...gramatica lui deosebit de originala...

Citatul de mai sus se referă la poetul Ion Barbu şi depăşeşte, după noi, toate aşteptările în ce priveşte aprecierea originalităţii poeziei barbiene. Daca formula ar fi înflorit pe buzele te miri cărui ageamiu, ne-arn fi grăbit să o dăm uitării. Dar cum perla girată de 9 (nouă) meşteri în ale limbii şi literaturii române se lăfăie în paginile manualului de limba şi literatura română pentru clasa a Xl-a, ne grăbim să o supunem oprobiului public. Ca să înţelegem cum arată o "gramatică neobişnuit de originală", se impune ca autorii să ne dumirească mai întâi cum poate fi cineva original în ale gramaticii şi abia apoi să depistăm, "neobişnuitul" barbian în chestie. Din câte cunoaştem noi, orice abatere de la sfintele reguli gramaticale îi aduce performerului etichetarea de agramat şi nu de original...
Pornind de la analizarea crezului poetic barbian, incorect numit joc secund, autorii, cu motivaţii nerostite, se simt obligaţi să avertizeze înainte de reproducerea celor două strofe că, deşi acestea "impresionează printr-o sonoritate, impecabilă", "nu-şi dezvăluie sensul de la prima lectură", de unde, se impune o primă concluzie, şi anume că ar fi vorba de o sonoritate impecabilă dar lipsită de sens... În locul firescului comentariu aşteptat, după citarea strofelor împricinate, autorii (bănuim: uşor clătinaţi de lectura celor două strofe), simt nevoia unui "punct de sprijin" şi-l găsesc într-o "mărturisire a poetului însuşi", mărturisire pe care reproducând-o, ne-o propun şi nouă. Amânând, încă o dată, comentarea mesajului estetic barbian, autorii avansează un comentariu asupra mărturisirii citate şi ne obligă să conchidem că nici sensul acesteia nu se dezvăluie la prima lectură şi că, din păcate, o altă lectură nu a mai avut loc. Suntem obligaţi să afirmăm cele de mai sus având în vedere că înţelegerea mărturisirii s-a produs absolut de-a-ndoaselea!
Imaginea lumii aşa cum ne-o dăruie senzorialul este aidoma celei pe care ne-o dăruie oglinda, de unde şi blamul, acordat de mit, celui ce îndrăgeşte o asemenea imagine.Situându-se exact la polul opus, Ion Barbu ne propune "lumea purificatăpână a nu mai oglindi decât figura spiritului nostru"
După o asemenea precizare evident că, prin "Act clar de narcisism" înţelegem nu îndrăgirea chipului, aşa cum ni l-ar dărui oglinda de ape a fântânei, ci îndrăgirea unei viziuni pur spirituale asupra lumii,ipostază în care blamul mitic nu se mai impune; actul de narcisism cstc, astfel, benefic, dătător de viaţă.. Conştient că ne propune adevărul absolut, poetul se grăbeşte să-şi bernolczc afirmaţia aplicându-i un retuş: "Desigur, ca tot absolutul: o pură direcţie, un semn al mintii".
Lecturând cruciş cele de mai sus, autorii manualului ne cer "să reţinem
. de aici trei clemcntc". Conform primului element, reţinem că: "poezia e lumea purificată în oglindă (deci reflectare a figurii spiritului nostru)". Cum poate o prăpădită de oglindă să purifice lumea şi, mai ales, unde a vorbit poetul de oglindă??? 0 lume a cărei imagine este conformă cu figura spiritului nostru, o lume în care se oglindeşte numai spiritul nostru, ne impune să ocolim imaginea lumii aşa cum ne este dată prin oglindă.
Rod al aceleiaşi citiri pe dos, autorii nu sesizează în ce constă noutatea acelui "act clar de narcisism", dr ept carc al doilea element completează spusele poetului, actul clar de narcisism fiind şi unul de"autoiubire deci de autocunoaştere”Lipsa oricărei disocieri permite ivirea unor grave confuzii între otova autoiubire a anticului Narcis (aducătoare de moarte şi nu de autocunoaştere şi salutara reflectare a lumii, propusă de Narcis-Barbu, îndrăgirea figurii "spiritului nostru", reflectare imposibilă în oglinda de ape a anticei fântâni.
Continuarea lecturii anapoda dă naştere şi celui de al treilea element.Dacă poetul califica absolutul ca "semn al minţii", autorii transferă spusele poetului asupra... poeziei, adăugând: "deci act intelectual, nu sentiment, afectivitate lirică", de unde s-ar înţelege că abia prin Ion Barbu poezia devine un act intelectual si, mai grav. că sentimentul ori afectivitatea lirică, alunei când se preschimbă în poezie, n-ar mai fi acte intelectuale.. Odată astfel spulberat "punctul de sprijin", normai era să urmeze comentariul celor două strofe. Numai că din nou se amână şi ni se propune, ca un soi de continuare a lecturii în cruciş a mărturisirii poetului, şi mai crucişa "interpretare călinesciană a crezului estetic barbian. După acel "iată", cu care este introdusă interpretarea, ai crede că aceasta se referă (ordinea frazei te obligă) tot la mărturisire, numai că în sfârşit, autorii s-au hotărît să comenteze şi
strofele cu pricina. Şi o fac prin G. Călinescu, a cărui interpretare şi-o însuşesc integral. Avem în vedere comentariul sec al autorilor la interpretarea călinesciană: "Textul poetic nu spune altceva”. Este adevărat că textul poietic nu spune altceva, ci cu totul şi cu totul altceva"!!! "Adâncul acestei calme creste" nu este poezia, în general, cum afirmă criticul, ci numai cazul special al acesteia, mai purul joc secund. Dedus nu înseamnă ieşire, ci definire a travaliului poetic înfăptuit, iar mântuit azur nu se "traduce" prin pură gratuitate. Din contingent se iese, în acea poziţie clasică, cu trupul rigid si călcâiele înainte şi, evident, nu se ajunge în pură gratuitate... Între poezia ca joc secund şi "imaginea cirezii în apă", cum ne propune G.C, se poate stabili numai acel tip de legătură dintre coada vacii si ştampila primăriei...
Nereuşind acea "înecare a cirezilor agreste,divinul critic nu a reuşit să-şi
apropie nicicum "dedus”-urile jocului secund , din care cauză a confecţionat penibil de fantezista definire a poeziei ca nadir latent etc, etc. Cu menţiunea că, în urmă cu 12 ani, am scris un amplu eseu, în această chestiune, eseu ce-şi aşteaptă încă editorii, vă propunem să avansăm.
Aciuiaţi sub streaşină binemeritatului prestigiu al criticului, dar simţind că nici cel mai inteligent elev nu pricepe nimic din cele desfăşurate, autorii lansează formularea din titlul rândurilor noastre: "Dar gramatica lui, neobişnuit de originală, face. extrem de dificilă căutarea raporturilor logice dintre termeni".
La adăpostul acestei găselniţe, se trece la înfăptuirea prăpădului. Dacă n-ai priceput faţă de care joc este jocul secund mai pur, atunci afirmi că "arta c joc secund, mai pur", uitând să comunici criteriul cu care ai operat. Pentru că vocabula "secund" bâzâie şi se cere explicată, autorii adaugă: "realitatea sublimată (G.C. însuşit pe jumătate – fără retorsiune şi necitat n.n.) care porneşte din viaţă ,dintr-o trăire, dar nu se confundă cu viata, constituindu-se ca un univers secund (s.n.) posibil". Limpede că dacă s-ar confunda cu viaţa nu ar mai putea fi... secund. Cum ar fi, dacă s-ar confunda cu viaţa este la fel de clar ca şi atunci când se constituie ca univers secund. În continuare, ca-n arhicunoscuta glumă cu cel ce, alergând de unul singur, a reuşit să iasă ai doilea, adică într-o poziţie secundă , aflăm că: "Acest univers se ridică pe anularea, pe «înecarea» celuilalt, nu e, cu alte cuvinte, o copie a lui, ci arc un sens propriu, intern, care-1 justifică".
În sfârşit, suntem martorii primei şi ultimei încercări originale de a înţelege ceva din mesajul împricinat. Citând "înecarea", autorii ne permit să credem că, prin "înecarea cirezilor agreste", Ion Barbu a vrut să spună că arta anulează celălalt univers, celălalt neputând fi altul decât cel în care evoluăm, la modul cotidian. Ne grăbim să precizăm că nu gramatica poetului este vinovată de stabilirea unor astfel de "raporturi logice", ci crasa neînţelegere generată de lipsa cunoştinţelor necesare receptării mesajului estetic barbian.
Dacă acest univers se ridică pe anularea celuilalt, atunci, firesc, ne întrebăm: ce anume îi mai permite să se considere... secund? Cum unii critici au vorbit, după Platou, despre poezia imitativă, simplă copie a lumii,
autorii îi atribuie acestui univers un
sens propriu, intern, care-l şi justifică.
În ce constă acest sens propriu, intern şi unde afirmă Ion Barbu aşa ceva, în cele două strofe, şi în ce formă,rămâne o taină. Înainte de a trece la masacrarea celeilalte arte poetice (Timbru), autorii purced la stâlcirca celor afirmate de G.C. Nciertând nici strofa a doua, referindu-se la o imagine deosebit de simplă, ne-o propun, şi pe aceasta, pe dos: clopotele verzi nu sunt ale mării, adăpostind meduzele, ci sunt ale meduzelor adăpostind cântecul mării ! Realizaţi dimensiunile celor doi termeni implicaţi şi conchidcţi cine este vinovat de stabilirea "raporturilor logice" de mai sus... Suntem siguri că nu veţi găsi vinovată gramatica poetului.
Dacă aş fi dascăl le-aş vorbi copiilor de valorile temporale ale gerunziului precum şi, ocazionat de cele două strofe, de, cu adevărat neobişnuitele, efecte poetice ce pot fi obţinute prin coordonarea propoziţiilor în frază, prin procedeul juxtapunerii, alăturarea, cel mai adesea, fiind dictată de un gând ascuns.
In ce priveşte înţelegerea conţinutului celor două strofe, le-am propune elevilor o altfel de lectură. "Poetul", le-am .spune noi, a "dedus, din ceas", din lumile noastre, "adâncul acestei calme creste".
La fireasca lor nedumerire cu privire la ce trebuie înţeles prin "calma creastă", aş defini-o, după poet, ca fiind cea intrată în mântuitul azur al ariei (apud 'I'. Vianu) prin oglindă. Oglinda poate reda numai partea văzută a lucrurilor, adică numai calma creastă a acestora
· Calma creastă numeşte la modul poetic virtuţile ,precum şi ,implicit marile servituţi ale oglinzii şi ale modulului de reflectare artistică corespunzător. In egală măsură calma creastă, având în vedere mai ales variantele poeziei (a căror cercetare nu cste interzisă) este bolta cerească arcuită peste noi, creasta lumii. Definirea culmei creste, dăruindu-ne. deopotrivă, virtuţile şi servituţile oglinzii ocazionează şi cunoaşterea acelui Principiu poetic elementar, de care se despărţea poetul, păşind în joc secund.
După Platon, cu ajutorul unei oglinzi, ani putea repede reda toate cele; numai că oglinda ne redă numai aparenţa lucrurilor. Le-aş aminti copiilor de datina care cere ca, în casa mortului. Oglinda să fie acoperită cu un ştergar, ori întoarsă cu faţa la perete, de unde învăţătura implicată: călătorul trece in lumile de dincolo de oglindă, în ceea lume, niciodată numită pe aici "pură gratuitate" cum zicea G.C. Contingentul, cum ar zice G.C., amuţeşte. Cum, în poziţie centrală , in mesajul estetic barbian, se află adâncul le vom propune elevilor următoarea lectură: "Poetul(a) dedus, din ceas, adâncul / "Tăiiul pe înecarea cirezilor agreste", adică reducând la tăcere oglinzile , înmtorcându-lc cu faţa la perete, anulând animalicul, senzorialul din noi.
Procedând astfel, poetul realizează aici, in lumile noastre. "In grupurile apei, un joc secund, mai pur". Lumile noastre - după noi. mai profund şi mai poetic definite în variante, prin "scrin de ape" - sunt numite "grupurile apei", de un duh ce începuse să lunece, definitiv, spre „împărăţia de purităţi a matematicilor.”
Travaliul poetic întru cucerirea adâncului este definit prin vocabula "dedus" şi presupune "înecarea cirezilor agreste", un efort pur spiritual. Gradul înalt de spiritualitate astfel obţinut, îi conferă acestuia calitatea de "mai pur".
Altfel spus ,reflectarea artistica, pur spirituală dăruindu-nc adâncul ne dăruie, implicit, o poezie mai pură,izbăvită de impurităţile lumilor aflate în combustie. Dar cum cu o vorbă – adânc -, oricât de bine găsită ar fi, nu se poate defini un univers, poetul simte nevoia unei mai ample cxplicitări . Într-o poezie anterioară Ion Barbu numise pocţii "antene în harfă", adică slujitori ai armonici. Exprimându-sc în aceeaşi cheie, strofa a doua, concluzionând parcă asupra travaliului poetic descris de prima, ne subliniază că, astfel, "Poetul ridică însumarea de harfc / rcsfiratc / Ce-n zbor invers le pierzi", numind, totodată, si natura dedus-ului adânc. Lumile
armonici, lumile paradisiace, harfele pe care în cădere (atât de pudic numită "zbor invers") lc pierdem, poetul lc ridică, supunându-lc atenţici noastre, spre a-i reaminti cetăţii (Nadir latent!) adevărata ei origine: cea divină. Dantelăriile adâncului, în totul de natură pur spirituală, nu pot reverbera decât în faţa spiritului, în faţa ochiului minţii si niciodată în faţa ochiului de spaime şi sânge, în apele oglinzii, implicit - în faţa intelectului rămas sclav al senzorialului.
Făcând muncă de istov, ducând lucrul până la capăt, poetul istoveşte cântec "ascuns cum numai marea"; în apele cântecului său, adâncul dedus semeni transparentelor meduze plimbate de apele mării, se reveleazănumai în faţa ochiului minţii, ochiului ăuntric. - -
Dacă aş fi dascăl, m-aş grăbi să subliniez că Ion Barbu propunându-şi urieşescul efort de a deduce lumile nevăzute, afirmă, poate mai apăsat ca oricând, existenţa unei lumi pur spirituale, ori posibilitatea existenţa unei altc imagini a lumi! noastre, alta decât cea pe care ne-o dăruie oglinda, modul senzorial al cunoaşterii. "Dedus"-ul barbian nu opercază în jurul datelor ce-i sunt transmise intclectului de simţuri, ci în jurul icoanelor, simbolurilor sfinte, în general în jurul celor ale tainei. Mângâind aur aplecatul scut al Mirelui, într-o poezie anterioară, Ion Barbu se întreba înfiorat: "Ce lucru al tainci cercai?"... Or. se ştie, cele ale tainei se referă la Împărăţia Mirelui. împărăţie ce nu esle din lumea aceasta. Între deducţia logică şi "dedus"-urilc jocului secund, nu se pune semnul , egal.
Afirmând că , faţă de poezia tradiţională, joc prim(ar), care nu depăşea în efortul de reflectare : artistică a lumii, virtuţile oglinzii-. noul Joc secuiul, dăruind adâncul, faţa nevăzută a lumii, îmbogăţeşte mântuitul azur al poeziei cu cele revclabile numai în duh. De unde şi numirea acestui joc secund : mai pur.
Daca intelectul uman nu poate sfâşia misterul ce învăluie exisicnţa fiinţei pe pământ, nici prin inducţie, nici prin deducţie etc. el este dăruit cu puterea de a adăposti,raţiunile divine ale lucrurilor, raţiuni dobândite, cum zice poetul, în nupţială cunoaştere, prin îndumnezeirea minţii omeneşti. Dobândirea adevăratei identităţi, recucerirea dcmnităţii de fii ai lui Dumnezeu, iată. în corolar, rostul versurilor Jocului secund, versuri pentru a căror scriere, cum zice poetul "tehnicile oamenilor abia ajung".


Suplimentul „LITER,ARTE,IDEI”-Cotidianul – 12 august 1996