asigura tocmai acest caracter de rod pur intelectual, dobândit pe depăşirea servituţilor oglinzii, poetic spus,"pe înecarea cirezilor agreste", situaţie în care "actul clar de narcisism ne dăruie numai
figura spiritului nostru pur”6
Criticul, cum am văzut, expediase prezentarea divinei gândiri platonice mai trist decât telegrafic, de unde şi trag­icele consecinţe a căror victimă va deveni. Într-o firească dar tristă înlănţuire, definiţiile pe care critic­ul încearcă a le da poeziei ermetice - "o metodă de gîndire prin simboluri" - precum şi simbolului, frizează penibilul. Faţă de cele de mai sus conchi­dem că G. Călinescu nu poate înţelege în ce constă "Actul clar de narcisism" propus de poet datorită formaţiunii sale intelectuale de om modern. Să ne oprim puţin asupra comentariului ocazionat de poezia lui Eminescu La steaua. Dacă "Observaţiunea milenară spune că soarele se ridică şi coboară la orizont"... "ştiinţa a dovedit, deductiv, că de fapt pământul se coboară"7... Opţiunea criticu­lui pentru o anume ştiinţă e mai mult decât clară! Rod al cărui tip de cunoaştere era această ştiinţă? "Ce înseamnă azi (s.n.) a cunoaşte pentru un om de ştiinţă, pentru un fizician, pentru un biolog? Înseamnă a admite în lume două ordine de fapte, ordinea faptelor de conştiinţă şi ordinea obiectelor de conştiinţă. De o parte este conştiinţa mea care per­cepe, rezumă şi se ridică la idei generale, de altă parte stă universul.Altă legătură decât
aceea de la oglindă la obiectul oglinzii, admiţând oricîtă activi­tate din partea oglinzii, nu este"8. Acest mod "ştiinţific" de reflectare a lumii şi-l apropiase şi criticul ca om modern ce se dorea. Dacă între conştiinţă şi reflectarea adevărului despre lume "altă legătură dccît aceea de la oglindă la obiectul oglin­dit... nu este" credem că nici nu poate fi rostită o mai clară declarare ca imposibil a jocului secund propus de Ion Barbu. Să subliniem înfricoşătorul simplism al raportului în care se află omul nodern cu lumea: "De o parte este conştiinţa mea care percepe... de altă parte stă universul". Percepţia ca unic mod de a înţelege lumea, absolutizarea senzorialului, iată tot atâtea
uriaşe piedici în calea înţelegerii mesajului estetic barbian. În termeni barbieni avem de-a-face cu o absolutizare a oglinzii, implicit a tuturor servi­tuţilor acesteia, precum şi cu o totală respingere, de plano, a "dedus"-ului joc secund...
Ion Barbu se pronunţa împotriva "tradiţionalis­mului timid" şi nu pierdea nici un prilej de a-şi afir­ma admiraţia pentru luminoasa cultură a Greciei Antice, socotind că "Modernism e un cuvânt impro­priu, sau, aplicat poeziei, de-a dreptul ocară"9. Iată de ce, încă din 1967, am propus pentru înţelegerea Jocului
secund, ca obligatorie referirea la Platon. în măsura în care divina gîndire platonică îşi va reafir­ma perenitatea, credem noi, şi jocul secund îşi va justifica dreptul la un loc de cinste în cetate. Platon nu a izgonit, niciodată, POEZ1A din cetatea ideală, ci numai acea poezie care se rezumă la reflectarea lumii ca prin oglindă, numai acea poezie care, rămasă la nivelul senzorialului, ne dăruie aparenţele, mai precis, copii ale aparenţelor, în locul vigurosului chip al esenţelor. Din păcate, de cin­cizeci de ani, asistăm neputincioşi la o sălbatică şi nestăpânită cotrobăire a lumii, numai la nivelul simţurilor, direcţie care a împins Jocul secund în afara preocupărilor omului modern.
Om modern, a cărui raţiune autonomă, pri­zonieră în cuşca senzorialului, nu cunoaşte altă legătură între fiinţă şi univers în afara celei "de la oglindă la obiectul oglindit", G. Călinescu aplecîn-du-se asupra crezului poetic barbian, a fost obligat să îl falsifice, lipsit fiind de ce!e reclamate pentru corecta lui înţelegere...
Numărul celor care au intuit şubrezenia "inter­pretării" dată jocului secund de către divinul crit­ic este mai mare decît am bănui. Dînd glas celor pe care le gîndesc aceştia, am îndrăznit să vă propunem rândurile de faţă, cu speranţa renunţării, mai ales în manuale, la numirea "falsificării" propuse de critic drept "cea mai clasică interpretare".
Afirmaţia criticului, din Istorie, conform căreia, după Ion Barbu ..."Poezia (adîncul acestei calme creste) este o ieşire (dedus) din contingent (din ceas) în pură gratuitate (mîntuit azur), joc secund, ca imaginea cirezii răsfrântă în apă. E un nadir latent, o oglindire a zenitului în apă, o sublimare a vieţii prin retorsiune"10 este, aşa cum am mai spus-o, o monstruoasă răstălmăcire, mai mult decît suficientă pentru a motiva odioasa reacţie a poetu­lui, la citirea celor de mai sus.
Cel ce îşi propunea din debut, încă, în prelun­girea acelui Baudelaire din Elevation, "să sfârâme zenitul", ajuns la maturitate ,ne va dărui cu o înţelegere a poeziei uluitor de asemănătoare artei ce o inaugurase Brâncuşi la Paris, cu o premieră de gând european, dar cu motivaţii pe care le bănuim, dar refuzăm să le divulgăm, perla gândirii sale se află încă sub obroc. După ce cântase ruperea din "somnorosul noian originar", ni se pare firesc ca într-o aleasă evoluţie, "pe linia de adâncire a mis­terului individual", să ne dăruie "culoarea ultimă şi rembrandiană, ireductibilul animal de lumină", constituindu-se ca un întemeietor al unui "clasicism fără laicitate"!!.
1 Nicolac Scurtu, Ion Barbu în coresppndenta,Ed. Minerva, 1982.
2 Marin Mincu, Opera literara a lui Ion Barbu.
3 N. Scurtu; Ion Barbu în...
4 G. Calinescu în „România Literară", 1932.
5 Ion Barbu, Joc secund.
6 Ion Barbu, Poetica dlui Arghezi.
7G. Calinescu, Pagini de estetica, 1990, pag. 53
8 Ibidem, pag. 43.
9 Ion Barbu, Evoluţia poeziei lirice după E.Lovinescu.
10 G. Calinescu, Istoria literaturii..., articolul despre I.B.
11 Costache Ariton, „...gramatica lui, neobişnu­it de originala...", în "Cotidianul/ Supliment cultur­al", 12 august 1966

Convorbiri Literare - februarie 2001


„APRECIERI NEDREPTE SI OFENSATOARE ?” ( II)

După ce, în 1967, am propus o altă înţelegere a Jocului secund, decît cea cu care îl cadorisise G. Călinescu pe Ion Barbu în a sa (monumentală) Istorie, ne aşteptam ca istoricii şi criticii literari să meargă mai departe în direcţia schiţată de noi, nouă interzicîndu-ni-se acest drept..."pînă la sfîrşitul vieţii",cum zicea Eugen Barbu. Deşi nu s-ar putea zice că eseul nos­tru, "Joc terţ - Joc secund", n-ar fi avut nici un ecou, nici nu se poate susţine că şi-ar fi găsit ecoul scontat. Desigur, vinovat am fost şi eu, dar dacă ţinem cont de reacţia organelor, efervescenţa, pe care scontam, nu s-a produs decât din alte motive decât cele ce ni s-ar putea imputa nouă. Din păcate, multe alte chestiuni, adiacente dovedirii legitimităţii jocului secund, nu­-mi erau nici mie încă prea clare... astfel că reluarea discuţiei în jurul mesajului estetic barbian ni se pare chiar necesară.
Înţelegerea propusă de G. Călinescu va rămîne ca un trist şi poate unic record, în ce priveşte dăinuirea, prin vreme, a unei greşite interpretări. Cum, sub vechea ocârmuire, multe deveniseră tabu, între acestea, la loc de frunte şi poeziile lui Ion Barbu, pub­licarea Jocului secund, în sine, reprezenta un real triumf al celor luminaţi. Însoţirea lui cu "interpretarea" călinesciană s-a oficializat, mai ales, graţie manualelor şi, poate, şi datorită faptului că o "ieşire în pură gratui­tate", cum propunea criticul, n-a părut organelor prea periculoasă...
Acum însă, credem, că nimic nu ne mai împiedică să ne aplecăm şi altfel asupra stro­felor cu pricina, mai ales că prestigiul lui G. Călinescu nu poate fi ştirbit cu nimic prin aceasta! Să ne întrebăm dacă: "POEZIA este o ieşire din contingent în pură gratuitate, joc secund ca imaginea cirezii răsfrântă în apă" cum a definit criticul jocul secund al poeziei ori poezia jocului secund. De la bun început trebuie să semnalăm
ca profund greşită înţelegerea de către critic a metaforei "înecarea cirezilor agreste". Jocul secund istovit de poet se zămisleşte "tăind pe înecarea cirezilor agreste" adică se clădeşte pe înfrângerea ani­malicului, în deplin triumf al spiritului, într-o viziune care, cirezile ne obligă, presupune o anume evoluţie dinspre animalic spre spiritual. Dar să acceptăm cele propuse de G. Călinescu, în legătură cu această metaforă, şi să ne întrebăm ce anume a găsit relevant criticul, dacă a găsit ceva!, în definirea poeziei ca... "imaginea cirezii resfrântă în apă"??? Nouă ni se pare mult mai lesne de găsit oarecari asemănări între coada vacii şi... ştampila primăriei decât între poezie şi imag­inea unei cirezi resfrântă în apă! După noi, propunând această aberantă înţelegere, critic­ul nu făcea nimic altceva decît să traducă imposibilitatea în care se
afla de a înţelege crâncena concizie a strofei cu pricina şi nimic mai mult! Dar să continuăm să încercăm să înţelegem de ce criticul afirmă că poezia, în Joc secund, ar fi o ieşire în pură gratuitate. Dacă afirmăm că între gratuitate şi imaginea cirezii resfrântă în apă nu putem, ca şi mai sus, stabili nici o legătură, credem că e suficient şi vă propunem să vedem ce anume înţelege G. Călinescu prin gratuitate. Cităm din acel Curs de poezie: "O vorbă care circulă mult de la o vreme este gratuitate"... Cum "însă poezia e în punctul ei de plecare un act de viaţă deplină", cum apăsat o afirmă, G. Călinescu este obligat să îi respingă pe cei ce motivează gratuitatea poeziei afirmând că "poezia e scoasă de acolo de unde nu este nici o activitate de adaptare teoretică ori practică, adică din nimic" (s.n.) Cele de mai sus ne permit să afirmăm că G. Călinescu avea în vedere o altă înţelegere a gratu­ităţii şi anume cea dată cuvîntului de către poeţii moderni, accepţie de care Barbu se delimitase de mai multe ori. Înainte să dăm cuvântul criticului să ne reamintim câteva din cele declarate de Ion Barbu cu privire la rosturile poeziei. În interviul dat lui F. Aderca, poetul definea bucata "Uvedenrode", poate cea mai reprezentativă din volum, ca "o încercare, mereu reluată, de a mă ridica la modul intelectual al lirei. Faptul poetic iniţial: cununa înflorită şi Lira. La această puritate aeriană, în care poeţii englezi se aşează, pare-se toţi, urmînd un singur instinct, al Cântului, vream să invit poezi noastr în certitudinea liberă a lirismului
omogen, instruind de lucrurile esenţiale, delectând cu viziuni paradiziace, (s.n.). Să subliniem că poezia este dorită ca instructivă, şi nu oricum ci "instruind de lucrurile esenţiale" şi aceasta de-o manieră deosebit de pretenţioasă, şi anume, delectând cu viziuni, nici mai mult nici mai puţin decât... paradiziace! Cele de mai sus exclud definitiv orice apropiere a poeziei lui Ion Barbu de orice gratuitate, în privinţa rosturilor poeziei. Dar, cum nu odată poeţii nu sânt credincioşi până la capăt cu cele propuse programatic, să-1 ascultăm pe G. Călinescu "cum se înţelege/ gratuitatea/ de către poeţii moderni": "ca o abdicare de la orice scop de adaptare ; o activitate fără finalitate, întrucît nu ne dă nici o imagine a realităţii şi nu ne previne Mai pe scurt Poezia nu instruieşte şi nu educa, ea e un pur exerciţiu spiritual" (s.n.). Dacă nici nu educă, nici nu instruieşte atunci care ar putea fi finalitatea unui asemenea "exer­ciţiu spiritual"? Nedumeririle se nasc fireşte şi cresc pe măsură ce citim în continuare că "Noţiunea de gratuitate se leagă de aceea de obscuritate sau mai bine zis de infinitate". De ce infinitate e "mai bine zis" obscuritate, iar ni se pare neclar, dar dacă ţinem cont de fap­tul că, în continuare, G. Călinescu se va referi la Paul Valery, lucrurile încep să se lege. Să precizăm că între poezia lui Barbu şi cea a lui Valery nu există nici un fel de tan­genţă, nici măcar întâmplătoare.
În lectura lui Valery, toată mierea înţelepciunii antice, din mitul lui Narcis, se dizolvă în acea "eau froidement present", în care cei ce, ase­meni lui Narcis, sunt "d'eaux-meme tentes", îşi găsesc sfârşitul. Nu egolatria o pedepsea mitul ci îndrăgirea de cele aparente, de cele ce se văd în oglindă, în treacăt fie zis, Narcis neştiind, în poveste, care este adevăratul său chip. Îndrăgirea figurii spiritului nostru, iată o ipostază pe care Valery nu o bănuie măcar, pentru că nu disociază căile cunoaşterii.
Atitudinea lui Ion Barbu faţă de "mod­ernism" este mult prea cunoscută şi ne per­mite să afirmăm că nimic din poezia barbiană nu trimite la o înţelegere modernă a gratuităţii poeziei. Indiferent de valenţele gratuităţii, afirmaţia criticului nu este altceva decît o încercare disperată de a găsi un sens acolo unde accesul îi era, motivat de formaţia sa intelectuală, interzis. Ca un argument în plus pentru cele ce am afirmat, vă reamintim că "Nadir latent" - subtila definire a cetăţii - este greşit înţeles de critic, mai întîi, ca o altă definire a poeziei şi ca "o oglindire a zenitu­lui în apă"!!! Un zenit oglindit în apă nu devine niciodată nadir, ci o imagine a zenit­ului în apă, dar criticul este mult departe de sensurile înscrise de poet şi bolboroseşte fără sens. Cu motivaţii pe care nu le acceptăm, deşi le înţelegem, prin uriaşul ventilator al instrucţiei publice, rostite de la înălţimea cat­edrei, cele de mai sus au avut, din păcate, darul de a îndepărta generaţii întregi de ade­văratul sens al poeziei barbiene.
Ziceam, la începutul acestor rînduri, că ACUM nu mai avem de ce să ne temem, şi deci se impune să intrăm în posesia ade­văratelor şi extraordinar de profunde sensuri ale Jocului Secund. Zicem aşa, că, deh!, oricum acel "ars idol-opac" nu mai domneşte la Moscova pe "calul de şah"!! Ce-i drept !, se pare că partida continuă dar şi piesele şi jucătorii sînt parcă mai înţelepţi...

Convorbiri Literare-martie 2001


"APRECIERI NEDREPTE SI OFENSATOARE ? „( III )
„Sub zodia altei poezii"
Titlul sub care G. Călinescu îşi aduna gândurile cu care întâmpina apariţia volumului Joc secund şi anume "Sub zodia altei poezii" (VRE­MEA - joi 19/26 iunie 1930) ne permitea să bănuim un critic conştient de faptul că se află în faţa unui alt fel de poezie, alta decît cea obişnuită până la Ion Barbu şi ne îndreptăţea să sperăm că în articolul citat vom găsi şi definirea acelei zodii sub care se găsea această altă poezie.
Într-o imagine,nu lipsită de forţă şi eleganţă, G. Călinescu defineşte .poziţia criticii contempo­rane, faţă de Joc secund, ca fiind aceea a unei "goelete albe, într-o baie mediter­aneană... intrată în grozava groapă rotativă de apă a Maelstromului lui Edgar Poe". Aşadar, cu motivaţii nenumite, criticul subliniază fragilitatea criticii literare româneşti la 1930, "alba goeletă" a acesteia putînd naviga numai sub ceruri senine arcuite peste calmul apelor unor lagune. Jocul secund, asemuit acelei înşurubări în Maelstromul poesc, reclama o navă solidă care să reziste la solicitările uriaşelor forţe dezlănţuite, cum zice criticul, de "grozava groapă rotativă de apă". Va fi G. Călinescu nava care va înfrunta înfricoşătorul vârtej al Maelstromului barbian? Menţinându-se în planul celor arătate, G. Călinescu îl învinuieşte pe Eugen Lovinescu de a fi plecat "a vâna foci cu undiţa, a explora Polul Nord călare pe un fluture". Faţă de cele de mai sus, credem că se cuvine să definim atât undiţa criticului cât şi natura vânatului, în acest mod putând aprecia, mai lesne, compatibilitatea sculelor cu natura prăzii. Altfel spus dacă Eugen Lovinescu este ridiculizat că-ncearcă să exploreze Polul Nord călare pe un fluture, să vedem pe ce călărea G. Călinescu, atunci cînd survola crestele diamantine ale Uvedenrodelor. Aplecîndu-se asupra bucăţilor care formează "producţia ante­rioară anului 1922" care după cum se ştie "a fost lăsată la o parte, ca decurgând dintr-un principiu poetic elementar", G. Călinescu ratează înţelegerea acestor poezii, nedezghiocând gîndul poetic grefat, oprindu-se, fără nici o motivaţie, la materia imagistică a acestora. In loc să se lase cuprins de uriaşul freamăt ideatic, de acea fără egal aspiraţie pe verticală, întru o sperată înfrăţire, de-a pururi!, cu sferele senine, G. Călinescu va vorbi de... glorificarea "marilor forţe geologice" bănuindu-1 pe Barbu că "ar cînta"... "aspectele telurice privind veşnica mişcare a Totului" ... Licoarea opalină, pe care poetul-copac ar dori să o soarbă, sfărâmând zenitul, nu este cu nimic mai prejos decât acel "adânc al calmei creste" ce va defini, mai apoi, jocul secund. lată de ce ni se pare că înţelegerea arătată de critic debutantului Barbu. precum si poeziei anterioară anului 1922,nu ni se pare a fi deloc, de bun augur... Cu promi­siunea că vom reveni, altădată, asupra poeziei repudiată (pe nedrept!) de poet, să examinăm, încontinuare, cum îi apar criticului versurileJocului secund, acea altă poezie, de care vor­beam în titlul articolului ce-1 analizăm.
Dacă "este evident că această poezie (a jocului secund, n.n.) încearcă să rupă rigoarea inspiraţiei academice" la fel de evident este că cele de mai sus sunt valabile pentru orice încer­care poetică cu adevărat originală! În aceeaşi ordine de idei, nu numai această poezie, ci orice poezie mare este "o încercare de a scoate poezia din amfiteatrul pateticului". Domesticele afir­maţii de mai sus, din păcate, au doar rostul de a-i înlesni criticului afirmaţia conform căreia celede mai sus... împing poezia pe "drumul simulatal obscenităţii provenită din alterarea principiu­lui însuşi al gîndirii". Să remarcăm că obscen­ităţile nu reclamă "alterarea principiului însuşial gîndirii" ci, mai degrabă, alterarea unorcomandamente etice, şi să-1 urmăm pe critic îndefinirea principiului gîndirii, implicit şi pecel al gîndirii adăpostită de Joc secund.
"Dacă prin minte înţelegem în chip general puterea de a alătura gîndurile şi sentimentele aşa fel încât din satisfacerea unui simţ de ordine să iasă întărită convingerea că între lumea lăuntrică şi cea din afară este o strînsă corespondenţă, în temeiul legilor universale, atunci multe din compunerile de mână nouă, ale poetului erau nişte aş zice de -menţe, adică abdicări de la orice comunitate de percepere a lumii externe şi interne, alienări ale simţului comun". Să precizăm că marea poezie este, în totalitate, o alienare a simţului comun, şi să vă reamintim că opinteala filozofică de mai sus, cu privire la strânsa corespondenţă dintre "lumea lăuntrică şi cea dinafară" este magistral chintescnţializată în formularea scolasticilor: Adaequatio rei et intelectus", ceea ce vrea să însemne o egalizare între intelect şi lucru. Cînd G. Călinescu îl acuză,într-o nefericită formulare, de"abdicări de la orice comunitate de percepere a lumii externe şi interne", de fapt vrea să îl acuze de lipsa egalizării mai sus amintite. Cele ce, în continuare, le afirmă criticul ne justifică afirmaţi­ile: "Alienat deci de lumea noastră pînă a resp­inge formele obicinuite de recepţiune ale univer­sului, d. Ion Barbu căuta alt mod de conlucrare cu lucrul în sine, prin temporalitate şi două dimensiuni, în felul acesta:
«O, ceasuri verticale, frunţi tîrzii!
Cer simplu, timpul. Dimensiunea, două;
Iar sufletul impur, în calorii,
Şi ochiul, unghi şi lumea-aceasta-nouă”
mod asupra căruia este nefolositor să ne întrebăm dacă a pornit dintr-un anume fel de a preface simţirea sau dintr-o încercare ştiinţifică de a închipui lumi noi, posibile, ce depăşesc pregătirea noastră, într'atît ni se pare limpede că şi aici ca şi în alte cazuri de înstrăinare de la percepţie şi logi­ca zilnică, punctul de plecare numai este arbitrar, restul urmîndu-se în formele gîndirii şi simţirii obicinuite". Dacă afirmi că "numai punctul de ple­care este arbitrar" în poezia lui Ion Barbu, atunci, credem noi, se impunea ca acest punct de vedere să fie definit clar, evidenţiind ceea ce este arbitrar în el. Cu motivaţii pe care nici măcar nu le bănuim, drept definire a acelui arbitrar dă urmă­toarele: "Asemenea arbitrareitate îşi găseşte o exemplificare la acele persoane care, aduse de împrejurări a crede că au - spre pildă - un cap de sticlă, manifestă simţiri şi judecăţi nejustificate obiectiv dar în strînsă dependenţă emotivă şi logică cu eroarea iniţială". După asemenea penibile rânduri, era obligatoriu să ni se descrie în ce constă” capul de sticlă" al poetului şi cum a dat naştere acelui Joc secund? Din păcate, G. Călinescu con­tinuă cu aceeaşi lipsă de motivaţii: "O astfel de poezie ni se părea dar că începuse să scrie d Ion : Barbu: o poezie de aventură a sufletului peste graniţele cuminţeniei, în scopul de a experimenta gama emoţiilor pe situaţii inventate"

Convorbiri Literare – aprilie 2001
.


„APRECIERI NEDREPTE SI OFENSATOARE ?”( IV)

Mai întîi să ne grăbim a sublinia că nu-1 găsim vinovat pe G. Călinescu de marea confuzie spirituală în care 1-a aruncat jocul secund, poetul Ion Barbu, realizînd, nu putem afirma cît de conştient, o veritabilă premieră de gând euro­pean. Să ne explicăm. "Ceea ce este în intelect, şi deci în expresia lui, este egal cu ceea ce este în realitate. Omologia dintre intelect şi «ceea ce există» este, în cazul acesta, o egalitate, o adaequatio" (Anton Dumitriu : „Eseuri „, p.427). Anton Dumitriu, din care am citat, denumeşte acest fel de adevăr, ade­văr syntethon şi adaugă: "Dar există al doilea fel de adevăr, acela asyntheton, care face ca int­electul activ - nous poietikos - să se identifice cu obiectul cunoscut"... "Adevărul devine, de data aceasta o identificare, o identitas a intelectului cu lucrul cunoscut... Aceste adeaequatio şi identitas ale gîndirii cu obiectul cunoscut au fost formulate... de Platon într-un mod pregnant, pentru a deosebi cele două adevăruri: Nous-ul este sau ideatic sau cel mai asemănător cu adevărul (aletheia)". Se impune o primă remar­că şi anume, G. Călinescu atunci cînd îl acuză pe poet de "înstrăinare de la percepţie şi (de la) logica zilnică”, are în vedere, credem noi, toc­mai abaterea poetului de la acea adaequatio intellectus et rei, adică de la adevărul_syntheton! Dar, nu cumva, aceste adevăruri ramineau apanagiul acelui principiu elementar poetic??
Iată, după acelaşi mare cărturar - Anton Dumitriu - şi modul în care se definesc şi cele două moduri de cunoaştere: "Cunoaşterea celor syntheta nu cere decît o iluminare a intelectului pasiv; cunoaşterea celor asyntheta cere o theoria, funcţia contemplativă a intelectului superior sau activ". Intelectul pasiv, asemeni oglinzii înregistrează datele senzorialului şi fără să se întrebe asupra naturii lor, le absolu­tizează, le dă crezare. Cum noaptea urmează zilei şi ziua nopţii, e limpede că "vreme trece, vreme vine", că timpul curge asemeni unui râu, de unde "Din valurile vremii" etc. în aceeaşi subtilă chestiune a timpului, cel ce îşi propusese să depăşească servituţile reflectării lumii (ca) prin oglindă, rod al dedusului, adică al intelectului activ, ridicându-se cu sfinţii, din­colo de "oraşul pietrei" va întrezări un alt fel de timp, pe care îl va defini, metaforic, de "cer simplu-timpul", evident, trimiţîndu-ne la albas­tru veşniciei. .Cum pentru intelectul pasiv, veşnicia se leagănă ca un fruct interzis pe un ram, la care nici să viseze nu îndrăzneşte, este explicabilă nedumerirea criticului, care nu are organ cu care să recepţioneze şi să guste metafora propusă, în treacăt fie zis, în totul dumnezeiască. Înainte de a-1 judeca pe G. Călinescu, să dăm din nou citire lui Anton Dumitriu, să vedem ce s-a întîmplat în Europa, dihotomia intelect activ - pasiv fiind valabilă pentru Grecia Antică: "Filosofia europeană care a urmat a preluat primul gen de adevăr expri­mat prin adaequatio, şi i-a dat diverse inter­pretări, într-o varietate de accepţii care face toc­mai bogăţia acestei gândiri, dar al doilea gen de adevăr, pe care grecii l-au admis, a fost sau refuzat, sau doar menţionat de unii istorici şi cercetători, ceea ce a dat loc la o serie de aparente inconsecvenţe, cum am menţionat". Iată de ce insistăm pe formaţia de om modern a lui G. Călinescu, şi de ce suntem obligaţi să atragem atenţia asupra deosebitei preţuiri pe care o manifesta poetul pentru Grecia Antică. G. Călinescu, şi după el toată critica românească, pînă în zilele noastre, se află în imposibilitatea de a înţelege natura şi, mai ales, virtualitatea unei asemenea căi de cunoaştere, implicit căi de exprimare, datorită formaţiei de oameni de cultură europeni,adică de oameni care,
, cum se exprimă clar criticul, realizează o... "strînsă corespon­denţă"... "între lumea lăuntrică şi cea din afară", şi nu oricum ci "în temeiul legilor uni­versale" care legi, se subînţelege, nu admiteau alt fel de raporturi între cele două lumi! Faţă de cele de mai sus, egalizarea ca prin oglindă, între lumea din afară şi lumea lăuntrică, 1-a obligat pe critic să numească "compunerile de mână nouă" ale lui Ion Barbu, de... "abdicări de la orice comunitate de percepere" (s.n.) de... "demenţe "!!! G. Călinescu nu putuse să nu observe, în redactarea "compunerilor de mână nouă" ale poetului respectarea regulilor gramaticale, de unde şi afirmaţia sa cum că "punctul de ple­care numai (s.n.) este arbitrar, restul urmîndu-se în formele gîndirii şi simţirii obicinuite", dar "capul de sticlă" la care se referea, în cazul nos­tru acel nous poietikos, care "este sau identic sau cel mai asemănător cu adevărul (aletheia)" îi rămînea, pe vecie, necunoscut, de neînţeles. m Acest "cap de sticlă" este "adîncul acestei calme creste", imposibil de atins prin adaequatio, "prin oglindă", în mîntuitul azur al artei, poposind doar... calma creastă a lumii, aparentalul.Din păcate G. Călinescu s-a încăpăţînat în a găsi acestor "demenţe" un sens. Zicem din păcate, pentru că "înţelegerea" arătată este de un penibil, nu o dată, înfricoşător! Avem în vedere cele notate de G. Călinescu în marginea poeziei AURA: "Dacă spre exemplu bucăţii Aura îi restituim" titlul epitalam şi conduşi de bănuiala conţinută în mire, văzut ca femeea (adică în functiuni feminine) îi dăm un sens de experienţa sexuală, conul de seară, poate fi punctul de ple­care al unui îndrăzneţ joc de cuvinte, iar expresiile de seară, lumină mioapă arată nu numai caracterul de iniţiere într-o activitate ocultă dar şi poziţia din care s-a inspirat poet­ul, deşi recunoaştem că versurile conţin indiferent de înţelesul lor o vagă aspiraţie către taine, o nostalgie de insolit remarcabilă: "Crescut între mâini ca de apă/ Ce lucru al tainei cercai/ Pe verdele lumilor plai/ Arai o lumină mioapă". Cerem iertare pentru lungimea unui citat atît de confuz, dar numai astfel putem să ne întrebăm care este acel "sens de experienţă sexuală" de care a vorbit criticul şi care este acel "îndrăzneţ joc de cuvinte" al căror punct de plecare putea fi... "conul de seară", în treacăt fie zis, afirmaţiile de mai sus desvelind o latură profund obscenă a... criticului. Aura,care ne dăruie chipul Mîntuitorului, cu o anume înţelegere, îi per­mite lui G. Călinescu "să întrevadă sub o cop­ulaţie, desigur, metafizică, fără substrat ome­nesc, o nuntă mistică, un efort al gîndului de a anula nedesăvârşirea sexelor fiziologice, într-un supersex de la amândouă, ceea ce în fond e o năzuinţă către unitate, ce spală de sensul propriu al unei experienţe sexuale: "Dl. Ion Barbu face operă de mistagog, de introducător în taine, pe cale sintetică". De la supersex, oricât de fără substrat omenesc l-am gândi, până la Nunta evanghelică cu Mirele-Cuvîntul, e cale lungă, dar, mai ales, ce anume i-a per­mis criticului să vorbească de o copulaţie, fie ea şi metafizică, . în marginea poeziei AURA??? Atîta vreme cît prin poezie reli­gioasă se înţelege numai o poezie din care se ridică arome de tămîie şi se aud zăngănind cădelniţe, AURA, una din cele mai religioase poezii ale acestui neam, trece neobservată chiar şi de "specialişti" ca Acanania. Cât de departe se află G. Călinescu de rosturile şi de tâlcurile Jocului secund ne-o dovedesc cele notate drept comentariu la bucata TIMBRU. Să vă reamintim că în "Timbru",miezul de foc al crezului poetic barbian, poetul se întreba, cuprins de temeri, dacă va găsi expresia ome­nească, în care să încapă "piatra-în rugăciune, a humei despuiare / Şi unda logodită sub cer", versuri care defineau, încă fără egal,... nunta evanghelică, şi să ascultăm comentariul critic­ului referitor la aceeaşi bucată: "Timbru ni se pare citabilă pentru tristeţea elementelor ce vor să exprime, enunţată prin simple întrebări şi evaluări, de calitate pur emotivă, inefabilă". Criticul nu înţelege de ce i-ar trebui poetului "un cîntec încăpător precum foşnirea mătă­soasă a mărilor cu sare" ori pur şi simplu glasuri în totul cereşti/ "ori lauda grădinii de îngeri" etc. bolborosind fără jenă ceva despre "tristeţea elementelor" etc. etc. în loc să păstreze, aşa cum se cuvenea o respectuoasă tăcere! În această ordine, propusă de critic, nu ne mai miră deloc să citim cum că : "Uvedenrode rămîne o minulescian de facilă canţonetă cu subînţelesuri, onomatopeică şi emfatică, pe care o vor recita de-acum dormi­toarele internatelor şi grupările nocturne ca pe cea mai amuzantă, dar şi cea mai morbidă for­mulă a chemării genezice". Dacă aşa stau lucrurile cu "Uvedenrode" atunci nu ne mai miră că "Ritmurile pentru nunţile necesare" sunt "supărător de săltăreţe, amuzante în inde­cenţa lor aparentă... ameninţate de a fi spuse în locuri dosnice şi al căror singur punct de atracţie este elementul obscen exprimat cu originalitate răsare ca o constelaţie sublimă, ca un transatlantic pe baltă, a treia invocaţie astrală". "Uite ia a treia cheie etc". După care alături de afirmaţia cum că ne-am afla în faţa unui "Transatlantic pe baltă" G. Călinescu ţine să adauge: "Se pare că este de fapt poarta de bronz a poeziei barbiene" (?!?!) Şi atunci: „transatlantic pe baltă” sau „poartă de bronz?” Cît de confuz este în gîndire criticul se vede şi mai clar din următoarele: "Din nefericire lira aceasta n'are coarde sau vrea să aibă o coardă aşa de lungă încât urechea noastră nu percepe huruitul ei de planetă revoluţionată".
Dacă nu cu urechea, atunci cu ce percepe "huruitul" etc. ??? Fără să bănuie, măcar o clipă, că e călare pe un iepure şchiop, crezîndu-se pe cai mari, G. Călinescu, referindu-se Ia cele două strofe ale mesajului estetic al Jocului secund, se rosteşte cu o dezinvoltură al cărei uriaş ridi­col nici măcar nu-1 bănuie: "Hermetismul este de ordin filologic şi se topeşte ca ghiaţa pe geam, cu puţină sare: Din ceas... etc". Mesajul nu avea nimic hermetic în el, dar vai, cum am arătat mai înainte, criticul nu poate înţelege dihotomia propusă de Ion Barbu, evi­dent, fiind prizonier al propriei formaţii intelectuale precum şi al vârstei spirituale la care se afla.al crezului poetic barbian, poetul se întreba, cuprins de temeri, dacă va găsi expresia ome­nească, în care să încapă "piatra-în rugăciune, a humei despuiare / Şi unda logodită sub cer", versuri care defineau, încă fără egal,... nunta evanghelică, şi să ascultăm comentariul critic­ului referitor la aceeaşi bucată: "Timbru ni se pare citabilă pentru tristeţea elementelor ce vor să exprime, enunţată prin simple întrebări şi evaluări, de calitate pur emotivă, inefabilă". Criticul nu înţelege de ce i-ar trebui poetului "un cîntec încăpător precum foşnirea mătă­soasă a mărilor cu sare" ori pur şi simplu glasuri în totul cereşti/ "ori lauda grădinii de îngeri" etc. bolborosind fără jenă ceva despre "tristeţea elementelor" etc. etc. în loc să păstreze, aşa cum se cuvenea o respectuoasă tăcere! În această ordine, propusă de critic, nu ne mai miră deloc să citim cum câ "Uvedenrode rămîne o minulescian de facilă canţonetă cu subînţelesuri, onomatopeică şi emfatică, pe care o vor recita de-acum dormi­toarele internatelor şi grupările nocturne ca pe cea mai amuzantă, dar şi cea mai morbidă for­mulă a chemării genezice". Dacă aşa stau lucrurile cu "Uvedenrode" atunci nu ne mai miră că "Ritmurile pentru nuriţile necesare" sînt "supărător de săltăreţe, amuzante în inde­cenţa lor aparentă... ameninţate de a fi spuse în locuri dosnice şi al căror singur punct de atracţie este elementul obscen exprimat cu originalitate răsare ca o constelaţie sublimă, ca un transatlantic pe baltă, a treia invocaţie astrală". "Uite ia a treia cheie etc". După care alături de afirmaţia cum că ne-am afla în faţa unui "Transatlantic pe baltă" G. Călinescu ţine să adauge: "Se pare că este de fapt poarta de bronz a poeziei barbiene" (?!?!) Şi atunci: „transatlantic pe baltă” sau „poartă de bronz?” Cît de confuz este în gîndire criticul se vede şi mai clar din următoarele: "Din nefericire lira aceasta n'are coarde sau vrea să aibă o coardă aşa de lungă încât urechea noastră nu percepe huruitul ei de planetă revoluţionată".
Dacă nu cu urechea, atunei cu ce percepe "huruitul" etc. ??? Fără să bănuie, măcar o clipă, că e călare pe un iepure şchiop, crezîndu-se pe cai mari, G. Călinescu, referindu-se Ia cele două strofe ale mesajului estetic al Jocului secund, se rosteşte cu o dezinvoltură al cărei uriaş ridi­col nici măcar nu-1 bănuie: "Hermetismul este de ordin filologic şi se topeşte ca ghiaţa pe geam, cu puţină sare: Din ceas... etc". Mesajul nu avea nimic hermetic în el, dar vai, cum am arătat mai înainte, criticul nu poate înţelege dihotomia propusă de Ion Barbu, evi­dent, fiind prizonier al propriei formaţii intelectuale precum şi vârsteispirituale la care se afla.
Credem că cea mai aleasă înţelegere a raportului în care se află poetul cu criticul ne-o propune tot Ion Barbu ,atunci cînd face o lec­tură din Shakespeare cu ochii unui "grămătic" din antica Romă. "Dislimmed cloud" această imagine de neuitat a frumuseţii pieritoare (nor în desdesenare)... i s-ar fi părut acelui "grămitic" arbitrară, neînţeleasă, smintită (s.n.). În conştiinţa lui nu exista regiunea core­spunzătoare domeniului acestor simboluri: florile şi totul se rezolvă în obscuritate în ermetism". Şi iată şi magistrala viziune a poe­tului asupra contemporanilor săi: "E probabil ca în vremea mult mai complexă pe care o trăim (în raport cu Roma antică, n.n.), în care durate felurite există alăturea, conştiinţa unui poet să aibă neşansa să întîmpine conştiinţele mai înapoiate ale contemporanilor, fără ca cuvântul înapoiat să aibă nimica pejorativ -conştiinţe angajate în timpurile lor particulare. Atunci se produce neînţelegerea".
Neînţelegerea lui G. Călinescu, după cum se ştie, a făcut carieră, ea trecând, direct, în manualele şcolare, desigur, având girul univer­sitarilor noştri, fie ei mai vechi sau mai noi. Dacă cineva ne va putea convinge că "Poezia este... „joc secund, ca imaginea cirezii răsfrântă în apă” atunci noi promitem să facem turul Europei, însoţind cu o jordie în mână o cireada, şi de câte ori, adăpându-se, va lăsa să apară "imaginea cirezii răsfrântă în apă", noi vom striga din tot sufletul nostru: "Priviţi, aceasta este poezia, ca joc secund!!!"
Dacă în traducerea lui G. Călinescu, joc secund era "ieşirea din contingent în pură gra­tuitate”, iată că în altă parte a aceluiaşi articol, contingenţei "de coloarea fenomenalităţii" i se opune „candoarea înaltă a abstracţiei" ceea ce e cu totul altceva decît pura gratuitate. Deşi ratase 'lamentabil înţelegerea crezului poetic bărbian ,criticul nu se jenează să scrie: "Pretutindeni: în Joc secund găsim expresia dosnică, şi fără luminator a aceleiaşi arte poet­ice şi a aceleiaşi antinomii". Afirmînd că "Prin aceasta poetica sa încrucişează spada cu aproape toată poezia contemporană română" criticul simte nevoia să definească această poezie română şi o face de o anume manieră: "Nouă sau veche aceasta din urmă are la bază Universul concret trecut prin suflet etc." (s.n.). Bucăţile volumului Joc secund îi apar criticului ca nişte grote subterane, numai că: "Grotele acestea subterane îşi pierd farmecul luminate de o simplă lumânare de seu". Numai că bolţile de gând, sub care îl chema Ion Barbu, presupun nu opaiţuri ori lumânări de seu, ci aprinderea pe frunte a acelei flăcări de care verbeşte Platon – nous poietikos - care odată a prinsă nu se mai stinge în veci.

Convorbiri Literare – mai 2001

Din ceas,dedus adâncul…

Daca am afirma că şi jubileul de o sută de ani de la moartea poetului Ion Barbu - anul 2061 – va găsi crezul estetic, al acestuia. pe aceeaşi treaptă de înţelegere pe care l-a lăsat jubileul de o sută de ani de la naşterea sa - anul 1995 – credem că n-am greşi cu nimic! Afirmând cele de mai sus, avem in vedere faptul că în pământul românesc prostiile prind iute rădăcini, iar pe măsura scurgerii vremii, se-nfig adânc şi definitiv în inima neamului, în timp ce bunele intenţii ori ideile nobile, când au nenorocul să se manifeste in jurul Carpaţilor, sunt strangulate la clipă, călcate-n picioare şi, mai ales, .repede sidefinitiv date uitării.Bolţile acestor locuri au fost martore la naşterea celui mai interesant experiment poetic european al acestui veac - Joc secund – numai că în afara bolţilor, al căror ecou, banuim, reverberează.Încă,” în adâncul acestei calme creste", NIMENI nu a receptat încă ,aşa cum se cuvenea,mesajul rostit la 1930.
Dacă Ion Barbu şi-ar fi scris cele două strofe ce deschid volumul Joc secund ,cu noduri pe sfoară ,încă s-ar fi găsit cineva care să dibuie-n deşte tâlcurile astfel înnodate... Cum , din păcate, poetul s-a rostit în dulce grai românesc,şansa de a fi înţeles pare, la ceasul când scriem, definitiv pierdută. Şi parcă totala neînţelegere a gândului poetic grefat celor două strofe-manifest nu era de ajuns! Colac peste pupăză, catastrofala "interpretare”,în fapt : monstruoasa răstălmăcire data de G. Călinescu, la 1940, crezului poetic barbian, este considerată şi la 1995 !!!, ca fiind "concentrată şi convingătoare” precum si”cea mai clasică interpretare"! Ccl ce face afirmaţiile de mai sus se autoproclamă „spccialist în Ion Barbu" si, periodic, îşi mustră confraţii dc neînţelegerea poeziei barbiene ori îşi dispută cine ştie ce întâietate etc. Mai grav, am zice năpraznic, cu motivaţii asemănătoare această "cea mai clasică interpretare" este propusă , prin manualele şcolare, generaţiilor ce vin,întinând, în mod criminal ,minţile si sufletele inocente. Faţă de cele de mai sus se poate afirma că de la momentul G. Călinescu - 1940.- încoace, degradarea înţelegerii mesajului poetic barbian a mers într-un crescendo demenţial! Ne amintim că prin anii 1985 -1986 , un Vasile Dinescu, ocupându-se - în"Săptămâna" - dc cele doua strofe şi citând cu ghilimele, şi încă de trci ori!, primul vers,scria…”adâncul acestei ÎNALTE creste” (majuscularea ne aparţine) în loc dc "calme creste"! Nu există nici, măcar, în intenţia poetului , necum în variante,o asemenea formă şi totuşi…Mai grav,nici un "specialist” ori revistă de specialitate, nu a blamat cum se cuvenea sacrilegiul comis. Nu s-a sinchisit nimeni ! De,ce? Explicaţia este simplă; tâlcul mesajului estetic barbian, indiferent de determinantul ce-1 primea "creasta” rămânea la fel de ..."încifrat" , cum se exprimă spccialistul. Mârşăvia a trecut neobservată. La 1975,întâi, apoi cu recidivă gravă , la 1995, "specialistul in Ion Barbu" ciopârţeşte volumul Joc. secund, după criterii numai de el ştiute, smulge câteva bucăţi din volum, pe care le alătură unora repudiate de poet, neintroduse în Joc secund ,ca fiind anterioare anului 1922, implicit izvorâte dintr-un "principiu poetic elementar", iar galimatiasul, astfel obţinut , este botezat Poezii.
Deşi poetul, dupa severa şi fără egal selecţie operată, ordonase bucăţile în volum "unui anumit efect al întregului", "spccialistul" desconsideră gândirea poetului şi mută strofele-manifest, ce deschideau volumul, la coadă, pe ultimul loc!! Dc ce? Pentru că, să ne cutremurăm ! : "importanţa care s-a dat până acum atât de confecţionatei Din ceas, dedus apare puţin justificată (poezia întreagă a lui Barbu nefiind o figurare a acesteia) căci ,mai degrabă, ea confirmă un program teoretic, de aceea trebuie aşezată la sfârşit ca o concluzie. (s.n.).
O asemenea tragere de urechi şi de mustăţi a bunicu­lui, nu poate veni decât din partea unui nepot peltic şi tâmpit ! Şi dacă, la 1975, mesajul estetic trebuia asvârlit în coada poeziei barbiene de ce, privind lucrurile în posibila lor evoluţie logică, în viitorul apropiat această ”atât de confecţionată” bucată, care în volum "apare puţin justificată", n-ar fi ,pe bună dreptate, definitiv eliminată?!? Nu s-a cerut mutarea Coloanei lui Brâncuşi peste Jiu , într-o poz­iţie absolut inversă celei gîndite tic artist? Este ştiut că s-a tras cu tractorul de Coloană .şi că numai soliditatea construcţiei a evitat dezastrul şi ruşinea ce ar fi urmat.. Din păcate, după cum se ştie, poezia este prin natura ei gingaşă, aşa că nu ne miră că nici cele două strofe n-au opus. spre totala compro­mitere a ”specialistului", nici o rezistenţă... Aştep­tăm, ne credem îndreptăţite speranţele, un volum de "Poezii" cuprinzând un ”şoa”, pe sprinceană, de cuvinte potrivite, cu testament pe coadă şi altul cu poemele luminii, adăpostind "corola de minuni a lumii", la loc mai umbros şi mai ferit, în coada volu­mului... In conformitate cu spusele specialistului , prin 1970 , s-a procedat la răzorirea literaturii, parcela Ion Barbu căzând în sarcina lui M.M.. care urma a-i asigura , după obicei, imaginea poetului în lume: "Sunt douăzeci şi cinci de ani de când mă aţin în preajma lonbarbului!" Pe unde trebuie că se situeeze această preajmă faţă de lonbarbu, pe­ unde se aţine specialistul, ne putem da seama din faptul că după atâta amar de vreme, specialistul nu cunoaşte titlul corect al celor două strole pe care le-a mutat din Isarlîk în Siberia. ÎI mustră pe Al. Rosetti şi I.iviu Călin, îl mustră şi pe Vulpescu şi pe poetul Ion Barbu !! afirmând cum că titlul bucăţii -"Din ceas, dedus..."- ar fi "cam fortuit'"! Pe primii îi mustră pentru păcate mai mici, botezarea, "cam fortuită" evident, fiind numai din vina poetului. Numai că în TABLA de la urmă, acolo unde poeziile se regăsesc în ordinea dorită de poet şi cu titlurile date de poet, aceste strofe poartă titlul "Din ceas, dedus adâncul...", titlu care, pentru cel ce le înţelege, este mai mult decât o plapumă. Că TABLA, şi nu Indexul cronologic, trebuie avuta în vedere ne-o dovedeşte poezia de la pagina 73 care în Index apare cu titlul "CICLUL”DOMNIŞOARA HUS”, iar în TABLA cu totul altfel... ("Domnişoara Hus / Ceas de ceară /b)Prezentare c)Vaduri şi alaiuri d)etc..etc.. Simpla ignorare ori necunoaştere a titlului corect al mesajului estetic este suficienta pentru a ne permite să afirmăm, ceea ce vom dovedi, că specialistul este total străin de profunzimile poeziei barbiene, deşi este limpede că undeva se aranjase să le ajusteze pe măsura vre­murilor.
Să alăturăm criticilor şi tagma traducătorilor mai ales că unul dintre ei afirmă că ""orice traducere este un act critic". Faţă de critic, care se poate învăli în vorbe, în propriile-i vorbe,traducătorul este obligat să transpună în limba în care traduce, ceea ce a înţeles din cele ce le traduce. Manifestul estetic barbian nu a ajuns întreg, aşa cum 1-a zămislit poetul, în nici una din limbile în care a fost tradus. Versul al doilea al primei strofe s-a dovedit pentru traducători a fi o veritabilă piatră de poticnire. Nesocotind faptul că determinativul intrată, nu se poate acorda în gen, număr şi caz decât cu creasta , traducătorii, ca şi criticii, de altfel ,în mod complet incorect , acordă cu...adâncul. Şi dacă adâncul dedus din ceas, este intrată prin oglindă, cam împins cum vedem şi ,oricum, siluind regulile gra­maticale, atunci dihotomia propusă de poet adânc / dedus - calmă creastă / oglindă pluteşte în largul apelor Sâmbetii. Şi iată-ne,aşa cum ne-am propus, ajunşi, pe neştiute, în. inima manifestului-estetic barbian, în miezul său de foc!
Dihotomia operată de Ion Barbu, împinge pe marele ocean al gândirii poetice un veritabil aisberg, în ale cărui muchii diamantine, abia ivite din val­urile versului, .străluceşte una din cele mai dificile chestiuni ale gândirii omeneşti dintotdeauna.
Opunând "principiului poetic elementar", prin­cipiu ce-i guvernase creaţia poetică, după propria-i mărturisire, până la 1922, noul său Joc secund, Ion Barbu se pare că a obligat critica de la noi la un efort .pentru care nu era pregătită. În fapt Ion Barbu opune reflectării, implicit cunoaşterii ca prin oglindă,cunoaşterii senzoriale, dedusul, reflectarea, implicit cunoaşterea pur intelectuală. De. la început se impune să subliniem că cel mai vinovat de neînţelegerea mesajului celor două strofe este poetul însuşi, pentru excesiva concizie .şi, mai ales, pentru, după noi, înşelătoarea opoziţie propusă în sub­sidiar. Ne exprimăm astfel pentru că opoziţia pro­pusă în prim plan, adânc - creastă este destul de clară pentru toată lumea. Dacă aparentalul , partea văzută a lumii este figurată ca o creastă, atunci partea nevăzută a lumii, normal, este adâncul (aces­tei calme creste). Aceasta este opoziţia impusă de poet, opoziţie, presupus, existentă în ordinea lumii. Din opoziţia ce ni se propune, în subsidiar, în plan estetic, pentru noi, la fel de clar, este definită intrarea calmei creste în mântuitul azur al artei, şi anume prin oglindă, deşi, din păcate, tocmai înţelegerea acestei chestiuni a fost ratată de critica românească. În această reflectare prin oglindă noi am văzut, şi vă propunem şi dvs. această înţelegere, însăşi esenţa acelui "principiu poetic elementar", repudiat de poet. Într-o firească înlănţuire se impune să ne întrebam de ce reflectarea ca prin oglindă este o cale de cunoaştere ce trebuie părăsită, iar poezia astfel zămislită repudiată. Să ne amintim spusele dumnezeescului apostol PaveI : "Căci vedem acum ca prin oglindă , în ghicitură ,iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin", (s.n.) . Între acum şi atunci este limpede că acum defineşte condiţia noastră de pământeni. De ce "vedem acum ca prin oglindă" şi, implicit, cunoaştem numai "în parte"şi ce fel de cunoaştere realizăm în acest mod? Cu precizarea că vederea de atunci "faţă către faţă" înseamnă cunoaşterea directă şi "deplină”, să încercăm să înţelegem dumnezeeasca alăturare propusă de Sfîntul Pavel şi să .dăm astfel un răspuns potrivit şi întrebării de mai sus, S-a glosait mult în jurul oglinzii dar, după noi. s-a omis esenţialul. A oglindi este o proprietate natu­rală, lăsată de la Dumnezeu, pe care o au luciul apelor şi anumite materii. În aceste materii se formează imagini care sunt aidoma cu cele pe care intelectul nostru le primeşte cu ajutorul ochiului. De aci exprimarea că "vedem ca prin oglinzi", intelectul, prizonier al senzorialului - prin zidire - care, pasiv, absolutizează adevărurile astfel primite, decade din demnitatea sa, se sinucide, după mit. A accepta numai daturile senzorialului înseamnă a-ţi forma o imagine a lumii pe care o poate dobândi şi materia neînsufleţită. Oglinda este lipsită de-orice urmă de intelect! Intelectul este scânteia divină, adă­postită de fiinţa omenească, şi care nu are nimic material în sine, ca atare se impune ca intelectul să­şi formeze o imagine despre lume pe măsura vir­tuţilor lui. Depăşirea servituţilor senzorialului, iată ce aduce, în corolar, părăsirea reflectări lumii ca prin oglindă, în artă "un joc secund, mai pui'". Dumnezeescul apostol, ştiind că aceasta ne este data, intelectul fiind aci, pe pământ, cum se exprimă şi Petre Ţuţea, în cuşca senzorialului, ne strecoară, discret, toiagul credinţei, reazem de nădejde până la venirea acelui "atunci". Ion Barbu, conştient de neputinţele oglinzii faţă cu "adâncul", ne propune exprimarea acestuia în artă ca pe un ce "dedus". .Aşadar ochiul, ca şi oglinda, ne dăruie o imagine a lumii ce poate fi adăpostită şi de materie, de unde şi exprimarea poetului, potrivit căreia arta astfel obţinută este inferioară, provine dintr-un "principiu elementar".Deşi încă nereceptat de critică, modul în care calma creastă ajunge în mântuitul azur al artei ni .se "pare destul de corect şi bine definit. Să vedem dacă şi modul de reflectare al adâncului este la fel de clar şi dacă opoziţia propusă dedus - oglindă este acceptabilă .
Adâncul ar fi, după Platon, "acele realităţi... care nu ar putea fi altfel văzute decât prin intermediul raţiunii "pentru că, după acelaşi..." lucrurile multiple sunt văzute, dar nu şi gândite: ideile .sunt gândite, dar nu şi văzute". Că lumea Ideilor platonice s-a constituit ca preocupare pentru mulţi poeţi, este bine ştiut . Numai că, la fel de bine, se ştie că accesul raţi­unii omeneşti la cele esenţiale este imposibil altfel decât prin revelaţie şi atunci se naşte legitima între­bare. . poate "dedus"-ul să înlocuiască revelaţia ? Răspunsul este negativ. Revelaţia se produce din­spre Divinitate spre fiinţă, adică dinspre obiectul de cunoscut către cunoscător, pe când deducţia aparţine fiinţei şi se exercită în jurul, datelor senzorialului. Am afirmat, mai înainte, că Ion Barbu ne propune o "înşelătoare opoziţie": dedus - oglindă şi acum argumentăm cele ce le-am afirmat. Chiar dacă am dilata vocabula dedus până la fabu­los, ea nu poate fi altceva decât rod al deducţiei şi nu poate, nicicum, înlocui revelaţia divină. .Şi totuşi dedus-ul barbian ne dăruie un "joc secund, mai pur” şi aceasta deoarece poetul deduce în jurul tex­telor liturgice, icoanelor revelate, sfintelor taine ori simboluri, practic deducţia sa operând în jurul unor lucruri revelate . Iată de ce am considerat opoziţia dedus-oglindă ca înşelătoare, dedus-urile jocului secund fiind de o cu lotul altă natură. În acest con­text apare ca firească, chiar necesară, condiţia pusă de poet, pentru împlinirea jocului secund, şi anume de a îneca cirezile agreste, de a depăşi senzori­alul. Să subliniem că, în cazul unor simple deducţii, o asemenea condiţie ar fi apărut ca un nonsens . "Dedus-ul, în fapt, se daureşte cu valenţele ade­vărului revelat de care, in diverse interviuri poetul vorbise destul de apăsat.
Înfrângerea animalicului, deplina biruinţă a duhului aparţin unui poet care, încă din debut, îşi afirma furtunos dorinţa de a sfărâma zenitul, de a sorbi licorile opaline ale adâncurilor, astfel că afir­maţiile din strofa a doua nu mai surprind deloc. Adresându-se cetăţii, (."Nadir latent"!) după ce, în prima strofă, definise travaliul depus întru dobândirea jocului secund, acum iată şi conţinutul mai explicit al acelui adine şi anume lumile dinţii, armoniile paradiziace pe care în cădere, cu atâta pudoare numită "zbor invers", cetatea le-a pierdut. La ceasul când scriem, dacă ar fi să numim cel mai mare poet al tuturor timpurilor, după datina Greciei Antice, atunci fără nici o ezitare l-am numi pe Sfântul loan Evanghelistul. Un astfel de poet se doreşte şi Ion Barbu, de unde şi dorinţa de a-i aminti omului lumile dintîi raiul din care a fost izgonit. Narcis-Barbu a lăsat in urmă (1922) chipul de ape ce i-l arăta fântâna. "Figura spiritului nostru pur", iată efigia sub care se aliniază dedus-urile jocului secund. Cel ce face referinţe la căderea (în păcat) a omului în chiar crezul său poetic, nu poate fi numit, altfel decât poet creştin. Acesta este adevăratul motiv pentru care securitatea ne-a blocat orice acces spre-publicaţiile comuniste, din 1967 şi până astăzi, şi anume, teama de a nu dărui neamului românesc aceste adevăruri, de a nu recidiva în direcţia celor ce reuşisem să le publicăm în SECOLUL XX/nr.12/1967 ,prin amabalitatea unui Hăulică decedat de mult... de demult de tot...
Pe pământ, "în ceas", cum zice poetul suntem ca urmare a unui zbor invers, a căderii. în păcat. Ancora nădejdii trebuie însă înfiptă în adâncurile cerurilor, în lumile noastre dintâi.
Ion Barbu zideşte trepte spre absolut, pe anularea: lumescului întru cinstirea făpturii noastre de duh. Dacă am afirma că manifestul estetic barbian este cel mai religios :crez artistic ce s-a rostii în poezia cultă a vremurilor moderne, bănuim că nu am greşi deloc În ce. priveşte absconsitatea poeziei sale,ermetismul jocului secund ,să dăm:glas homericei ironii ce răzbate din etichetarea ce o face Ion Barbu cântecului istovit de el;' "Ascuns cum numai marea”. Împrumutând limpezimile de cleştar ale mării ,Ion Barbu croieşte veşminte verbale pentru dedus-urile sale,meduze topite în clopotele verzi ale unei limbi dumnezeeşte stăpânite.Dacă în 1907 Brâncuşi, modelând prima PASĂRE simţea nevoia să spargă statuile sculptate mai înainte, Ion Barbu repudiază producţia anterioară anului 1922" ca "decurgând dintr-un ”principiu poetic elementar". În mîntuitul azur al artei glăsuesc strofele-manifest, prin oglindă nu obţinem decât calma creastă a lucrurilor. Adîncul acesteia componenta nevăzută a lumii, nu poate fi atins decât pe căile severe ale gîndului în pură intelecţie. Dacă specialistului poezia barbiană a putut să-i parâ laun moment dat un ”labirint încâlcit", noi sperăm că rândurile noastre v-au strecurat, măcar, un capăt de aţă din firul. Ariadnei. Că acesta ar fi rostul şi misiunea criticii.
. Cel ce se ruga în Vinerea Mare, în genunchi, la Icoana Mântuitorului din Biserica Doamnei şi care s-a rostit cu atâta dragoste şi.evlavie despre Mire nu : putea fi decât un poet religios, un poet creştin. . Luminile strălucind înnodate , în pieptul Măiastrei reverberează în caratele Jocului Secund, innobilând străvechea artă lirică. Cu Ion Barbu lirica europeană ţine pasul cu plastica brâncuşiană şi intră în mileniul trei, aşa cum se cuvenea,încărcată de religiozitate ,împletind cel mai autentic modernism cu milenarul spirit creştin.

CÂNTUL UNDEI LOGODITE SUB CER

Retrospectiva de sculptură modernă euro­peană, de acum patru ani de la Paris a consem­nat triumful artei brâncuşiene. Critica a fost unanimă în a aprecia că sculptorul care păşeabiruitor în mileniul trei este Brâncuşi, restul moderniştilor secolului douăzeci prăbuşindu-se în uitare.Parafrazându-1 pe Thibaudet, am zice că cine 1-a înţeles pe Brâncuşi îl înţelege şi pe Ion Barbu, evident, cu condiţia să cunoască limba română şi, mai ales, (dumnezeieşte!!!) gramatica acesteia. Pentru corecta realizare a apropierii făcute, se impune să subliniem că, în timp ce sculptorul s-a exprimat într-o limbă universală,accesibilă tuturor neamurilor, de unde şi gloria sa, Ion Barbu s-a rostit în dulcele grai românesc,de unde şi totala neînţelegere de care are parte.Şi, am mai adăuga noi, românul nu s-a născut,cum se tot zice, poet ci... critic literar,cunoscător şi priceput, mai ales, în poezie !, ceeace, faţă de cele de mai sus, se constituie ca o circumstanţă agravantă.
Dacă Brâncuşi îşi şfărâma, la 1907, lucrările sculptate în manieră, oarecum, tradiţională, a veacului, dăruind lumii o expresie plastică de o noutate cu totul aparte, şocantă, la fel, la 1922, Ion Barbu părăsea acel "principiu elementar poetic” principiu ce stătea la baza poeziei, oare­cum, tradiţionale a veacului şi se îmbarca, pentru Joc secund, propunînd. lumii o nouă formulă lirică, cu totul aparte! Mesajul estetic barbian, rostit la 1930, a şocat, la fel de puternic ca şi poeziile ce îl precedaseră, poezii a căror soartă o va împărtăşi, şi el.
Crezul poetic al Jocului secund a avut şi are, în continuare, parte de o soartă, după cunoştinţele noastre, fâra egal de tristă în literatura tuturor timpurilor, la toate
neamurile din Europa şi de aiurea.
Jocul secund, propus de.Ion Barbu, nu a fost nici urmat ori imitat, nici respins ori doved­it ca fals, pentru că, pur şi simplu,nu a fost, încă, înţeles!!! CONŢINUTUL celor două strofe, purtătoare ale mesajului poetic barbian,nu este încă receptat de către critica românească, în litera lui. Din păcate, cele două eseuri, ce am reuşit să le publicăm în. urmă cu trei ani, încă, nu au stârnit nici un comentariu, semn că bezna, în care se bîjbâie de o jumătate de veac, este preferată celor ce le-am afirmat noi. Se poate vorbi deo surdă rezistenţă la orice încercare de schimbare a status-quo-ului creat, de atît amar de vreme...Dacă, asemeni retrospectivei de la Paris, veacul ar organiza şi una de poezie, atunci perla unei astfel de manifestări, cu siguranţă, ar trebui să fie Jocul secund, mai precis, mesajul estetic al acestuia. Numai că dihotomia propusă de Ion Barbu , la 1930, se dovedeşte şi astăzi, la fel de... ermetică, precum în ziua apariţiei. Într-un volum, predat Editurii Eminescu, în 1987,am anulat toate interpretările date celor două strofe, de-a lungul vremii, arătând, credem noi, deosebit de clar, greşita înţelegere, de către cei comentaţi, a celor două strofe, nu în duhul, ci în litera lor, situaţie în care, evident, adevăratul duh al mesajului nici nu intra în discuţie!.
Prima strofă, din. cele două ale mesajului estetic barbian, am asemăna-o unui multiplu nod, în care se suprapun înlănţuindu-se, con-curându-se într-o subtilă simultaneitate a exprimării, firele mai multor gînduri poetice, gînduri ce se vor parcă rostite deodată.
Mai pur-ul Joc secund, noua poezie pro­pusă de poet, rod al dedus-ului, se vrea a fi o înveşmântare a adâncul(ui) acestei calme creste a lumii. Apariţia Jocului secund, în grupurile apei, poetul o condiţionează de înecarea cirezilor agreste, de depăşirea senzorialului.
Calma creastă pe de altă parte, se defineşte ca fiind cea. a cărei înfăţişare se află, este intrată în mîntuit(ul) azur al artei, prin oglindă. Imag­inea senzorială a lumii este aidoma celei ce ne-o dăruie orice oglindă, de unde şi ambiţia dedus-ului Joc secund de a ne dărui adâncul care, prin poziţia sa, este, evident, mai pur. Oglinda, lipsită de orice atribut intelectual, ne propune, deci, o imagine a lumii asemănătoare celei ce ne-o dăruie şi simţurile. Intelectul pasiv care se lasă înlănţuit de senzo­rial, la voia acestuia decade din demnitatea sa, se aseamănă unei oglinzi neînsufleţite, lipsită de actul judecăţii. Cum arătam, în urmă cu trei ani,, poate şi din această cauză, dumnezeescul Apostol ne avertizează că aici, pe pământ, în lumea calmei creste, unde suntem prizonieri, vreme, vremi şi jumătate,ne vedem ca prin…oglindă!!
Principiu poetic elementar, părăsit de Barbu ,poezia oarecum trandiţională, numeşte tot un act al intelectului, dar un act la intelec­tului pasiv, prizonier al datelor senzorialului, manifestînd virtuţi asemănătoare celor ale... oglinzii.
Înainte să examinăm mai îndeaproape, acel dedus, ale cărui multiple valenţe par a vorbi de un intelect activ, acţionând dincolo de simţuri, să ne amintim de acel Barbu care, pe la 1920, anunţa cu surle şi tobe: "Gîndire borealul tău,cerc e sfărâmat!" Titlul poeziei din care am citat, şi el deosebit de grăitor - "Dezrobire" - ne dezvăluie, la 1920, un poet "de noi răsfrîngeri dornic", ce îşi propune să desfăşoare "minţii regatul fără nor" pe care, zice poetul, "braţul ager va şti să-1 deschidă"... Amărăciunea ce răzbate din versul care deschide poezia: "Castelul tău de gheaţă 1-am cunoscut, Gîndire" este urmată, după o foarte solidă argumentare poetică, de acel vers-con-cluzie din jumătatea poeziei "Gîndire borealul tău cerc e sfărîmat". Cum, însă, "regatul" de fru­museţi promise urmează a fi desfăşurat tot... "minţii", se naşte, firesc, întrebarea în ce constă acel "ager braţ" şi, mai ales, ce caracter are, de ce natură este? Rezumând, oarecum, cele de mai sus,constatăm că părăsind borealul raţiunii, acel "ager braţ", în mesajul estetic ai volumului se regăseşte înveşmîntat în... dedus, dedus ce nu exclude deloc logicul ,cerebralul, iar nedumerirea noastră se justifică. Abandonarea castelului de gheaţă, mort, al gîndirii şi sfărâmarea borealului cerc, al acesteia, ne obligă să considerăm, dedus-ul ca rod al unui intelect activ. Strofa a doua a mesajului estetic, numind lumile deduse ale adâncului, le defineşte ca fiind lumile dintâi ale duhului, lumi din care sufletul a căzut aici în nadirul latent al lumii, al cetăţii; lumile pe care în zbor invers, adică în cădere, le pierdem, le uităm, poetul în anamnetic efort ni le dăruie. Anamneza este tot trudă a intelectului dar ea se desfăşoară, în totul, dincolo de senzorial, de unde putem conchide că cele astfel deduse se situează undeva dincolo de virtuţile şi servituţile oglinzii. În anamnetic efort, intelectul activ al poetului ne dăruie adâncul lumii ca pe un dedus. Dar definirea Jocului secund, ca mai sus, pare a nu-l satisface pe poet, de unde zămislirea celei de a doua bucăţi a volumului, bucată ce va primi, de altfel, un titlu deosebit de grăitor in sensul celor mai sus afirmate. Mesajul următoarelor două strofe ale Jocului secund este... Apropiat celui adăpostit de primele două, sunetul lor nefiind altceva, în raport cu; sunetul primelor, decât un... Timbru. O necesară completare a celor dintâi,o limpezire a posibilelor nedumeriri ce, eventual , mai stăruiau la finele lecturării acestora. Credem că poetul a simţit nevoia acestei completări, acestei reveniri asupra primei bucăţi, deoarece, oricât de bogat în sensuri l-am închipui, oricâtă agerime i-am atribui acelui braţ, vocabula dedus împinge gândul spre îngustimile logicii omeneşti, ale raţiunii înguste, limitate. Astfel credem noi că se motivează această, atât de originală, procedură de reluare în alte chei metaforice, a celor anterior rostite. De astă dată, oglinda este înlocuită de fluier şi cimpoi, instrumente ale căror posibilităţi de exprimare limitate, rudimentare, nu pot adăposti dccît frământări lumeşti şi, dintre aces­tea, pe cele mai de jos: "durerea divizată"... Să ne reamintim că în mântuitul azur al artei calma creastă, intrată prin oglindă, nu reprezenta nimic altceva decât faţa lumii, aşa cum ne-o dăruie simţurile, la polul opus situându-se adâncul acestei calme creste, ca un ce dedus, rod al spiritului triumfător. Acelaşi mesaj, reluat, se completează definind cântul pietrei în rugăciune, acel mai pur al Jocului secund, ca fiind rod al undei logodite sub cer!!! Iată, pare a spune poetul, despre ce fel de dedus este vorba. Este dedus-ul pietrei în rugăciune, al despuierii de humă, al duhului pur, nuntind cu slava cerească!!! E-timpul, credem, să ne întrebăm: a răsunat oare cîndva, la noi sau aiurea,un mesaj mai plin de reIigiozitate???Ingăduit să ne fie să ne îndoim... Dacă bucăţile ce urmează aces­tui mesaj, se conformează sau nu celor rostite de poet, iată ceea ce se cuvine a fi apreciat de critic, de cititor.
Dacă veştedul sunet al durerii îşi găseşte expresia fie pe fluier, fie pe cimpoi, dacă stările, simţirile agreste ale sufletului pot fi împărtăşite luncii, într-o subtilă retorică se-ntreabă poetul,dar bucuriile îndumnezeirii, ce cânt le poate adăposti?? Durerea divizată, lumescul din noi se revarsă pe spărturile fluierului, dar spiritul,deosebit de modern numit undă, şi nu spiritul oricum ci spiritul, unda, logodită sub cer,cum îşi va revărsa cîntul său şi, mai ales, ce fel de cânt trebuie, poate adăposti acestea? "Ar tre­bui un cântec încăpător precum / Foşnirea mătăsoasă a mărilor cu sare; / Ori lauda grădinii de îngeri, cînd răsare / Din coasta bărbătească al Evei trunchi de fum."
Ba mai mult, dat fiind eă logodirea minţii cu Mirele-Cuvântul mută poezia în alte zone, dincolo de cele pămînteşti, cerescul, divinul, trebuie să se alăture poetului, cântul său asemuindu-se laudei pe care grădina de îngeri o aduce Creatorului, la zămislirea Evei. Cântul îngerilor ,o rostire cerească, iată cu ce se poate însoţi unda logodită,duhul îndum­nezeit! Versurile mai sus amintite ne dezvăluie un Ion Barbu pe deplin conştient de extraordinara aventură ce ne propune. O aventură, în deplinătatea.sensului acestui cuvînt, nicăieri şi încă nimeni, după ştiinţa noastră, ne mai îndrăznind o asemenea faptă, până la el.Să conchidem că, atât braţul ager cît şi dedus-ul aparţin unui duh logodit cu înaltul,sînt roade ale unei minţi îndumnezeite,păşind pe calea sfinţirii. Dacă poeţii nu mai pot, caaltădată, Ia Eleusis, să apară în faţa mulţimilor împodobiţi de-o anume manieră, acum, în prag­ul mileniului trei, ei trebuie să apară în faţa nea­murilor din care s-au ridicat, strălucind de Lumina Taborului, logodiţi cu Mirele-Cuvîntul. Cântul lor să fie cînt de Viaţă Veşnică, de biruire a morţii, de total triumf al vieţii, cânt de înviere.
Dacă fiecare an, în economia timpului, nu reprezintă altceva decît o nouă încercare de dobîndire a mîntuirii, atunci nici noul mileniu nu poate fi altceva.
Cântul undei logodite sub cer adaugă lirei poeţilor un timbru, în totul dumnezeiesc. Şi asta într-o vreme când până şi teologii se străduiau să fie cât mai raţionali cu putinţă, demitizarea şi desacralizarea fiind cuvintele de ordine ale epocii, ale unui secol ce se vrea al raţiunii, dar care, cum profetic 1-a botezat poe­tul, s-a dovedit a fi, mai ales, cefal şi apter.
O societate care, de o jumătate de veac se vrea, mai făţiş ori mai pitiş, atee, n-avea cum să ajungă la înţelegerea unui astfel de mesaj. Gen­eraţii întregi, încăpute pe mâna unor căpcăuni, cu titluri universitare ori academice, vor fi sluţiţi, abandonaţi celei mai jalnice disperări. Ceea ce nu înseamnă că noi nu vom afirma,, cu toată puterea, că - apud Malraux - singura poetică ce se impune mileniului trei este cea a cântului undei logodite sub cer!!!