Din ceas,dedus adâncul…

Daca am afirma că şi jubileul de o sută de ani de la moartea poetului Ion Barbu - anul 2061 – va găsi crezul estetic, al acestuia. pe aceeaşi treaptă de înţelegere pe care l-a lăsat jubileul de o sută de ani de la naşterea sa - anul 1995 – credem că n-am greşi cu nimic! Afirmând cele de mai sus, avem in vedere faptul că în pământul românesc prostiile prind iute rădăcini, iar pe măsura scurgerii vremii, se-nfig adânc şi definitiv în inima neamului, în timp ce bunele intenţii ori ideile nobile, când au nenorocul să se manifeste in jurul Carpaţilor, sunt strangulate la clipă, călcate-n picioare şi, mai ales, .repede sidefinitiv date uitării.Bolţile acestor locuri au fost martore la naşterea celui mai interesant experiment poetic european al acestui veac - Joc secund – numai că în afara bolţilor, al căror ecou, banuim, reverberează.Încă,” în adâncul acestei calme creste", NIMENI nu a receptat încă ,aşa cum se cuvenea,mesajul rostit la 1930.
Dacă Ion Barbu şi-ar fi scris cele două strofe ce deschid volumul Joc secund ,cu noduri pe sfoară ,încă s-ar fi găsit cineva care să dibuie-n deşte tâlcurile astfel înnodate... Cum , din păcate, poetul s-a rostit în dulce grai românesc,şansa de a fi înţeles pare, la ceasul când scriem, definitiv pierdută. Şi parcă totala neînţelegere a gândului poetic grefat celor două strofe-manifest nu era de ajuns! Colac peste pupăză, catastrofala "interpretare”,în fapt : monstruoasa răstălmăcire data de G. Călinescu, la 1940, crezului poetic barbian, este considerată şi la 1995 !!!, ca fiind "concentrată şi convingătoare” precum si”cea mai clasică interpretare"! Ccl ce face afirmaţiile de mai sus se autoproclamă „spccialist în Ion Barbu" si, periodic, îşi mustră confraţii dc neînţelegerea poeziei barbiene ori îşi dispută cine ştie ce întâietate etc. Mai grav, am zice năpraznic, cu motivaţii asemănătoare această "cea mai clasică interpretare" este propusă , prin manualele şcolare, generaţiilor ce vin,întinând, în mod criminal ,minţile si sufletele inocente. Faţă de cele de mai sus se poate afirma că de la momentul G. Călinescu - 1940.- încoace, degradarea înţelegerii mesajului poetic barbian a mers într-un crescendo demenţial! Ne amintim că prin anii 1985 -1986 , un Vasile Dinescu, ocupându-se - în"Săptămâna" - dc cele doua strofe şi citând cu ghilimele, şi încă de trci ori!, primul vers,scria…”adâncul acestei ÎNALTE creste” (majuscularea ne aparţine) în loc dc "calme creste"! Nu există nici, măcar, în intenţia poetului , necum în variante,o asemenea formă şi totuşi…Mai grav,nici un "specialist” ori revistă de specialitate, nu a blamat cum se cuvenea sacrilegiul comis. Nu s-a sinchisit nimeni ! De,ce? Explicaţia este simplă; tâlcul mesajului estetic barbian, indiferent de determinantul ce-1 primea "creasta” rămânea la fel de ..."încifrat" , cum se exprimă spccialistul. Mârşăvia a trecut neobservată. La 1975,întâi, apoi cu recidivă gravă , la 1995, "specialistul in Ion Barbu" ciopârţeşte volumul Joc. secund, după criterii numai de el ştiute, smulge câteva bucăţi din volum, pe care le alătură unora repudiate de poet, neintroduse în Joc secund ,ca fiind anterioare anului 1922, implicit izvorâte dintr-un "principiu poetic elementar", iar galimatiasul, astfel obţinut , este botezat Poezii.
Deşi poetul, dupa severa şi fără egal selecţie operată, ordonase bucăţile în volum "unui anumit efect al întregului", "spccialistul" desconsideră gândirea poetului şi mută strofele-manifest, ce deschideau volumul, la coadă, pe ultimul loc!! Dc ce? Pentru că, să ne cutremurăm ! : "importanţa care s-a dat până acum atât de confecţionatei Din ceas, dedus apare puţin justificată (poezia întreagă a lui Barbu nefiind o figurare a acesteia) căci ,mai degrabă, ea confirmă un program teoretic, de aceea trebuie aşezată la sfârşit ca o concluzie. (s.n.).
O asemenea tragere de urechi şi de mustăţi a bunicu­lui, nu poate veni decât din partea unui nepot peltic şi tâmpit ! Şi dacă, la 1975, mesajul estetic trebuia asvârlit în coada poeziei barbiene de ce, privind lucrurile în posibila lor evoluţie logică, în viitorul apropiat această ”atât de confecţionată” bucată, care în volum "apare puţin justificată", n-ar fi ,pe bună dreptate, definitiv eliminată?!? Nu s-a cerut mutarea Coloanei lui Brâncuşi peste Jiu , într-o poz­iţie absolut inversă celei gîndite tic artist? Este ştiut că s-a tras cu tractorul de Coloană .şi că numai soliditatea construcţiei a evitat dezastrul şi ruşinea ce ar fi urmat.. Din păcate, după cum se ştie, poezia este prin natura ei gingaşă, aşa că nu ne miră că nici cele două strofe n-au opus. spre totala compro­mitere a ”specialistului", nici o rezistenţă... Aştep­tăm, ne credem îndreptăţite speranţele, un volum de "Poezii" cuprinzând un ”şoa”, pe sprinceană, de cuvinte potrivite, cu testament pe coadă şi altul cu poemele luminii, adăpostind "corola de minuni a lumii", la loc mai umbros şi mai ferit, în coada volu­mului... In conformitate cu spusele specialistului , prin 1970 , s-a procedat la răzorirea literaturii, parcela Ion Barbu căzând în sarcina lui M.M.. care urma a-i asigura , după obicei, imaginea poetului în lume: "Sunt douăzeci şi cinci de ani de când mă aţin în preajma lonbarbului!" Pe unde trebuie că se situeeze această preajmă faţă de lonbarbu, pe­ unde se aţine specialistul, ne putem da seama din faptul că după atâta amar de vreme, specialistul nu cunoaşte titlul corect al celor două strole pe care le-a mutat din Isarlîk în Siberia. ÎI mustră pe Al. Rosetti şi I.iviu Călin, îl mustră şi pe Vulpescu şi pe poetul Ion Barbu !! afirmând cum că titlul bucăţii -"Din ceas, dedus..."- ar fi "cam fortuit'"! Pe primii îi mustră pentru păcate mai mici, botezarea, "cam fortuită" evident, fiind numai din vina poetului. Numai că în TABLA de la urmă, acolo unde poeziile se regăsesc în ordinea dorită de poet şi cu titlurile date de poet, aceste strofe poartă titlul "Din ceas, dedus adâncul...", titlu care, pentru cel ce le înţelege, este mai mult decât o plapumă. Că TABLA, şi nu Indexul cronologic, trebuie avuta în vedere ne-o dovedeşte poezia de la pagina 73 care în Index apare cu titlul "CICLUL”DOMNIŞOARA HUS”, iar în TABLA cu totul altfel... ("Domnişoara Hus / Ceas de ceară /b)Prezentare c)Vaduri şi alaiuri d)etc..etc.. Simpla ignorare ori necunoaştere a titlului corect al mesajului estetic este suficienta pentru a ne permite să afirmăm, ceea ce vom dovedi, că specialistul este total străin de profunzimile poeziei barbiene, deşi este limpede că undeva se aranjase să le ajusteze pe măsura vre­murilor.
Să alăturăm criticilor şi tagma traducătorilor mai ales că unul dintre ei afirmă că ""orice traducere este un act critic". Faţă de critic, care se poate învăli în vorbe, în propriile-i vorbe,traducătorul este obligat să transpună în limba în care traduce, ceea ce a înţeles din cele ce le traduce. Manifestul estetic barbian nu a ajuns întreg, aşa cum 1-a zămislit poetul, în nici una din limbile în care a fost tradus. Versul al doilea al primei strofe s-a dovedit pentru traducători a fi o veritabilă piatră de poticnire. Nesocotind faptul că determinativul intrată, nu se poate acorda în gen, număr şi caz decât cu creasta , traducătorii, ca şi criticii, de altfel ,în mod complet incorect , acordă cu...adâncul. Şi dacă adâncul dedus din ceas, este intrată prin oglindă, cam împins cum vedem şi ,oricum, siluind regulile gra­maticale, atunci dihotomia propusă de poet adânc / dedus - calmă creastă / oglindă pluteşte în largul apelor Sâmbetii. Şi iată-ne,aşa cum ne-am propus, ajunşi, pe neştiute, în. inima manifestului-estetic barbian, în miezul său de foc!
Dihotomia operată de Ion Barbu, împinge pe marele ocean al gândirii poetice un veritabil aisberg, în ale cărui muchii diamantine, abia ivite din val­urile versului, .străluceşte una din cele mai dificile chestiuni ale gândirii omeneşti dintotdeauna.
Opunând "principiului poetic elementar", prin­cipiu ce-i guvernase creaţia poetică, după propria-i mărturisire, până la 1922, noul său Joc secund, Ion Barbu se pare că a obligat critica de la noi la un efort .pentru care nu era pregătită. În fapt Ion Barbu opune reflectării, implicit cunoaşterii ca prin oglindă,cunoaşterii senzoriale, dedusul, reflectarea, implicit cunoaşterea pur intelectuală. De. la început se impune să subliniem că cel mai vinovat de neînţelegerea mesajului celor două strofe este poetul însuşi, pentru excesiva concizie .şi, mai ales, pentru, după noi, înşelătoarea opoziţie propusă în sub­sidiar. Ne exprimăm astfel pentru că opoziţia pro­pusă în prim plan, adânc - creastă este destul de clară pentru toată lumea. Dacă aparentalul , partea văzută a lumii este figurată ca o creastă, atunci partea nevăzută a lumii, normal, este adâncul (aces­tei calme creste). Aceasta este opoziţia impusă de poet, opoziţie, presupus, existentă în ordinea lumii. Din opoziţia ce ni se propune, în subsidiar, în plan estetic, pentru noi, la fel de clar, este definită intrarea calmei creste în mântuitul azur al artei, şi anume prin oglindă, deşi, din păcate, tocmai înţelegerea acestei chestiuni a fost ratată de critica românească. În această reflectare prin oglindă noi am văzut, şi vă propunem şi dvs. această înţelegere, însăşi esenţa acelui "principiu poetic elementar", repudiat de poet. Într-o firească înlănţuire se impune să ne întrebam de ce reflectarea ca prin oglindă este o cale de cunoaştere ce trebuie părăsită, iar poezia astfel zămislită repudiată. Să ne amintim spusele dumnezeescului apostol PaveI : "Căci vedem acum ca prin oglindă , în ghicitură ,iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin", (s.n.) . Între acum şi atunci este limpede că acum defineşte condiţia noastră de pământeni. De ce "vedem acum ca prin oglindă" şi, implicit, cunoaştem numai "în parte"şi ce fel de cunoaştere realizăm în acest mod? Cu precizarea că vederea de atunci "faţă către faţă" înseamnă cunoaşterea directă şi "deplină”, să încercăm să înţelegem dumnezeeasca alăturare propusă de Sfîntul Pavel şi să .dăm astfel un răspuns potrivit şi întrebării de mai sus, S-a glosait mult în jurul oglinzii dar, după noi. s-a omis esenţialul. A oglindi este o proprietate natu­rală, lăsată de la Dumnezeu, pe care o au luciul apelor şi anumite materii. În aceste materii se formează imagini care sunt aidoma cu cele pe care intelectul nostru le primeşte cu ajutorul ochiului. De aci exprimarea că "vedem ca prin oglinzi", intelectul, prizonier al senzorialului - prin zidire - care, pasiv, absolutizează adevărurile astfel primite, decade din demnitatea sa, se sinucide, după mit. A accepta numai daturile senzorialului înseamnă a-ţi forma o imagine a lumii pe care o poate dobândi şi materia neînsufleţită. Oglinda este lipsită de-orice urmă de intelect! Intelectul este scânteia divină, adă­postită de fiinţa omenească, şi care nu are nimic material în sine, ca atare se impune ca intelectul să­şi formeze o imagine despre lume pe măsura vir­tuţilor lui. Depăşirea servituţilor senzorialului, iată ce aduce, în corolar, părăsirea reflectări lumii ca prin oglindă, în artă "un joc secund, mai pui'". Dumnezeescul apostol, ştiind că aceasta ne este data, intelectul fiind aci, pe pământ, cum se exprimă şi Petre Ţuţea, în cuşca senzorialului, ne strecoară, discret, toiagul credinţei, reazem de nădejde până la venirea acelui "atunci". Ion Barbu, conştient de neputinţele oglinzii faţă cu "adâncul", ne propune exprimarea acestuia în artă ca pe un ce "dedus". .Aşadar ochiul, ca şi oglinda, ne dăruie o imagine a lumii ce poate fi adăpostită şi de materie, de unde şi exprimarea poetului, potrivit căreia arta astfel obţinută este inferioară, provine dintr-un "principiu elementar".Deşi încă nereceptat de critică, modul în care calma creastă ajunge în mântuitul azur al artei ni .se "pare destul de corect şi bine definit. Să vedem dacă şi modul de reflectare al adâncului este la fel de clar şi dacă opoziţia propusă dedus - oglindă este acceptabilă .
Adâncul ar fi, după Platon, "acele realităţi... care nu ar putea fi altfel văzute decât prin intermediul raţiunii "pentru că, după acelaşi..." lucrurile multiple sunt văzute, dar nu şi gândite: ideile .sunt gândite, dar nu şi văzute". Că lumea Ideilor platonice s-a constituit ca preocupare pentru mulţi poeţi, este bine ştiut . Numai că, la fel de bine, se ştie că accesul raţi­unii omeneşti la cele esenţiale este imposibil altfel decât prin revelaţie şi atunci se naşte legitima între­bare. . poate "dedus"-ul să înlocuiască revelaţia ? Răspunsul este negativ. Revelaţia se produce din­spre Divinitate spre fiinţă, adică dinspre obiectul de cunoscut către cunoscător, pe când deducţia aparţine fiinţei şi se exercită în jurul, datelor senzorialului. Am afirmat, mai înainte, că Ion Barbu ne propune o "înşelătoare opoziţie": dedus - oglindă şi acum argumentăm cele ce le-am afirmat. Chiar dacă am dilata vocabula dedus până la fabu­los, ea nu poate fi altceva decât rod al deducţiei şi nu poate, nicicum, înlocui revelaţia divină. .Şi totuşi dedus-ul barbian ne dăruie un "joc secund, mai pur” şi aceasta deoarece poetul deduce în jurul tex­telor liturgice, icoanelor revelate, sfintelor taine ori simboluri, practic deducţia sa operând în jurul unor lucruri revelate . Iată de ce am considerat opoziţia dedus-oglindă ca înşelătoare, dedus-urile jocului secund fiind de o cu lotul altă natură. În acest con­text apare ca firească, chiar necesară, condiţia pusă de poet, pentru împlinirea jocului secund, şi anume de a îneca cirezile agreste, de a depăşi senzori­alul. Să subliniem că, în cazul unor simple deducţii, o asemenea condiţie ar fi apărut ca un nonsens . "Dedus-ul, în fapt, se daureşte cu valenţele ade­vărului revelat de care, in diverse interviuri poetul vorbise destul de apăsat.
Înfrângerea animalicului, deplina biruinţă a duhului aparţin unui poet care, încă din debut, îşi afirma furtunos dorinţa de a sfărâma zenitul, de a sorbi licorile opaline ale adâncurilor, astfel că afir­maţiile din strofa a doua nu mai surprind deloc. Adresându-se cetăţii, (."Nadir latent"!) după ce, în prima strofă, definise travaliul depus întru dobândirea jocului secund, acum iată şi conţinutul mai explicit al acelui adine şi anume lumile dinţii, armoniile paradiziace pe care în cădere, cu atâta pudoare numită "zbor invers", cetatea le-a pierdut. La ceasul când scriem, dacă ar fi să numim cel mai mare poet al tuturor timpurilor, după datina Greciei Antice, atunci fără nici o ezitare l-am numi pe Sfântul loan Evanghelistul. Un astfel de poet se doreşte şi Ion Barbu, de unde şi dorinţa de a-i aminti omului lumile dintîi raiul din care a fost izgonit. Narcis-Barbu a lăsat in urmă (1922) chipul de ape ce i-l arăta fântâna. "Figura spiritului nostru pur", iată efigia sub care se aliniază dedus-urile jocului secund. Cel ce face referinţe la căderea (în păcat) a omului în chiar crezul său poetic, nu poate fi numit, altfel decât poet creştin. Acesta este adevăratul motiv pentru care securitatea ne-a blocat orice acces spre-publicaţiile comuniste, din 1967 şi până astăzi, şi anume, teama de a nu dărui neamului românesc aceste adevăruri, de a nu recidiva în direcţia celor ce reuşisem să le publicăm în SECOLUL XX/nr.12/1967 ,prin amabalitatea unui Hăulică decedat de mult... de demult de tot...
Pe pământ, "în ceas", cum zice poetul suntem ca urmare a unui zbor invers, a căderii. în păcat. Ancora nădejdii trebuie însă înfiptă în adâncurile cerurilor, în lumile noastre dintâi.
Ion Barbu zideşte trepte spre absolut, pe anularea: lumescului întru cinstirea făpturii noastre de duh. Dacă am afirma că manifestul estetic barbian este cel mai religios :crez artistic ce s-a rostii în poezia cultă a vremurilor moderne, bănuim că nu am greşi deloc În ce. priveşte absconsitatea poeziei sale,ermetismul jocului secund ,să dăm:glas homericei ironii ce răzbate din etichetarea ce o face Ion Barbu cântecului istovit de el;' "Ascuns cum numai marea”. Împrumutând limpezimile de cleştar ale mării ,Ion Barbu croieşte veşminte verbale pentru dedus-urile sale,meduze topite în clopotele verzi ale unei limbi dumnezeeşte stăpânite.Dacă în 1907 Brâncuşi, modelând prima PASĂRE simţea nevoia să spargă statuile sculptate mai înainte, Ion Barbu repudiază producţia anterioară anului 1922" ca "decurgând dintr-un ”principiu poetic elementar". În mîntuitul azur al artei glăsuesc strofele-manifest, prin oglindă nu obţinem decât calma creastă a lucrurilor. Adîncul acesteia componenta nevăzută a lumii, nu poate fi atins decât pe căile severe ale gîndului în pură intelecţie. Dacă specialistului poezia barbiană a putut să-i parâ laun moment dat un ”labirint încâlcit", noi sperăm că rândurile noastre v-au strecurat, măcar, un capăt de aţă din firul. Ariadnei. Că acesta ar fi rostul şi misiunea criticii.
. Cel ce se ruga în Vinerea Mare, în genunchi, la Icoana Mântuitorului din Biserica Doamnei şi care s-a rostit cu atâta dragoste şi.evlavie despre Mire nu : putea fi decât un poet religios, un poet creştin. . Luminile strălucind înnodate , în pieptul Măiastrei reverberează în caratele Jocului Secund, innobilând străvechea artă lirică. Cu Ion Barbu lirica europeană ţine pasul cu plastica brâncuşiană şi intră în mileniul trei, aşa cum se cuvenea,încărcată de religiozitate ,împletind cel mai autentic modernism cu milenarul spirit creştin.