CÂNTUL UNDEI LOGODITE SUB CER

Retrospectiva de sculptură modernă euro­peană, de acum patru ani de la Paris a consem­nat triumful artei brâncuşiene. Critica a fost unanimă în a aprecia că sculptorul care păşeabiruitor în mileniul trei este Brâncuşi, restul moderniştilor secolului douăzeci prăbuşindu-se în uitare.Parafrazându-1 pe Thibaudet, am zice că cine 1-a înţeles pe Brâncuşi îl înţelege şi pe Ion Barbu, evident, cu condiţia să cunoască limba română şi, mai ales, (dumnezeieşte!!!) gramatica acesteia. Pentru corecta realizare a apropierii făcute, se impune să subliniem că, în timp ce sculptorul s-a exprimat într-o limbă universală,accesibilă tuturor neamurilor, de unde şi gloria sa, Ion Barbu s-a rostit în dulcele grai românesc,de unde şi totala neînţelegere de care are parte.Şi, am mai adăuga noi, românul nu s-a născut,cum se tot zice, poet ci... critic literar,cunoscător şi priceput, mai ales, în poezie !, ceeace, faţă de cele de mai sus, se constituie ca o circumstanţă agravantă.
Dacă Brâncuşi îşi şfărâma, la 1907, lucrările sculptate în manieră, oarecum, tradiţională, a veacului, dăruind lumii o expresie plastică de o noutate cu totul aparte, şocantă, la fel, la 1922, Ion Barbu părăsea acel "principiu elementar poetic” principiu ce stătea la baza poeziei, oare­cum, tradiţionale a veacului şi se îmbarca, pentru Joc secund, propunînd. lumii o nouă formulă lirică, cu totul aparte! Mesajul estetic barbian, rostit la 1930, a şocat, la fel de puternic ca şi poeziile ce îl precedaseră, poezii a căror soartă o va împărtăşi, şi el.
Crezul poetic al Jocului secund a avut şi are, în continuare, parte de o soartă, după cunoştinţele noastre, fâra egal de tristă în literatura tuturor timpurilor, la toate
neamurile din Europa şi de aiurea.
Jocul secund, propus de.Ion Barbu, nu a fost nici urmat ori imitat, nici respins ori doved­it ca fals, pentru că, pur şi simplu,nu a fost, încă, înţeles!!! CONŢINUTUL celor două strofe, purtătoare ale mesajului poetic barbian,nu este încă receptat de către critica românească, în litera lui. Din păcate, cele două eseuri, ce am reuşit să le publicăm în. urmă cu trei ani, încă, nu au stârnit nici un comentariu, semn că bezna, în care se bîjbâie de o jumătate de veac, este preferată celor ce le-am afirmat noi. Se poate vorbi deo surdă rezistenţă la orice încercare de schimbare a status-quo-ului creat, de atît amar de vreme...Dacă, asemeni retrospectivei de la Paris, veacul ar organiza şi una de poezie, atunci perla unei astfel de manifestări, cu siguranţă, ar trebui să fie Jocul secund, mai precis, mesajul estetic al acestuia. Numai că dihotomia propusă de Ion Barbu , la 1930, se dovedeşte şi astăzi, la fel de... ermetică, precum în ziua apariţiei. Într-un volum, predat Editurii Eminescu, în 1987,am anulat toate interpretările date celor două strofe, de-a lungul vremii, arătând, credem noi, deosebit de clar, greşita înţelegere, de către cei comentaţi, a celor două strofe, nu în duhul, ci în litera lor, situaţie în care, evident, adevăratul duh al mesajului nici nu intra în discuţie!.
Prima strofă, din. cele două ale mesajului estetic barbian, am asemăna-o unui multiplu nod, în care se suprapun înlănţuindu-se, con-curându-se într-o subtilă simultaneitate a exprimării, firele mai multor gînduri poetice, gînduri ce se vor parcă rostite deodată.
Mai pur-ul Joc secund, noua poezie pro­pusă de poet, rod al dedus-ului, se vrea a fi o înveşmântare a adâncul(ui) acestei calme creste a lumii. Apariţia Jocului secund, în grupurile apei, poetul o condiţionează de înecarea cirezilor agreste, de depăşirea senzorialului.
Calma creastă pe de altă parte, se defineşte ca fiind cea. a cărei înfăţişare se află, este intrată în mîntuit(ul) azur al artei, prin oglindă. Imag­inea senzorială a lumii este aidoma celei ce ne-o dăruie orice oglindă, de unde şi ambiţia dedus-ului Joc secund de a ne dărui adâncul care, prin poziţia sa, este, evident, mai pur. Oglinda, lipsită de orice atribut intelectual, ne propune, deci, o imagine a lumii asemănătoare celei ce ne-o dăruie şi simţurile. Intelectul pasiv care se lasă înlănţuit de senzo­rial, la voia acestuia decade din demnitatea sa, se aseamănă unei oglinzi neînsufleţite, lipsită de actul judecăţii. Cum arătam, în urmă cu trei ani,, poate şi din această cauză, dumnezeescul Apostol ne avertizează că aici, pe pământ, în lumea calmei creste, unde suntem prizonieri, vreme, vremi şi jumătate,ne vedem ca prin…oglindă!!
Principiu poetic elementar, părăsit de Barbu ,poezia oarecum trandiţională, numeşte tot un act al intelectului, dar un act la intelec­tului pasiv, prizonier al datelor senzorialului, manifestînd virtuţi asemănătoare celor ale... oglinzii.
Înainte să examinăm mai îndeaproape, acel dedus, ale cărui multiple valenţe par a vorbi de un intelect activ, acţionând dincolo de simţuri, să ne amintim de acel Barbu care, pe la 1920, anunţa cu surle şi tobe: "Gîndire borealul tău,cerc e sfărâmat!" Titlul poeziei din care am citat, şi el deosebit de grăitor - "Dezrobire" - ne dezvăluie, la 1920, un poet "de noi răsfrîngeri dornic", ce îşi propune să desfăşoare "minţii regatul fără nor" pe care, zice poetul, "braţul ager va şti să-1 deschidă"... Amărăciunea ce răzbate din versul care deschide poezia: "Castelul tău de gheaţă 1-am cunoscut, Gîndire" este urmată, după o foarte solidă argumentare poetică, de acel vers-con-cluzie din jumătatea poeziei "Gîndire borealul tău cerc e sfărîmat". Cum, însă, "regatul" de fru­museţi promise urmează a fi desfăşurat tot... "minţii", se naşte, firesc, întrebarea în ce constă acel "ager braţ" şi, mai ales, ce caracter are, de ce natură este? Rezumând, oarecum, cele de mai sus,constatăm că părăsind borealul raţiunii, acel "ager braţ", în mesajul estetic ai volumului se regăseşte înveşmîntat în... dedus, dedus ce nu exclude deloc logicul ,cerebralul, iar nedumerirea noastră se justifică. Abandonarea castelului de gheaţă, mort, al gîndirii şi sfărâmarea borealului cerc, al acesteia, ne obligă să considerăm, dedus-ul ca rod al unui intelect activ. Strofa a doua a mesajului estetic, numind lumile deduse ale adâncului, le defineşte ca fiind lumile dintâi ale duhului, lumi din care sufletul a căzut aici în nadirul latent al lumii, al cetăţii; lumile pe care în zbor invers, adică în cădere, le pierdem, le uităm, poetul în anamnetic efort ni le dăruie. Anamneza este tot trudă a intelectului dar ea se desfăşoară, în totul, dincolo de senzorial, de unde putem conchide că cele astfel deduse se situează undeva dincolo de virtuţile şi servituţile oglinzii. În anamnetic efort, intelectul activ al poetului ne dăruie adâncul lumii ca pe un dedus. Dar definirea Jocului secund, ca mai sus, pare a nu-l satisface pe poet, de unde zămislirea celei de a doua bucăţi a volumului, bucată ce va primi, de altfel, un titlu deosebit de grăitor in sensul celor mai sus afirmate. Mesajul următoarelor două strofe ale Jocului secund este... Apropiat celui adăpostit de primele două, sunetul lor nefiind altceva, în raport cu; sunetul primelor, decât un... Timbru. O necesară completare a celor dintâi,o limpezire a posibilelor nedumeriri ce, eventual , mai stăruiau la finele lecturării acestora. Credem că poetul a simţit nevoia acestei completări, acestei reveniri asupra primei bucăţi, deoarece, oricât de bogat în sensuri l-am închipui, oricâtă agerime i-am atribui acelui braţ, vocabula dedus împinge gândul spre îngustimile logicii omeneşti, ale raţiunii înguste, limitate. Astfel credem noi că se motivează această, atât de originală, procedură de reluare în alte chei metaforice, a celor anterior rostite. De astă dată, oglinda este înlocuită de fluier şi cimpoi, instrumente ale căror posibilităţi de exprimare limitate, rudimentare, nu pot adăposti dccît frământări lumeşti şi, dintre aces­tea, pe cele mai de jos: "durerea divizată"... Să ne reamintim că în mântuitul azur al artei calma creastă, intrată prin oglindă, nu reprezenta nimic altceva decât faţa lumii, aşa cum ne-o dăruie simţurile, la polul opus situându-se adâncul acestei calme creste, ca un ce dedus, rod al spiritului triumfător. Acelaşi mesaj, reluat, se completează definind cântul pietrei în rugăciune, acel mai pur al Jocului secund, ca fiind rod al undei logodite sub cer!!! Iată, pare a spune poetul, despre ce fel de dedus este vorba. Este dedus-ul pietrei în rugăciune, al despuierii de humă, al duhului pur, nuntind cu slava cerească!!! E-timpul, credem, să ne întrebăm: a răsunat oare cîndva, la noi sau aiurea,un mesaj mai plin de reIigiozitate???Ingăduit să ne fie să ne îndoim... Dacă bucăţile ce urmează aces­tui mesaj, se conformează sau nu celor rostite de poet, iată ceea ce se cuvine a fi apreciat de critic, de cititor.
Dacă veştedul sunet al durerii îşi găseşte expresia fie pe fluier, fie pe cimpoi, dacă stările, simţirile agreste ale sufletului pot fi împărtăşite luncii, într-o subtilă retorică se-ntreabă poetul,dar bucuriile îndumnezeirii, ce cânt le poate adăposti?? Durerea divizată, lumescul din noi se revarsă pe spărturile fluierului, dar spiritul,deosebit de modern numit undă, şi nu spiritul oricum ci spiritul, unda, logodită sub cer,cum îşi va revărsa cîntul său şi, mai ales, ce fel de cânt trebuie, poate adăposti acestea? "Ar tre­bui un cântec încăpător precum / Foşnirea mătăsoasă a mărilor cu sare; / Ori lauda grădinii de îngeri, cînd răsare / Din coasta bărbătească al Evei trunchi de fum."
Ba mai mult, dat fiind eă logodirea minţii cu Mirele-Cuvântul mută poezia în alte zone, dincolo de cele pămînteşti, cerescul, divinul, trebuie să se alăture poetului, cântul său asemuindu-se laudei pe care grădina de îngeri o aduce Creatorului, la zămislirea Evei. Cântul îngerilor ,o rostire cerească, iată cu ce se poate însoţi unda logodită,duhul îndum­nezeit! Versurile mai sus amintite ne dezvăluie un Ion Barbu pe deplin conştient de extraordinara aventură ce ne propune. O aventură, în deplinătatea.sensului acestui cuvînt, nicăieri şi încă nimeni, după ştiinţa noastră, ne mai îndrăznind o asemenea faptă, până la el.Să conchidem că, atât braţul ager cît şi dedus-ul aparţin unui duh logodit cu înaltul,sînt roade ale unei minţi îndumnezeite,păşind pe calea sfinţirii. Dacă poeţii nu mai pot, caaltădată, Ia Eleusis, să apară în faţa mulţimilor împodobiţi de-o anume manieră, acum, în prag­ul mileniului trei, ei trebuie să apară în faţa nea­murilor din care s-au ridicat, strălucind de Lumina Taborului, logodiţi cu Mirele-Cuvîntul. Cântul lor să fie cînt de Viaţă Veşnică, de biruire a morţii, de total triumf al vieţii, cânt de înviere.
Dacă fiecare an, în economia timpului, nu reprezintă altceva decît o nouă încercare de dobîndire a mîntuirii, atunci nici noul mileniu nu poate fi altceva.
Cântul undei logodite sub cer adaugă lirei poeţilor un timbru, în totul dumnezeiesc. Şi asta într-o vreme când până şi teologii se străduiau să fie cât mai raţionali cu putinţă, demitizarea şi desacralizarea fiind cuvintele de ordine ale epocii, ale unui secol ce se vrea al raţiunii, dar care, cum profetic 1-a botezat poe­tul, s-a dovedit a fi, mai ales, cefal şi apter.
O societate care, de o jumătate de veac se vrea, mai făţiş ori mai pitiş, atee, n-avea cum să ajungă la înţelegerea unui astfel de mesaj. Gen­eraţii întregi, încăpute pe mâna unor căpcăuni, cu titluri universitare ori academice, vor fi sluţiţi, abandonaţi celei mai jalnice disperări. Ceea ce nu înseamnă că noi nu vom afirma,, cu toată puterea, că - apud Malraux - singura poetică ce se impune mileniului trei este cea a cântului undei logodite sub cer!!!