Aprecieri nedrepte şi ofensatoare?

„APRECIERI NEDREPTE SI OFENSATOARE ?”( I )


Se spune că la apariţia Istoriei lui G. Călinescu, Ion
Barbu, aflat la Capsa, ar fi trântit volumul de podea exclamând: "N-o dau! O vând!". Comentându-şi ieşirea, într-o scrisoare adresată lui Al. Rosetti, poetul va scrie: "Ce bine îmi pare că nu eşti supărat pe mine! Credeam că-ţi devenisem cu totul odios prin felul cum am reacţionat la acel monument de injustiţie şi falsificare: Istoria lui Călinescu, în care sânt făcut de râsul lumii". Cele de mai sus ne permit să afirmăm că Ion Barbu era pe deplin conştient de modul în care fusese recep­tată ieşirea sa, dar aceleaşi rânduri nu ne permit să decelăm vreo posibilă urmă de regret! Afirmând că G. Călinescu îl făcuse "de râsul lumii", Ion Barbu ne obligă să înţelegem reacţia sa ca fiind, strict, numai în legătură cu modul în care fusese prezentat în Istorie şi nimic mai mult! Mai precis, Istoria este "un monument de injustiţie şi falsificare", numai în ce priveşte "înţelegerea" Jocului secund de către critic. Ghilimelele vor să spună că avînd în vedere profilul spiritual al criticului, la 1940, G. Călinescu nu putea avea sub nici o formă o altă înţelegere, ba, îndrăznim să afirmăm că orice apropiere faţă de cele avansate de Ion Barbu era, de la bun început, sortită eşecului!
Din păcate, după cum se ştie, "falsificarea" mesajului estetic barbian va fi prezentată şi impusă iubitorilor de poezie din România mai ales prin uriaşul mecanism al instrucţiei publice (şcoli, licee, facultăţi etc.) vreme de decenii, devenind, în for­mularea aparţinând unui... "specialist": "concentrată şi convingătoare... cea mai clasică interprctare"2. Generaţii întregi, aflate la vîrste crude, vor intra în atingere cu un, în totul, alt crez poetic decât cel adăpostit de Ion Barbu în cele două strofe ce deschid volumul "Joc secund"! Cât de solid s-a instalat în cultura noastră "interpretarea" datorată lui G. Călinescu ne-o dovedeşte Nicolae Scurtu care, publicând, în 1982, scrisoarea mai sus menţionată, se simte obligat să amendeze într-o notă de subsol cele de noi citate, după cum urmează: "Aprecieri nedrepte şi ofensatoare Ia adresa lui Călinescu şi a cărţii sale"3.
Călcând, oarecum, pe urmele poetului, acum mai bine de trei ani ,bucurîndu-1, credem noi, pe poet cu înţelegerea ce am dovedit că arătăm Jocului secund, referindu-ne la "interpretarea" lui G. Călinescu, am numit-o "monstruoasă răstălmăcire". Cum nu cunoaştem ca dl Nicolae Scurtu sau altcineva să fi reacţionat la cele avansate de noi, sântem îndreptăţiţi să sperăm că cele ce le-am afirmat nu vor mai fi etichetate de "aprecieri nedrepte şi ofensatoare". Din păcate, nici o altfel de reacţie nu s-a produs încă... Iată de ce ne simţim obligaţi să revenim, oarecum, asupra celor ce le-am avansat, în urmă cu trei ani, şi să vă propunem o nouă confruntare spirituală G. Călinescu - Ion Barbu, cu speranţa limpezirii aces­tei chestiuni. Ne vom strădui să creionăm, pe cît posibil mai corect, profilul spiritual al criticului, la 1940, cu speranţa ca şi dvs. să puteţi înţelege că receptarea mesajului estetic barbian de către G. Călinescu, atunci, era absolut imposibilă.
Pentru .corecta înţelegere a celor ce urmează se impune, mai întîi, să subliniem că ne numărăm printre cei care îl consideră pe G. Călinescu piscul, încă neatins, al criticii literare româneşti, iar mai apoi, ca fiind cea mai .aleasă motivaţie a demersului nostru, să cităm cele scrise de critic la 1932: "... în "critica literară cel mai frumos omagiu e de a-ţi spune opinia în toată violenţa, chiar dacă este defavorabilă ca în cazul de faţă”4

0 0 0

Lăsând în afara volumului Joc secund poeziile anterioare anului 1922, ca "decurgând dintr-un principiu poetic elcmentar"5, Barbu arunca în grădina criticii româneşti o piatră de poticnire, piatră ce-şi lăfăie valenţele meteorice şi-acum ca-n clipa cea dintâi! Dihotomia operată de Ion Barbu lasă să lunece pe marele ocean al gîndirii poetice , un aisberg ale cărui muchii diamantine, abia ivite din valurile versului, poartă în strălucirea lor una din cele mai dificile chestiuni ale gândirii omeneşti dintotdeauna.
G.Călinescu, alături de întreaga critică românească, nu înţelege dihotomia propusă de poet, situaţie în care este silit să producă acea "fal­sificare" de care se va plânge, pe bună dreptate, poetul. Să răsfoim împreună acel Curs de poezie
(publicat în revistă în 1937/38 şi în volum în 1939) şi să luăm act de cauzele care l-au obligat pe critic să producă "falsificarea" amintită. Prczentându-1 pe Platon ca pe un exponat aflat sub sticlă într-un galantar dintr-o hală de vechituri, criticul simte nevoia să se adăpostească îndărătul unor exprimări de tipul: "Oricine ştie că după Platon, lumea aceas­ta e o perdea de aparenţe... etc". De ce? Pentru a putea produce afirmaţii de tipul celor ce urmează: "Lumea fenomenală e o copie a lumii de prototipi, arta e o copie de a doua mână (Republica)''. Cele de mai sus ne permit să afirmăm că, din păcate, critic­ul nici nu bănuie dificultăţile legate de înţelegerea raportului esenţe-aparenţe de unde şi infantilul simplism al exprimării mai sus citate. G. Călinescu desconsiderând raportul esenţe-aparente se dovedea a fi un om modern şi nimic mai mult. Din cele de mai sus rezultă că nu numai stăpînirea înţelegerii raportului esenţe-aparenţe îi lipsea criticului, ci şi o minimă cunoaştere/lecturare a textului la care se referă. Altfel cum să produci afirmaţii de tipul celor conform cărora "arta e o copie de a doua mână"? O parcurgere atentă a cărţii a X-a a Republicii i-ar fi înlesnit criticului înţelegerea servituţiilor reflectării realităţii ca prin oglindă, adică la nivelul sen­zorialului. Oglinda, după înţelept ne oferă aparenţele, iar după poet "calma creastă" a lumii. Esenţele, după Platon, "Adâncul acestei calme creste" după poet, se refuză oglinzii, simţurilor, iar reflectarea lui este posibilă numai pe o cale pur intelectuală, ca un ce "dedus" cum zice poetul. Dihotomia "creastă/oglindă" -"adînc/dedus" poate fi înţeleasă numai dacă ai înţeles raportul în care se află fiinţa cu esenţele / aparenţele lumii. Gradul de "mai pur" al Jocului secund îi asigura tocmai acest caracter de rod pur intelectual, dobândit pe depăşirea servituţilor oglinzii, poetic spus,"pe înecarea cirezilor agreste", situaţie în care "actul clar de narcisism ne dăruie numai
figura spiritului nostru pur”6
Criticul, cum am văzut, expediase prezentarea divinei gândiri platonice mai trist decât telegrafic, de unde şi trag­icele consecinţe a căror victimă va deveni. Într-o firească dar tristă înlănţuire, definiţiile pe care critic­ul încearcă a le da poeziei ermetice - "o metodă de gîndire prin simboluri" - precum şi simbolului, frizează penibilul. Faţă de cele de mai sus conchi­dem că G. Călinescu nu poate înţelege în ce constă "Actul clar de narcisism" propus de poet datorită formaţiunii sale intelectuale de om modern. Să ne oprim puţin asupra comentariului ocazionat de poezia lui Eminescu La steaua. Dacă "Observaţiunea milenară spune că soarele se ridică şi coboară la orizont"... "ştiinţa a dovedit, deductiv, că de fapt pământul se coboară"7... Opţiunea criticu­lui pentru o anume ştiinţă e mai mult decât clară! Rod al cărui tip de cunoaştere era această ştiinţă? "Ce înseamnă azi (s.n.) a cunoaşte pentru un om de ştiinţă, pentru un fizician, pentru un biolog? Înseamnă a admite în lume două ordine de fapte, ordinea faptelor de conştiinţă şi ordinea obiectelor de conştiinţă. De o parte este conştiinţa mea care per­cepe, rezumă şi se ridică la idei generale, de altă parte stă universul.Altă legătură decât
aceea de la oglindă la obiectul oglinzii, admiţând oricîtă activi­tate din partea oglinzii, nu este"8. Acest mod "ştiinţific" de reflectare a lumii şi-l apropiase şi criticul ca om modern ce se dorea. Dacă între conştiinţă şi reflectarea adevărului despre lume "altă legătură dccît aceea de la oglindă la obiectul oglin­dit... nu este" credem că nici nu poate fi rostită o mai clară declarare ca imposibil a jocului secund propus de Ion Barbu. Să subliniem înfricoşătorul simplism al raportului în care se află omul nodern cu lumea: "De o parte este conştiinţa mea care percepe... de altă parte stă universul". Percepţia ca unic mod de a înţelege lumea, absolutizarea senzorialului, iată tot atâtea
uriaşe piedici în calea înţelegerii mesajului estetic barbian. În termeni barbieni avem de-a-face cu o absolutizare a oglinzii, implicit a tuturor servi­tuţilor acesteia, precum şi cu o totală respingere, de plano, a "dedus"-ului joc secund...
Ion Barbu se pronunţa împotriva "tradiţionalis­mului timid" şi nu pierdea nici un prilej de a-şi afir­ma admiraţia pentru luminoasa cultură a Greciei Antice, socotind că "Modernism e un cuvânt impro­priu, sau, aplicat poeziei, de-a dreptul ocară"9. Iată de ce, încă din 1967, am propus pentru înţelegerea Jocului
secund, ca obligatorie referirea la Platon. în măsura în care divina gîndire platonică îşi va reafir­ma perenitatea, credem noi, şi jocul secund îşi va justifica dreptul la un loc de cinste în cetate. Platon nu a izgonit, niciodată, POEZ1A din cetatea ideală, ci numai acea poezie care se rezumă la reflectarea lumii ca prin oglindă, numai acea poezie care, rămasă la nivelul senzorialului, ne dăruie aparenţele, mai precis, copii ale aparenţelor, în locul vigurosului chip al esenţelor. Din păcate, de cin­cizeci de ani, asistăm neputincioşi la o sălbatică şi nestăpânită cotrobăire a lumii, numai la nivelul simţurilor, direcţie care a împins Jocul secund în afara preocupărilor omului modern.
Om modern, a cărui raţiune autonomă, pri­zonieră în cuşca senzorialului, nu cunoaşte altă legătură între fiinţă şi univers în afara celei "de la oglindă la obiectul oglindit", G. Călinescu aplecîn-du-se asupra crezului poetic barbian, a fost obligat să îl falsifice, lipsit fiind de ce!e reclamate pentru corecta lui înţelegere...
Numărul celor care au intuit şubrezenia "inter­pretării" dată jocului secund de către divinul crit­ic este mai mare decît am bănui. Dînd glas celor pe care le gîndesc aceştia, am îndrăznit să vă propunem rândurile de faţă, cu speranţa renunţării, mai ales în manuale, la numirea "falsificării" propuse de critic drept "cea mai clasică interpretare".
Afirmaţia criticului, din Istorie, conform căreia, după Ion Barbu ..."Poezia (adîncul acestei calme creste) este o ieşire (dedus) din contingent (din ceas) în pură gratuitate (mîntuit azur), joc secund, ca imaginea cirezii răsfrântă în apă. E un nadir latent, o oglindire a zenitului în apă, o sublimare a vieţii prin retorsiune"10 este, aşa cum am mai spus-o, o monstruoasă răstălmăcire, mai mult decît suficientă pentru a motiva odioasa reacţie a poetu­lui, la citirea celor de mai sus.
Cel ce îşi propunea din debut, încă, în prelun­girea acelui Baudelaire din Elevation, "să sfârâme zenitul", ajuns la maturitate ,ne va dărui cu o înţelegere a poeziei uluitor de asemănătoare artei ce o inaugurase Brâncuşi la Paris, cu o premieră de gând european, dar cu motivaţii pe care le bănuim, dar refuzăm să le divulgăm, perla gândirii sale se află încă sub obroc. După ce cântase ruperea din "somnorosul noian originar", ni se pare firesc ca într-o aleasă evoluţie, "pe linia de adâncire a mis­terului individual", să ne dăruie "culoarea ultimă şi rembrandiană, ireductibilul animal de lumină", constituindu-se ca un întemeietor al unui "clasicism fără laicitate"!!.
1 Nicolac Scurtu, Ion Barbu în coresppndenta,Ed. Minerva, 1982.
2 Marin Mincu, Opera literara a lui Ion Barbu.
3 N. Scurtu; Ion Barbu în...
4 G. Calinescu în „România Literară", 1932.
5 Ion Barbu, Joc secund.
6 Ion Barbu, Poetica dlui Arghezi.
7G. Calinescu, Pagini de estetica, 1990, pag. 53
8 Ibidem, pag. 43.
9 Ion Barbu, Evoluţia poeziei lirice după E.Lovinescu.
10 G. Calinescu, Istoria literaturii..., articolul despre I.B.
11 Costache Ariton, „...gramatica lui, neobişnu­it de originala...", în "Cotidianul/ Supliment cultur­al", 12 august 1966

Convorbiri Literare - februarie 2001


„APRECIERI NEDREPTE SI OFENSATOARE ?” ( II)

După ce, în 1967, am propus o altă înţelegere a Jocului secund, decît cea cu care îl cadorisise G. Călinescu pe Ion Barbu în a sa (monumentală) Istorie, ne aşteptam ca istoricii şi criticii literari să meargă mai departe în direcţia schiţată de noi, nouă interzicîndu-ni-se acest drept..."pînă la sfîrşitul vieţii",cum zicea Eugen Barbu. Deşi nu s-ar putea zice că eseul nos­tru, "Joc terţ - Joc secund", n-ar fi avut nici un ecou, nici nu se poate susţine că şi-ar fi găsit ecoul scontat. Desigur, vinovat am fost şi eu, dar dacă ţinem cont de reacţia organelor, efervescenţa, pe care scontam, nu s-a produs decât din alte motive decât cele ce ni s-ar putea imputa nouă. Din păcate, multe alte chestiuni, adiacente dovedirii legitimităţii jocului secund, nu­-mi erau nici mie încă prea clare... astfel că reluarea discuţiei în jurul mesajului estetic barbian ni se pare chiar necesară.
Înţelegerea propusă de G. Călinescu va rămîne ca un trist şi poate unic record, în ce priveşte dăinuirea, prin vreme, a unei greşite interpretări. Cum, sub vechea ocârmuire, multe deveniseră tabu, între acestea, la loc de frunte şi poeziile lui Ion Barbu, pub­licarea Jocului secund, în sine, reprezenta un real triumf al celor luminaţi. Însoţirea lui cu "interpretarea" călinesciană s-a oficializat, mai ales, graţie manualelor şi, poate, şi datorită faptului că o "ieşire în pură gratui­tate", cum propunea criticul, n-a părut organelor prea periculoasă...
Acum însă, credem, că nimic nu ne mai împiedică să ne aplecăm şi altfel asupra stro­felor cu pricina, mai ales că prestigiul lui G. Călinescu nu poate fi ştirbit cu nimic prin aceasta! Să ne întrebăm dacă: "POEZIA este o ieşire din contingent în pură gratuitate, joc secund ca imaginea cirezii răsfrântă în apă" cum a definit criticul jocul secund al poeziei ori poezia jocului secund. De la bun început trebuie să semnalăm
ca profund greşită înţelegerea de către critic a metaforei "înecarea cirezilor agreste". Jocul secund istovit de poet se zămisleşte "tăind pe înecarea cirezilor agreste" adică se clădeşte pe înfrângerea ani­malicului, în deplin triumf al spiritului, într-o viziune care, cirezile ne obligă, presupune o anume evoluţie dinspre animalic spre spiritual. Dar să acceptăm cele propuse de G. Călinescu, în legătură cu această metaforă, şi să ne întrebăm ce anume a găsit relevant criticul, dacă a găsit ceva!, în definirea poeziei ca... "imaginea cirezii resfrântă în apă"??? Nouă ni se pare mult mai lesne de găsit oarecari asemănări între coada vacii şi... ştampila primăriei decât între poezie şi imag­inea unei cirezi resfrântă în apă! După noi, propunând această aberantă înţelegere, critic­ul nu făcea nimic altceva decît să traducă imposibilitatea în care se
afla de a înţelege crâncena concizie a strofei cu pricina şi nimic mai mult! Dar să continuăm să încercăm să înţelegem de ce criticul afirmă că poezia, în Joc secund, ar fi o ieşire în pură gratuitate. Dacă afirmăm că între gratuitate şi imaginea cirezii resfrântă în apă nu putem, ca şi mai sus, stabili nici o legătură, credem că e suficient şi vă propunem să vedem ce anume înţelege G. Călinescu prin gratuitate. Cităm din acel Curs de poezie: "O vorbă care circulă mult de la o vreme este gratuitate"... Cum "însă poezia e în punctul ei de plecare un act de viaţă deplină", cum apăsat o afirmă, G. Călinescu este obligat să îi respingă pe cei ce motivează gratuitatea poeziei afirmând că "poezia e scoasă de acolo de unde nu este nici o activitate de adaptare teoretică ori practică, adică din nimic" (s.n.) Cele de mai sus ne permit să afirmăm că G. Călinescu avea în vedere o altă înţelegere a gratu­ităţii şi anume cea dată cuvîntului de către poeţii moderni, accepţie de care Barbu se delimitase de mai multe ori. Înainte să dăm cuvântul criticului să ne reamintim câteva din cele declarate de Ion Barbu cu privire la rosturile poeziei. În interviul dat lui F. Aderca, poetul definea bucata "Uvedenrode", poate cea mai reprezentativă din volum, ca "o încercare, mereu reluată, de a mă ridica la modul intelectual al lirei. Faptul poetic iniţial: cununa înflorită şi Lira. La această puritate aeriană, în care poeţii englezi se aşează, pare-se toţi, urmînd un singur instinct, al Cântului, vream să invit poezi noastr în certitudinea liberă a lirismului
omogen, instruind de lucrurile esenţiale, delectând cu viziuni paradiziace, (s.n.). Să subliniem că poezia este dorită ca instructivă, şi nu oricum ci "instruind de lucrurile esenţiale" şi aceasta de-o manieră deosebit de pretenţioasă, şi anume, delectând cu viziuni, nici mai mult nici mai puţin decât... paradiziace! Cele de mai sus exclud definitiv orice apropiere a poeziei lui Ion Barbu de orice gratuitate, în privinţa rosturilor poeziei. Dar, cum nu odată poeţii nu sânt credincioşi până la capăt cu cele propuse programatic, să-1 ascultăm pe G. Călinescu "cum se înţelege/ gratuitatea/ de către poeţii moderni": "ca o abdicare de la orice scop de adaptare ; o activitate fără finalitate, întrucît nu ne dă nici o imagine a realităţii şi nu ne previne Mai pe scurt Poezia nu instruieşte şi nu educa, ea e un pur exerciţiu spiritual" (s.n.). Dacă nici nu educă, nici nu instruieşte atunci care ar putea fi finalitatea unui asemenea "exer­ciţiu spiritual"? Nedumeririle se nasc fireşte şi cresc pe măsură ce citim în continuare că "Noţiunea de gratuitate se leagă de aceea de obscuritate sau mai bine zis de infinitate". De ce infinitate e "mai bine zis" obscuritate, iar ni se pare neclar, dar dacă ţinem cont de fap­tul că, în continuare, G. Călinescu se va referi la Paul Valery, lucrurile încep să se lege. Să precizăm că între poezia lui Barbu şi cea a lui Valery nu există nici un fel de tan­genţă, nici măcar întâmplătoare.
În lectura lui Valery, toată mierea înţelepciunii antice, din mitul lui Narcis, se dizolvă în acea "eau froidement present", în care cei ce, ase­meni lui Narcis, sunt "d'eaux-meme tentes", îşi găsesc sfârşitul. Nu egolatria o pedepsea mitul ci îndrăgirea de cele aparente, de cele ce se văd în oglindă, în treacăt fie zis, Narcis neştiind, în poveste, care este adevăratul său chip. Îndrăgirea figurii spiritului nostru, iată o ipostază pe care Valery nu o bănuie măcar, pentru că nu disociază căile cunoaşterii.
Atitudinea lui Ion Barbu faţă de "mod­ernism" este mult prea cunoscută şi ne per­mite să afirmăm că nimic din poezia barbiană nu trimite la o înţelegere modernă a gratuităţii poeziei. Indiferent de valenţele gratuităţii, afirmaţia criticului nu este altceva decît o încercare disperată de a găsi un sens acolo unde accesul îi era, motivat de formaţia sa intelectuală, interzis. Ca un argument în plus pentru cele ce am afirmat, vă reamintim că "Nadir latent" - subtila definire a cetăţii - este greşit înţeles de critic, mai întîi, ca o altă definire a poeziei şi ca "o oglindire a zenitu­lui în apă"!!! Un zenit oglindit în apă nu devine niciodată nadir, ci o imagine a zenit­ului în apă, dar criticul este mult departe de sensurile înscrise de poet şi bolboroseşte fără sens. Cu motivaţii pe care nu le acceptăm, deşi le înţelegem, prin uriaşul ventilator al instrucţiei publice, rostite de la înălţimea cat­edrei, cele de mai sus au avut, din păcate, darul de a îndepărta generaţii întregi de ade­văratul sens al poeziei barbiene.
Ziceam, la începutul acestor rînduri, că ACUM nu mai avem de ce să ne temem, şi deci se impune să intrăm în posesia ade­văratelor şi extraordinar de profunde sensuri ale Jocului Secund. Zicem aşa, că, deh!, oricum acel "ars idol-opac" nu mai domneşte la Moscova pe "calul de şah"!! Ce-i drept !, se pare că partida continuă dar şi piesele şi jucătorii sînt parcă mai înţelepţi...

Convorbiri Literare-martie 2001


"APRECIERI NEDREPTE SI OFENSATOARE ? „( III )
„Sub zodia altei poezii"
Titlul sub care G. Călinescu îşi aduna gândurile cu care întâmpina apariţia volumului Joc secund şi anume "Sub zodia altei poezii" (VRE­MEA - joi 19/26 iunie 1930) ne permitea să bănuim un critic conştient de faptul că se află în faţa unui alt fel de poezie, alta decît cea obişnuită până la Ion Barbu şi ne îndreptăţea să sperăm că în articolul citat vom găsi şi definirea acelei zodii sub care se găsea această altă poezie.
Într-o imagine,nu lipsită de forţă şi eleganţă, G. Călinescu defineşte .poziţia criticii contempo­rane, faţă de Joc secund, ca fiind aceea a unei "goelete albe, într-o baie mediter­aneană... intrată în grozava groapă rotativă de apă a Maelstromului lui Edgar Poe". Aşadar, cu motivaţii nenumite, criticul subliniază fragilitatea criticii literare româneşti la 1930, "alba goeletă" a acesteia putînd naviga numai sub ceruri senine arcuite peste calmul apelor unor lagune. Jocul secund, asemuit acelei înşurubări în Maelstromul poesc, reclama o navă solidă care să reziste la solicitările uriaşelor forţe dezlănţuite, cum zice criticul, de "grozava groapă rotativă de apă". Va fi G. Călinescu nava care va înfrunta înfricoşătorul vârtej al Maelstromului barbian? Menţinându-se în planul celor arătate, G. Călinescu îl învinuieşte pe Eugen Lovinescu de a fi plecat "a vâna foci cu undiţa, a explora Polul Nord călare pe un fluture". Faţă de cele de mai sus, credem că se cuvine să definim atât undiţa criticului cât şi natura vânatului, în acest mod putând aprecia, mai lesne, compatibilitatea sculelor cu natura prăzii. Altfel spus dacă Eugen Lovinescu este ridiculizat că-ncearcă să exploreze Polul Nord călare pe un fluture, să vedem pe ce călărea G. Călinescu, atunci cînd survola crestele diamantine ale Uvedenrodelor. Aplecîndu-se asupra bucăţilor care formează "producţia ante­rioară anului 1922" care după cum se ştie "a fost lăsată la o parte, ca decurgând dintr-un principiu poetic elementar", G. Călinescu ratează înţelegerea acestor poezii, nedezghiocând gîndul poetic grefat, oprindu-se, fără nici o motivaţie, la materia imagistică a acestora. In loc să se lase cuprins de uriaşul freamăt ideatic, de acea fără egal aspiraţie pe verticală, întru o sperată înfrăţire, de-a pururi!, cu sferele senine, G. Călinescu va vorbi de... glorificarea "marilor forţe geologice" bănuindu-1 pe Barbu că "ar cînta"... "aspectele telurice privind veşnica mişcare a Totului" ... Licoarea opalină, pe care poetul-copac ar dori să o soarbă, sfărâmând zenitul, nu este cu nimic mai prejos decât acel "adânc al calmei creste" ce va defini, mai apoi, jocul secund. lată de ce ni se pare că înţelegerea arătată de critic debutantului Barbu. precum si poeziei anterioară anului 1922,nu ni se pare a fi deloc, de bun augur... Cu promi­siunea că vom reveni, altădată, asupra poeziei repudiată (pe nedrept!) de poet, să examinăm, încontinuare, cum îi apar criticului versurileJocului secund, acea altă poezie, de care vor­beam în titlul articolului ce-1 analizăm.
Dacă "este evident că această poezie (a jocului secund, n.n.) încearcă să rupă rigoarea inspiraţiei academice" la fel de evident este că cele de mai sus sunt valabile pentru orice încer­care poetică cu adevărat originală! În aceeaşi ordine de idei, nu numai această poezie, ci orice poezie mare este "o încercare de a scoate poezia din amfiteatrul pateticului". Domesticele afir­maţii de mai sus, din păcate, au doar rostul de a-i înlesni criticului afirmaţia conform căreia celede mai sus... împing poezia pe "drumul simulatal obscenităţii provenită din alterarea principiu­lui însuşi al gîndirii". Să remarcăm că obscen­ităţile nu reclamă "alterarea principiului însuşial gîndirii" ci, mai degrabă, alterarea unorcomandamente etice, şi să-1 urmăm pe critic îndefinirea principiului gîndirii, implicit şi pecel al gîndirii adăpostită de Joc secund.
"Dacă prin minte înţelegem în chip general puterea de a alătura gîndurile şi sentimentele aşa fel încât din satisfacerea unui simţ de ordine să iasă întărită convingerea că între lumea lăuntrică şi cea din afară este o strînsă corespondenţă, în temeiul legilor universale, atunci multe din compunerile de mână nouă, ale poetului erau nişte aş zice de -menţe, adică abdicări de la orice comunitate de percepere a lumii externe şi interne, alienări ale simţului comun". Să precizăm că marea poezie este, în totalitate, o alienare a simţului comun, şi să vă reamintim că opinteala filozofică de mai sus, cu privire la strânsa corespondenţă dintre "lumea lăuntrică şi cea dinafară" este magistral chintescnţializată în formularea scolasticilor: Adaequatio rei et intelectus", ceea ce vrea să însemne o egalizare între intelect şi lucru. Cînd G. Călinescu îl acuză,într-o nefericită formulare, de"abdicări de la orice comunitate de percepere a lumii externe şi interne", de fapt vrea să îl acuze de lipsa egalizării mai sus amintite. Cele ce, în continuare, le afirmă criticul ne justifică afirmaţi­ile: "Alienat deci de lumea noastră pînă a resp­inge formele obicinuite de recepţiune ale univer­sului, d. Ion Barbu căuta alt mod de conlucrare cu lucrul în sine, prin temporalitate şi două dimensiuni, în felul acesta:
«O, ceasuri verticale, frunţi tîrzii!
Cer simplu, timpul. Dimensiunea, două;
Iar sufletul impur, în calorii,
Şi ochiul, unghi şi lumea-aceasta-nouă”
mod asupra căruia este nefolositor să ne întrebăm dacă a pornit dintr-un anume fel de a preface simţirea sau dintr-o încercare ştiinţifică de a închipui lumi noi, posibile, ce depăşesc pregătirea noastră, într'atît ni se pare limpede că şi aici ca şi în alte cazuri de înstrăinare de la percepţie şi logi­ca zilnică, punctul de plecare numai este arbitrar, restul urmîndu-se în formele gîndirii şi simţirii obicinuite". Dacă afirmi că "numai punctul de ple­care este arbitrar" în poezia lui Ion Barbu, atunci, credem noi, se impunea ca acest punct de vedere să fie definit clar, evidenţiind ceea ce este arbitrar în el. Cu motivaţii pe care nici măcar nu le bănuim, drept definire a acelui arbitrar dă urmă­toarele: "Asemenea arbitrareitate îşi găseşte o exemplificare la acele persoane care, aduse de împrejurări a crede că au - spre pildă - un cap de sticlă, manifestă simţiri şi judecăţi nejustificate obiectiv dar în strînsă dependenţă emotivă şi logică cu eroarea iniţială". După asemenea penibile rânduri, era obligatoriu să ni se descrie în ce constă” capul de sticlă" al poetului şi cum a dat naştere acelui Joc secund? Din păcate, G. Călinescu con­tinuă cu aceeaşi lipsă de motivaţii: "O astfel de poezie ni se părea dar că începuse să scrie d Ion : Barbu: o poezie de aventură a sufletului peste graniţele cuminţeniei, în scopul de a experimenta gama emoţiilor pe situaţii inventate"

Convorbiri Literare – aprilie 2001
.


„APRECIERI NEDREPTE SI OFENSATOARE ?”( IV)

Mai întîi să ne grăbim a sublinia că nu-1 găsim vinovat pe G. Călinescu de marea confuzie spirituală în care 1-a aruncat jocul secund, poetul Ion Barbu, realizînd, nu putem afirma cît de conştient, o veritabilă premieră de gând euro­pean. Să ne explicăm. "Ceea ce este în intelect, şi deci în expresia lui, este egal cu ceea ce este în realitate. Omologia dintre intelect şi «ceea ce există» este, în cazul acesta, o egalitate, o adaequatio" (Anton Dumitriu : „Eseuri „, p.427). Anton Dumitriu, din care am citat, denumeşte acest fel de adevăr, ade­văr syntethon şi adaugă: "Dar există al doilea fel de adevăr, acela asyntheton, care face ca int­electul activ - nous poietikos - să se identifice cu obiectul cunoscut"... "Adevărul devine, de data aceasta o identificare, o identitas a intelectului cu lucrul cunoscut... Aceste adeaequatio şi identitas ale gîndirii cu obiectul cunoscut au fost formulate... de Platon într-un mod pregnant, pentru a deosebi cele două adevăruri: Nous-ul este sau ideatic sau cel mai asemănător cu adevărul (aletheia)". Se impune o primă remar­că şi anume, G. Călinescu atunci cînd îl acuză pe poet de "înstrăinare de la percepţie şi (de la) logica zilnică”, are în vedere, credem noi, toc­mai abaterea poetului de la acea adaequatio intellectus et rei, adică de la adevărul_syntheton! Dar, nu cumva, aceste adevăruri ramineau apanagiul acelui principiu elementar poetic??
Iată, după acelaşi mare cărturar - Anton Dumitriu - şi modul în care se definesc şi cele două moduri de cunoaştere: "Cunoaşterea celor syntheta nu cere decît o iluminare a intelectului pasiv; cunoaşterea celor asyntheta cere o theoria, funcţia contemplativă a intelectului superior sau activ". Intelectul pasiv, asemeni oglinzii înregistrează datele senzorialului şi fără să se întrebe asupra naturii lor, le absolu­tizează, le dă crezare. Cum noaptea urmează zilei şi ziua nopţii, e limpede că "vreme trece, vreme vine", că timpul curge asemeni unui râu, de unde "Din valurile vremii" etc. în aceeaşi subtilă chestiune a timpului, cel ce îşi propusese să depăşească servituţile reflectării lumii (ca) prin oglindă, rod al dedusului, adică al intelectului activ, ridicându-se cu sfinţii, din­colo de "oraşul pietrei" va întrezări un alt fel de timp, pe care îl va defini, metaforic, de "cer simplu-timpul", evident, trimiţîndu-ne la albas­tru veşniciei. .Cum pentru intelectul pasiv, veşnicia se leagănă ca un fruct interzis pe un ram, la care nici să viseze nu îndrăzneşte, este explicabilă nedumerirea criticului, care nu are organ cu care să recepţioneze şi să guste metafora propusă, în treacăt fie zis, în totul dumnezeiască. Înainte de a-1 judeca pe G. Călinescu, să dăm din nou citire lui Anton Dumitriu, să vedem ce s-a întîmplat în Europa, dihotomia intelect activ - pasiv fiind valabilă pentru Grecia Antică: "Filosofia europeană care a urmat a preluat primul gen de adevăr expri­mat prin adaequatio, şi i-a dat diverse inter­pretări, într-o varietate de accepţii care face toc­mai bogăţia acestei gândiri, dar al doilea gen de adevăr, pe care grecii l-au admis, a fost sau refuzat, sau doar menţionat de unii istorici şi cercetători, ceea ce a dat loc la o serie de aparente inconsecvenţe, cum am menţionat". Iată de ce insistăm pe formaţia de om modern a lui G. Călinescu, şi de ce suntem obligaţi să atragem atenţia asupra deosebitei preţuiri pe care o manifesta poetul pentru Grecia Antică. G. Călinescu, şi după el toată critica românească, pînă în zilele noastre, se află în imposibilitatea de a înţelege natura şi, mai ales, virtualitatea unei asemenea căi de cunoaştere, implicit căi de exprimare, datorită formaţiei de oameni de cultură europeni,adică de oameni care,
, cum se exprimă clar criticul, realizează o... "strînsă corespon­denţă"... "între lumea lăuntrică şi cea din afară", şi nu oricum ci "în temeiul legilor uni­versale" care legi, se subînţelege, nu admiteau alt fel de raporturi între cele două lumi! Faţă de cele de mai sus, egalizarea ca prin oglindă, între lumea din afară şi lumea lăuntrică, 1-a obligat pe critic să numească "compunerile de mână nouă" ale lui Ion Barbu, de... "abdicări de la orice comunitate de percepere" (s.n.) de... "demenţe "!!! G. Călinescu nu putuse să nu observe, în redactarea "compunerilor de mână nouă" ale poetului respectarea regulilor gramaticale, de unde şi afirmaţia sa cum că "punctul de ple­care numai (s.n.) este arbitrar, restul urmîndu-se în formele gîndirii şi simţirii obicinuite", dar "capul de sticlă" la care se referea, în cazul nos­tru acel nous poietikos, care "este sau identic sau cel mai asemănător cu adevărul (aletheia)" îi rămînea, pe vecie, necunoscut, de neînţeles. m Acest "cap de sticlă" este "adîncul acestei calme creste", imposibil de atins prin adaequatio, "prin oglindă", în mîntuitul azur al artei, poposind doar... calma creastă a lumii, aparentalul.Din păcate G. Călinescu s-a încăpăţînat în a găsi acestor "demenţe" un sens. Zicem din păcate, pentru că "înţelegerea" arătată este de un penibil, nu o dată, înfricoşător! Avem în vedere cele notate de G. Călinescu în marginea poeziei AURA: "Dacă spre exemplu bucăţii Aura îi restituim" titlul epitalam şi conduşi de bănuiala conţinută în mire, văzut ca femeea (adică în functiuni feminine) îi dăm un sens de experienţa sexuală, conul de seară, poate fi punctul de ple­care al unui îndrăzneţ joc de cuvinte, iar expresiile de seară, lumină mioapă arată nu numai caracterul de iniţiere într-o activitate ocultă dar şi poziţia din care s-a inspirat poet­ul, deşi recunoaştem că versurile conţin indiferent de înţelesul lor o vagă aspiraţie către taine, o nostalgie de insolit remarcabilă: "Crescut între mâini ca de apă/ Ce lucru al tainei cercai/ Pe verdele lumilor plai/ Arai o lumină mioapă". Cerem iertare pentru lungimea unui citat atît de confuz, dar numai astfel putem să ne întrebăm care este acel "sens de experienţă sexuală" de care a vorbit criticul şi care este acel "îndrăzneţ joc de cuvinte" al căror punct de plecare putea fi... "conul de seară", în treacăt fie zis, afirmaţiile de mai sus desvelind o latură profund obscenă a... criticului. Aura,care ne dăruie chipul Mîntuitorului, cu o anume înţelegere, îi per­mite lui G. Călinescu "să întrevadă sub o cop­ulaţie, desigur, metafizică, fără substrat ome­nesc, o nuntă mistică, un efort al gîndului de a anula nedesăvârşirea sexelor fiziologice, într-un supersex de la amândouă, ceea ce în fond e o năzuinţă către unitate, ce spală de sensul propriu al unei experienţe sexuale: "Dl. Ion Barbu face operă de mistagog, de introducător în taine, pe cale sintetică". De la supersex, oricât de fără substrat omenesc l-am gândi, până la Nunta evanghelică cu Mirele-Cuvîntul, e cale lungă, dar, mai ales, ce anume i-a per­mis criticului să vorbească de o copulaţie, fie ea şi metafizică, . în marginea poeziei AURA??? Atîta vreme cît prin poezie reli­gioasă se înţelege numai o poezie din care se ridică arome de tămîie şi se aud zăngănind cădelniţe, AURA, una din cele mai religioase poezii ale acestui neam, trece neobservată chiar şi de "specialişti" ca Acanania. Cât de departe se află G. Călinescu de rosturile şi de tâlcurile Jocului secund ne-o dovedesc cele notate drept comentariu la bucata TIMBRU. Să vă reamintim că în "Timbru",miezul de foc al crezului poetic barbian, poetul se întreba, cuprins de temeri, dacă va găsi expresia ome­nească, în care să încapă "piatra-în rugăciune, a humei despuiare / Şi unda logodită sub cer", versuri care defineau, încă fără egal,... nunta evanghelică, şi să ascultăm comentariul critic­ului referitor la aceeaşi bucată: "Timbru ni se pare citabilă pentru tristeţea elementelor ce vor să exprime, enunţată prin simple întrebări şi evaluări, de calitate pur emotivă, inefabilă". Criticul nu înţelege de ce i-ar trebui poetului "un cîntec încăpător precum foşnirea mătă­soasă a mărilor cu sare" ori pur şi simplu glasuri în totul cereşti/ "ori lauda grădinii de îngeri" etc. bolborosind fără jenă ceva despre "tristeţea elementelor" etc. etc. în loc să păstreze, aşa cum se cuvenea o respectuoasă tăcere! În această ordine, propusă de critic, nu ne mai miră deloc să citim cum că : "Uvedenrode rămîne o minulescian de facilă canţonetă cu subînţelesuri, onomatopeică şi emfatică, pe care o vor recita de-acum dormi­toarele internatelor şi grupările nocturne ca pe cea mai amuzantă, dar şi cea mai morbidă for­mulă a chemării genezice". Dacă aşa stau lucrurile cu "Uvedenrode" atunci nu ne mai miră că "Ritmurile pentru nunţile necesare" sunt "supărător de săltăreţe, amuzante în inde­cenţa lor aparentă... ameninţate de a fi spuse în locuri dosnice şi al căror singur punct de atracţie este elementul obscen exprimat cu originalitate răsare ca o constelaţie sublimă, ca un transatlantic pe baltă, a treia invocaţie astrală". "Uite ia a treia cheie etc". După care alături de afirmaţia cum că ne-am afla în faţa unui "Transatlantic pe baltă" G. Călinescu ţine să adauge: "Se pare că este de fapt poarta de bronz a poeziei barbiene" (?!?!) Şi atunci: „transatlantic pe baltă” sau „poartă de bronz?” Cît de confuz este în gîndire criticul se vede şi mai clar din următoarele: "Din nefericire lira aceasta n'are coarde sau vrea să aibă o coardă aşa de lungă încât urechea noastră nu percepe huruitul ei de planetă revoluţionată".
Dacă nu cu urechea, atunci cu ce percepe "huruitul" etc. ??? Fără să bănuie, măcar o clipă, că e călare pe un iepure şchiop, crezîndu-se pe cai mari, G. Călinescu, referindu-se Ia cele două strofe ale mesajului estetic al Jocului secund, se rosteşte cu o dezinvoltură al cărei uriaş ridi­col nici măcar nu-1 bănuie: "Hermetismul este de ordin filologic şi se topeşte ca ghiaţa pe geam, cu puţină sare: Din ceas... etc". Mesajul nu avea nimic hermetic în el, dar vai, cum am arătat mai înainte, criticul nu poate înţelege dihotomia propusă de Ion Barbu, evi­dent, fiind prizonier al propriei formaţii intelectuale precum şi al vârstei spirituale la care se afla.al crezului poetic barbian, poetul se întreba, cuprins de temeri, dacă va găsi expresia ome­nească, în care să încapă "piatra-în rugăciune, a humei despuiare / Şi unda logodită sub cer", versuri care defineau, încă fără egal,... nunta evanghelică, şi să ascultăm comentariul critic­ului referitor la aceeaşi bucată: "Timbru ni se pare citabilă pentru tristeţea elementelor ce vor să exprime, enunţată prin simple întrebări şi evaluări, de calitate pur emotivă, inefabilă". Criticul nu înţelege de ce i-ar trebui poetului "un cîntec încăpător precum foşnirea mătă­soasă a mărilor cu sare" ori pur şi simplu glasuri în totul cereşti/ "ori lauda grădinii de îngeri" etc. bolborosind fără jenă ceva despre "tristeţea elementelor" etc. etc. în loc să păstreze, aşa cum se cuvenea o respectuoasă tăcere! În această ordine, propusă de critic, nu ne mai miră deloc să citim cum câ "Uvedenrode rămîne o minulescian de facilă canţonetă cu subînţelesuri, onomatopeică şi emfatică, pe care o vor recita de-acum dormi­toarele internatelor şi grupările nocturne ca pe cea mai amuzantă, dar şi cea mai morbidă for­mulă a chemării genezice". Dacă aşa stau lucrurile cu "Uvedenrode" atunci nu ne mai miră că "Ritmurile pentru nuriţile necesare" sînt "supărător de săltăreţe, amuzante în inde­cenţa lor aparentă... ameninţate de a fi spuse în locuri dosnice şi al căror singur punct de atracţie este elementul obscen exprimat cu originalitate răsare ca o constelaţie sublimă, ca un transatlantic pe baltă, a treia invocaţie astrală". "Uite ia a treia cheie etc". După care alături de afirmaţia cum că ne-am afla în faţa unui "Transatlantic pe baltă" G. Călinescu ţine să adauge: "Se pare că este de fapt poarta de bronz a poeziei barbiene" (?!?!) Şi atunci: „transatlantic pe baltă” sau „poartă de bronz?” Cît de confuz este în gîndire criticul se vede şi mai clar din următoarele: "Din nefericire lira aceasta n'are coarde sau vrea să aibă o coardă aşa de lungă încât urechea noastră nu percepe huruitul ei de planetă revoluţionată".
Dacă nu cu urechea, atunei cu ce percepe "huruitul" etc. ??? Fără să bănuie, măcar o clipă, că e călare pe un iepure şchiop, crezîndu-se pe cai mari, G. Călinescu, referindu-se Ia cele două strofe ale mesajului estetic al Jocului secund, se rosteşte cu o dezinvoltură al cărei uriaş ridi­col nici măcar nu-1 bănuie: "Hermetismul este de ordin filologic şi se topeşte ca ghiaţa pe geam, cu puţină sare: Din ceas... etc". Mesajul nu avea nimic hermetic în el, dar vai, cum am arătat mai înainte, criticul nu poate înţelege dihotomia propusă de Ion Barbu, evi­dent, fiind prizonier al propriei formaţii intelectuale precum şi vârsteispirituale la care se afla.
Credem că cea mai aleasă înţelegere a raportului în care se află poetul cu criticul ne-o propune tot Ion Barbu ,atunci cînd face o lec­tură din Shakespeare cu ochii unui "grămătic" din antica Romă. "Dislimmed cloud" această imagine de neuitat a frumuseţii pieritoare (nor în desdesenare)... i s-ar fi părut acelui "grămitic" arbitrară, neînţeleasă, smintită (s.n.). În conştiinţa lui nu exista regiunea core­spunzătoare domeniului acestor simboluri: florile şi totul se rezolvă în obscuritate în ermetism". Şi iată şi magistrala viziune a poe­tului asupra contemporanilor săi: "E probabil ca în vremea mult mai complexă pe care o trăim (în raport cu Roma antică, n.n.), în care durate felurite există alăturea, conştiinţa unui poet să aibă neşansa să întîmpine conştiinţele mai înapoiate ale contemporanilor, fără ca cuvântul înapoiat să aibă nimica pejorativ -conştiinţe angajate în timpurile lor particulare. Atunci se produce neînţelegerea".
Neînţelegerea lui G. Călinescu, după cum se ştie, a făcut carieră, ea trecând, direct, în manualele şcolare, desigur, având girul univer­sitarilor noştri, fie ei mai vechi sau mai noi. Dacă cineva ne va putea convinge că "Poezia este... „joc secund, ca imaginea cirezii răsfrântă în apă” atunci noi promitem să facem turul Europei, însoţind cu o jordie în mână o cireada, şi de câte ori, adăpându-se, va lăsa să apară "imaginea cirezii răsfrântă în apă", noi vom striga din tot sufletul nostru: "Priviţi, aceasta este poezia, ca joc secund!!!"
Dacă în traducerea lui G. Călinescu, joc secund era "ieşirea din contingent în pură gra­tuitate”, iată că în altă parte a aceluiaşi articol, contingenţei "de coloarea fenomenalităţii" i se opune „candoarea înaltă a abstracţiei" ceea ce e cu totul altceva decît pura gratuitate. Deşi ratase 'lamentabil înţelegerea crezului poetic bărbian ,criticul nu se jenează să scrie: "Pretutindeni: în Joc secund găsim expresia dosnică, şi fără luminator a aceleiaşi arte poet­ice şi a aceleiaşi antinomii". Afirmînd că "Prin aceasta poetica sa încrucişează spada cu aproape toată poezia contemporană română" criticul simte nevoia să definească această poezie română şi o face de o anume manieră: "Nouă sau veche aceasta din urmă are la bază Universul concret trecut prin suflet etc." (s.n.). Bucăţile volumului Joc secund îi apar criticului ca nişte grote subterane, numai că: "Grotele acestea subterane îşi pierd farmecul luminate de o simplă lumânare de seu". Numai că bolţile de gând, sub care îl chema Ion Barbu, presupun nu opaiţuri ori lumânări de seu, ci aprinderea pe frunte a acelei flăcări de care verbeşte Platon – nous poietikos - care odată a prinsă nu se mai stinge în veci.

Convorbiri Literare – mai 2001